REGELE CU PENE – sau halucinația de a fi bărbat

Pentru cei care au un pic de timp și plăcerea de a citi, public în întregime capitolul 29 din romanul apărut la Cartea Românească. Îndemnul meu este să citiți în întregime cartea pentru că este cu totul ieșită din tiparele literaturii române.

Capitolul 29

Avea pe el nişte pantaloni largi de culoarea nisipului şi nu se putea deloc hotărî dacă îi plac sau nu.  În drumul ei spre casă, Infanta Doanela urma să treacă prin dreptul băncii pe care stătea el acum şi era foarte, foarte important ca ea să observe pantalonii aceia pe care îi purta acum pentru prima dată. Nu erau chiar noi şi asta îl făcea să fie puţin nesigur. Erau pantaloni rămaşi de la fratele lui mai mare care, subţire, mlădios şi desigur, obositor de pedant, fusese luat în trupele regulate ale regatului şi trimis undeva în nord, în Navarra, pentru exerciţii de omor. Pantalonii însă arătau ca şi noi pentru că fratele lui mai mare era într-atât de atent cu hainele încât, deşi le purta, nici nu se atingea de ele.

Infanta Doanella, cea care în fiecare dimineaţă ieşea imaculată  la lumina zilei dintr-o cutie roşie de catifea purtând rochiţe înfoiate de un alb fără pată şi împreună cu care el cântase un cântec popular la serbare, urma să treacă prin dreptul băncii aceleia pe care se aşezase el. Era curios să vadă dacă în drumul ei de la şcoală la farmacie şi de la farmacie spre casă reuşise să îşi facă vreo pată pe pantofiorii ei albi imaculaţi. Sau pe ciorăpeii ei trei-sferturi albi şi strălucitori. Sau pe rochiţa albă. Cu o zi înainte plouase şi pământul, străzile şi trotuarele erau încă umede, ba chiar noroioase. Era imposibil ca nici măcar un strop să nu îi păteze hainele. Pentru că de curând însă citise o carte despre o vrăjitoare care avea în pivniţă un laborator în care putea să prepare orice substanţă dorea cu care să transforme apoi obiectele şi oamenii în tot ce dorea ea, nu i se părea deloc imposibil sau improbabil ca mama Infantei  Doanella să poată  să îi facă Infantei haine fermecate care să nu se murdărească niciodată. Cu atât mai mult cu cât mama Infantei era o farmacistă  insuportabil de frumoasă pe care, se spunea, o curtau toţi medicii şi felcerii ţinutului dar care nu se uita la nimeni altcineva decât la soţul ei, farmacist aşijderi, ispitit însă de diavol cu mâncăruri multe şi gustoase care îl îngrăşaseră peste măsură.  Şi nu numai pantalonii lui aproape noi trebuia să îi vadă Infanta ci şi tenişii. Tenişii pe care îi avea în picioare erau noi şi era foarte mândru de ei. Îi cumpărase ieri, după ce plânsese minute bune ca să fie convingător. Erau de pânză tare de prelată, albaştri şi cu două dungi subţiri albe ce le dădeau înconjur. Infanta, când va trece pe lângă banca pe care stătea el, mai mult ca sigur că îi va observa.  Nu, ea nu se uita la băieţi pe stradă sau la oameni necunoscuţi. Mama ei o învăţase să nu se uite la nimeni. Chiar şi la serbare, atunci când cântaseră împreună cântecul acela popular stând unul lângă altul pe scenă în faţa părinţior, ea nu se uitase la el decât atunci când el falsase câteva măsuri.  Se uitase fixându-l cu ochii ei albaştri şi clătinase imperceptibil din cap, dezaprobatoare. Infanta Doanella era blondă şi, dimineaţa, când ieşea din cutia fermecată, avea părul deja împletit în două codiţe groase în care erau prinse funde mari, albe, ca nişte nuferi ce i se desfăceau chiar în creştet. În dreapta, la cealaltă intrare a blocului, nişte prieteni de-ai lui dintr-a doua începuseră să joace fotbal cu o minge roşie şi să se înjure pentru că nu pasau bine. Întoarse capul şi îi privi în treacăt. Îi plăcea mingea aceea roşie cu buline albe după care alergau toţi dar care era potrivită mai degrabă pentru volei şi i-ar fi tras nişte şuturi. Dar nu acum. Acum ar fi vrut să aibă un ceas de mână aşa cum unii din colegii lui de clasă, chiar mult mai slabi la învăţătură decât el, deja aveau, şi să vadă cât timp mai era până la apariţia Infantei. Aştepta cu nerăbdare ca Infanta aceasta, care lua mereu, ca şi el, premiul întâi, şi care avea un ceas de aur, mic şi rotund la încheietura mâinii stângi, să apară de după colţul centralei termice.  El ajunsese acasă mai devreme, îşi dăduse jos uniforma, îşi pusese pantalonii şi tenişii cu care ar fi vrut să îl vadă Infanta şi ieşise repede afară pentru a nu  o pierde.

-Haide, băă, vii să joci şi tu fotbal?  strigă la el unu mic cu nişte pantaloni scurţi murdari şi rupţi în tur.

Se întoarse spre cei care alergau. Se gândi câteva clipe. Apoi zise cu o voce supărată:

– Nu, bă, ca mi se murdăresc tenişii. Am tenişi noi. Şi zicând asta îşi lăsă privirea în jos şi îşi privi cu mândrie şi plăcere tenişii. Însă chiar atunci mingea roşie, şutată cu putere de unul dintre cei care jucau fotbal luă o traiectorie neașteptată și, după ce zbură prin aer gata să nimerească crengile platanilor sub care erau aşezate băncile,  se lăsă în jos şi îl izbi pe copilul de pe bancă în dreptul genunchiului.

– Au!  Bă, boule….

În prima clipă arsura pricinuită de impactul cauciucului cu pielea piciorului fu tot ce percepu, însă după ce strigă şi gesticulă la jucători şi le spuse chiar şi vorbe urâte de care îşi dădea seama că sub nici o formă şi în nici o împrejurare, nici Infanta şi cu atât mai puţin mama ei ar fi fost de acord, îşi privi din nou pantalonii. Abia atunci îi veni să plângă.  Dar nu de la arsură. Se întâmplase altceva, mult mai grav. Mingea aia roşie şi blestemată  era murdară de noroi. În locul unde îl lovise pe pantalonii de culoarea nisipului lăsase o urmă rotundă şi neagră. O ditamai urma neagră de noroi lipicios. Se uită speriat în stânga şi în dreapta sa vadă dacă nu cumva Infanta era pe undeva pe acolo şi îl putea vedea. Nu, nu era. Se uită în dreptul centralei termice şi nici acolo nu era. Uff, ce să facă, doamne, ce să facă? Ce să facă acum cu pantalonii murdari? Bă, fir-ai tu să fii de prost! De ce tragi mă, aşa? Infanta putea să apară din clipă în clipă şi să îl vadă cu pantalonii murdari.

Fără să mai stea pe gânduri, se ridică speriat în picioare şi o zbughi pe aleea îngustă pe care se ajungea în scara blocului, smuci cu toată puterea de care era în stare uşa blocului lăsând-o să se închidă cu zgomot în urma lui şi o luă la fugă în sus pe trepte. Se repezi în uşa apartamentului, găsi în cele din urmă gaura yalei cu cheia şi reuşi să descuie.  Intră în hol şi trânti uşa în urma lui. Era un noroc că în casă nu era nimeni, altfel ar fi fost luat la întrebări. Bineînţeles că, în timpul în care el a fi dat explicaţii, Infanta Imaculata ar fi trecut deja prin faţa băncii fără ca el să mai fie pe bancă. Intră în bucătărie şi după ce îşi dădu seama că nu avea ce să caute acolo făcu o piruetă şi intră în sufrageria mică şi aglomerată de mobilă. Unde să caute? Unde, unde, unde, unde? Îi venea să plângă de ciudă. Era sigur că dacă îl vedea cu pantalonii murdari, Infanta nu ar mai fi acceptat niciodată să cânte cu el niciun cântec popular pe la serbări şi cu atât mai puţin să îi fie parteneră la dansurile pe care tovarăşa învăţătoare le organiza pentru carnaval. Intră în dormitorul părinţilor. Se repezi asupra şifonierului care nu se deschidea prea bine şi, după ce se opinti, deschise uşa unde ar fi trebuit să fie pantalonii. Răscoli prin haine până ce găsi nişte pantaloni, îi trase afară dar îi aruncă repede cu ciudă, înapoi. Erau şifonaţi ca naiba. La fel şi următorii pe care îi găsi. Scoase toate rufele aranjate acolo şi le lăsă să cadă pe podea într-un morman pe care începu să îl răscolească cu furie. Nu găsi decât nişte pantaloni scurţi dar ăştia nu se potriveau pentru aşa ceva. Brusc, lăsă totul baltă, se repezi la geam, trase perdeaua şi privi spre centrala termică cu groază. Nu se vedea nimic. Infanta nu ajunsese încă. Se întoarse în cameră şi se duse la cuierul din holul mic care despărţea dormitorul de baie. Acolo atârnau mai mulţi pantaloni, însă erau de ai tatălui…  Îi dădură lacrimile. Pipăi toate hainele atârnate în hol. Găsi în cele din urmă pantalonii de la uniforma de şcoală pe care tocmai îi dezbrăcase. Nu erau şifonaţi. Să îşi pună pantalonii de uniformă? Inima lui mică bătea cu putere. Îi era frică, foarte frică. Nu ştia de ce dar îi era foarte frică. Trase pantalonii de uniformă din cuier şi veni în sufragerie. Se aşeză pe canapea cu ei în mâini şi rămase câteva momente bune nemişcat, uitându-se la ei. Apoi se ridică brusc în picioare, îşi şterse ochii cu dosul palmei, îşi dădu jos pantalonii de culoarea nisipului, îi zvârli cu piciorul până pe caloriferul de pe peretele opus şi îşi trase repede pantalonii de uniformă. Îşi vârî cămaşa în betelie şi îşi legă repede şireturile de la tenişi. Uitând să mai încuie uşa în urma lui, o zbughi nerăbdător pe scări în jos gata să se prăvălească pe trepte şi în clipa următoare era deja în faţa blocului. Privi în toate părţile. În dreapta nu se vedeau decât cei care jucau fotbal la cealaltă scară de bloc iar în stânga, pe trotuar, două femei în vârstă care se legănau cu nişte sacoşe mari în mână venind de la alimentara din colţ. Erau babele care locuiau la parter la scara cealaltă şi care mereu ieşeau ca să îi gonească când se jucau Americuţa în scară la ele. Poate că Infanta Imaculata nu trecuse încă. Ajunse la bancă însă nu se mai aşeză ci, neliniștit cum era, rămase în picioare lângă ea. Plânsul îi trecuse, uitase de el. Acum era tot o atenţie. Şi toată atenţia lui cădea, ca lumina unei lanterne, numai pe colţul centralei termice de unde, dintr-o clipă în alta, trebuia să apară serioasă şi îngândurată, albă şi imaculată, Infanta Doanella. Iar el trebuia să îi smulgă una din puţinele priviri binevoitoare pe care ea catadicsea să le arunce celor din jurul ei.

Copiii care jucaseră fotbal la cealaltă intrare a blocului plecaseră de multă vreme. În urma lor, ca nişte pungi de hârtie învârtite de vânt prin aer, rămăseseră strigătele lor agitate din timpul jocului. Tot aşteptând, începuse să obosească şi se aşezase pe bancă. Acum obosise de stat pe bancă şi îl durea fundul de la stinghiile tari de lemn din care era făcută. Infanta nu mai venea. De după colţul centralei termice apăruseră rând pe rând tot felul de oameni, femei, bărbaţi, copii, însă niciunul din ei nu era Infanta. De la atât de mult stat nemişcat i se făcuse şi frig. Câţiva stropi mici îl picurară pe faţă. Pentru prima dată de când se aşezase acolo îşi desprinse privirea de la centrala termică şi îşi ridică ochii spre cer. Se strânseseră nişte nori fumurii. Venea iarăşi ploaia.  Oare să mai stea? Să o mai aştepte încă? Îi venea greu să plece de acolo. Însă ea, oricum, nu mai venea. Poate că trecuse în timpul în care el îşi schimbase pantalonii. Sau poate că plecase de la farmacie pe alt drum. În cele din urmă copilul se ridică. Se mai uită o dată de jur împrejur apoi, dintr-o dată absent, intră pe aleea din dale de ciment şi porni extenuat spre casă. Urcă încet scările. Deschise uşa şi intră în casa goală. Aşeză cheile pe un scaun din hol şi rămase acolo fără să se mişte. Apoi făcu un pas cu gând să intre în sufragerie. Se opri în pragul uşii deschise şi rămase nemişcat acolo. În graba cu care ieşise din casă lăsase în urma lui toate uşile date de perete. Acum, de acolo, din cadrul uşii sufrageriei se vedea, prin celelalte uşi deschise, până în dormitorul părinţilor unde zăceau pe podea hainele din şifonier pe care le răscolise. Privi uşile deschise, hainele, apoi ridică ochii şi privi pereţii gălbui, ramele cu poze decolorate atârnate pe pereţi, tavanul, becul stins atârnând de un fir negru şi răsucit în mijlocul lui. Ceva straniu se întâmpla cu el. Am nouă ani, îşi spuse. Nouă ani. Am nouă ani. Am nouă ani. Ce mare sunt. Chipurile mamei şi tatălui priveau în gol dintr-un tablou fotografic retuşat atârnat puţin strâmb pe perete. Am avut cinci ani. Am avut patru ani. În jurul cablului negru de care atârna becul un păianjen ţesuse o reţea fină de fire strălucitoare. N-am avut nici o zi. Odată eu nu eram. Şi unde eram când nu eram? Pantalonii de culoarea nisipului care îi dăduseră atâta bătaie de cap atârnau agăţaţi de calorifer. Dintr-o dată, se întâmplă ceva extraordinar. Gravitaţia dispăru. Copilul începu să plutească lipsit de greutate şi să se ridice încet spre tavan. Era un băieţel mic îmbrăcat în nişte pantaloni negri de uniformă şcolară care avea în picioare nişte tenişi albaştri şi care se ridica acum în lungul peretelui către tavan. În curând trupul îi ajunse la tavan iar acolo copilul se lipi cu spatele de tencuiala subţire şi rece şi rămase cu faţa spre podea. Privea acum în jos spre cameră. În uşa deschisă a sufrageriei vedea un alt băieţel de noua ani care purta nişte pantaloni negri de uniformă şcolară şi o pereche de tenişi chinezeşti în picioare. Am nouă ani. Mai demult nu am avut nicio zi… Îşi zise, simultan: am nouăsprezece ani. Au trecut zece ani. Privi spre tânărul de nouăsprezece ani care stătea acum nemişcat în cadrul uşii de la sufragerie şi care purta tenişi albaştri şi pantaloni de uniformă şcolară. Nu se întâmplase nimic. Trecuseră zece ani instantaneu şi nu se întâmplase nimic. Tenişii erau la fel de albaştri, el crescuse, pantalonii i se lungiseră dar timpul nu existase. Am douăzecișinouă de ani, îşi zise copilul care plutea pe burtă cu spatele la câţiva centimetri sub tavan. Şi de acolo de sus privea la tânărul de douăzecişinouă de ani care stătea în cadrul uşii de la sufragerie uitându-se gânditor la mormanul de haine din dormitorul părinţilor. Avea aceiaşi tenişi albaştri, chinezeşti, şi aceiaşi pantaloni negri de uniformă şcolară. Trecuseră douăzeci de ani de când se ridicase la tavan dar tenişii rămăseseră la fel de noi, pantalonii nu se tociseră deloc. Nu se întâmplase nimic. Doar timpul, care nu exista, trecuse într-un timp care nu exista. Am treizecişinouă de ani. În cadrul uşii omul acela privea în continuare prin uşile deschise spre mormanul de haine de pe podeaua dormitorului părinţilor. Am patruzecişinouă de ani. Patruzecişinouă de ani?! Pot eu, aşa mic cum sunt, să am patruzecişinouă de ani? Am cincizecişinouă. Şaizecişinouă. Şaptezecişinouă. Timpul nu a trecut, am deja optzecişinouă de ani. Voi muri în curând. Am murit deja. Am murit. Vai, cum este…. A trecut viaţa. Cadrul uşii era gol. Am murit deja, îşi spuse băieţelul de acolo de sus de sub tavan neînţelegând deloc ce se întâmplă cu el. I se făcuse puţin frică şi îi venea să plângă dar nu putea pentru că nu ştia în ce timp, în care dintre vârste trebuia să plângă. Să plângă adică la nouă ani? La şaptezecişinouă? La douăzecişinouă?

Clipi. Îşi simţi gura uscată şi înţelese că îi era sete. Fugi în bucătărie şi bău apă direct din jetul robinetului. Apoi  fugi în dormitor şi luă în braţe toate hainele alea şi le înghesui de-a valma în şifonier. Pentru mâine avea de scris la citire şi la aritmetică. O să scrie diseară, în câteva minute, e aşa de uşor… Ăştia de la şcoală le dădeau numai teme foarte uşoare, o pierdere de timp. În loc să aibă timp mult să se joace, trebuia să stea să scrie nişte exerciţii pe care le putea rezolva şi o găină. Oare or mai fi ăia afară? Ar trage câteva şuturi zdravene în mingea aia roşie. Sau, dacă nu sunt, o să o ia în lungul căii ferate spre pepinieră, să vadă dacă au început să se pârguiască cireşele în curtea babei ăleia urâte cu trei câini.

Şi după câteva minute, cu gândul la mingea cea roşie şi cu teama că vreo creangă mai subţire a cireşului din curtea în care nu putea ajunge din cauza celor trei câini s-ar putea rupe sub el, copilul ieşi iarăşi în faţa blocului, ameţit încă de ridicarea aceea neaşteptată la tavan şi de incursiunea în ceea ce avea să devină, peste timp, tărâmul peste care urma să împărăţească.