Sticle și borcane

Pentru că blocul în care locuiam era unul respectabil, avea la parter o băcănie.  Dovadă de netăgăduit a permanentei preocupări a partidului pentru bunăstarea tuturor cetăţenilor ţării, fără deosebire de naţionalitate, rasă, sex sau religie, amplasarea câte unei alimentare la fiecare două-trei blocuri îţi asigura participarea la cotidianul performance cu rafturi goale fără a mai fi nevoit să baţi pentru asta drumul până în centru. În plus, aveai un spaţiu care îţi era destinat, ce-i drept, nu în exclusivitate, dar un spaţiu în care puteai socializa cu cele două vânzătoare, mereu aceleaşi, care te întâmpinau de fiecare dată cu acelaşi surâs ireal, de madonna dolorosa, pe post de scuze pentru faptul că, nemaiavând ce face, erau nevoite să concureze în imobilitate cu manechinele din Femeia.

Cum nu mai clasificam de mult asemenea spaţii comerciale în funcţie de amplasare, destinaţie şi utilităţi, ci doar în funcţie de luciul drăcesc al rafturilor din PFL, date toate cu alb acrilic, şi cum băcănia de la parterul blocului meu nu-mi amintesc să fi avut vreodată rafturile măcar vag prăfuite, înscriindu-se cu succes în categoria celor cu rafturi mulţumitor de strălucitoare, uneori, întorcându-mă de la şcoală, intram, întrebam dacă au adus compot de vişine, primeam invariabil acelaşi răspuns, poate mâine, mă mai învârteam câteva secunde prin magazin şi ieşeam.

Trebuie să precizez totuşi că rafturi complet goale n-am văzut decât pe parcursul celui din urmă avânt către comunism în zbor. Totul, din neţărmurita iubire a partidului care făcea totul: odată ajunşi în paradisul promis, era de la sine înţeles că ne-ar fi pierit toate poftele. Pofta de mâncare, în primul rând. Ca atare, un asemenea training nu putea fi decât oportun. Iar întrebarea cu compotul de vişine avea o poveste a ei, pe care cele două vânzătoare, bruneta, aflată deja la vârsta a doua, motiv să aibă părul veşnic ars de la prea mult permanent, şi blonda, cam bondoacă şi mereu pusă pe şotii, o cunoşteau doar în parte.

Cum se numeau nu-mi mai amintesc, dar n-ar fi cu totul exclus ca pe blondă s-o fi chemat Monica, iar pe cealaltă, Olga. Olguţa. Dar îmi amintesc că mă aşteptau. Numai ce mă vedeau prin geam şi bruneta zicea: Uite, iar vine ăla cu compotu’… Apoi, răspunsul blondei, acelaşi în fiecare zi: Lasă-l să vină, ce, doar nu face nimic! Dialogul acesta, pe care nici nu aveam cum să-l aud, doar o vedeam pe una strâmbându-se şi pe cealaltă abia aşteptând să le mai deschidă şi lor cineva uşa, probabil că mi-l imaginasem eu. Poate că îşi povesteau una alteia ultimele isprăvi ale soţilor, care lucrau în vreo fabrică sau pe vreun şantier şi care nu se întorceau niciodată acasă înainte de miezul nopţii şi niciodată înainte de a se abţigui bine, ca să-şi mai uite de necazuri şi să vadă din nou lumea aia cu mult soare din cântecul în mare vogă al lui Mihai Constantinescu. Apoi, treceau la bărbaţii altora, care, orice s-ar zice, nici nu se comparau cu ai lor. Nici n-aveau cum. Cât despre neveste, nici nu meritau aduse în discuţie. Au avut noroc că şi-au găsit pe unii să le ia, că altfel…

Dar eu ştiam că mă aşteptau pe mine şi de fiecare dată o auzeam pe brunetă zicând Uite, iar vine ăla cu compotu’… Mă prefăceam că n-am auzit nimic, mă propteam în uşa grea şi, în scrâşnetele dodecafonice ale balamalelor veşnic neunse, desigur, tot din motive de economie, intram. Şi din nou zâmbetele lor ireale, de madone de ocazie.

Tot aşa intrasem şi prima dată, cu vreo doi ani în urmă ani în urmă, când privirea mi-a căzut pofticioasă pe raftul înţesat cu borcane de compot. De ce am ales tocmai compotul de vişine, n-aş putea să spun. Poate pentru că nu mai văzusem încă aşa ceva în comerţul socialist şi de stat. Sau văzusem, dar nu-mi venise încă ideea. Cert este că, în ziua aceea, m-am hotărât brusc să fac o pasiune tocmai pentru acel sortiment.

Să ne înţelegem: vişinele nu mi-au plăcut niciodată în mod special, iar compotul de vişine, cu atât mai puţin. Atât doar că descoperisem nebănuitul potenţial economic al celor trei R: Refolosire, Recondiţionare, Recuperare. Mai bine zis, nebănuitul lor potenţial pentru economiile mele. Şi că, imediat după această fundamentală descoperire, prin cămara noastră, până atunci înţesată cu sticle şi borcane goale, începuse să cam bată vântul.

Tot atunci i-am găsit şi genţii negre, din imitaţie de piele, trofeu de vânătoare prin magazinele din patria sovietelor şi primul paradis terestru al proletarilor din toate ţările, uniţi-vă, geantă care zăcea cam de multişor, prăfuită şi uitată, într-o debara de pe hol, o nouă utilitate: cu ea începusem să car sticlele şi borcanele goale la cel mai apropiat punct de colectare, situat într-o alimentară din blocul vecin. În schimbul lor, primeam bani bunicei: doi lei, sticla de un litru sau borcanul de opt sute de grame, un leu, sticla de jumătate sau  borcanul de patru sute.

Compotul de vişine era ambalat în borcane de patru sute. Nu era chiar cea mai bună afacere, dar compot de piersici, singurul pentru care erau folosite borcanele de opt sute, nu aduceau la băcănia de sub noi. Trebuia deci să mă mulțumesc cu compotul de vișine. Să mă mulţumesc este, desigur,  doar un fel de a spune: pentru a strânge un număr de borcane care să merite un drum la Premial, trebuia să mănânc cel puțin două pe zi.

Destul de curând şi în mod firesc, ai mei începură să dea semne de îngrijorare: prezentam tot mai evidente semne ale unei adicţii de care ei încă nu auziseră, cea de respectivul compot. Ca să mă pună la încercare, au început să mă îmbie cu tot felul de alte sortimente, iar eu, ca să-i liniştesc, le consumam cu cea mai mare plăcere: compot de cireşe, de prune, de pere, de struguri. În schimb, de nicio trecere nu se bucurau în ochii mei borcanele de dulceaţă: poate din cauza formei lor prismatice sau poate din cauza faptului că membrii Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste – front în care intrau toţi, dar absolut tot cetăţenii cu drept de vot ai ţării, membri şi nemembri de partid – consumau mai puţină dulceaţă decât compot, nu mi le primeau nicăieri.

Însă semne de îngrijorare începuseră să dea şi cele două vînzătoare, dar din cu totul alte motive. Prin ’81, din aceeaşi părintească grijă a partidului, fusese dat un decret care suna cam aşa: Constituie infracţiune de speculă şi se pedepseşte potrivit prevederilor Codului Penal cu închisoare de la 6 luni la 5 ani cumpărarea de la unităţile comerciale de stat şi cooperatiste, în scop de stocare, în cantităţi care depăşesc nevoile consumului familial pe o perioadă de o lună, de ulei, zahăr, făină, mălai, orez, cafea, precum şi de alte produse alimentare a căror stocare afectează interesele celorlalţi cumpărători şi buna aprovizionare a populaţiei. Adică, poate că nu dintr-o cam bruscă şi prin aceasta cu atât mai dubioasă poftă de compot mă hotărâsem eu să le golesc rafturile de pe care oricum deja începuseră să dispară chiar şi celebrele bame în sos tomat ori şi mai celebrele ghiveciuri de legume, ci pentru că ai mei voiau să fac speculă, or, cine ştie, chiar să submineze înfloritoarea economie socialistă.

Dar pentru că eu habar nu aveam de asemenea gânduri duioase şi pentru că pâna la ora două, când trebuia să merg la şcoală, eram singur acasă, continuam zilnic să-mi derulez, desigur, în cel mai mare secret, activitatea conspirativ-lucrativă de curăţare a etichetelor de pe borcane cu apă încălzită pe aragaz. Şi nici nu cred că vreodată bruneta cu părul ars a făcut mai mult decât să se strâmbe. Chiar dacă îngrijorarea ei pentru mine şi ai mei era doar colaterală, principala ei grijă fiind legată strict de propria soartă, în cazul în care s-ar fi descoperit că am stocat în debarale un număr nepermis de borcane de compot, mă gândesc acum că, într-o Românie în care foamea devenise deja o realitate cotidiană, pofta de compot a unui copil nu mai putea să pară chiar atât de suspectă.

Sau cine ştie? Îmi amintesc că într-o zi, la destul de multă vreme după ce depăşisem furia compotului şi după ce renunţasem să mai reciclez sticle şi borcane, am intrat din nou în băcănia de la parterul blocului. Cred că fără un motiv anume. Am intrat pur şi simplu, fără să iau aminte la ce fac. Zâmbetul de madonă i se preschimbase într-un rictus de harpie, dar părul îl avea la fel de creţ şi de ars cum i-l ştiam dintotdeauna. Şi poate pentru că priveam rătăcit, neştiind ce caut acolo, m-a întrebat: Nu mai vrei compot? Că nici azi n-am adus… Şi nu aducem nici mâine, ca să ştii… Am bâiguit ceva şi am ieşit. Însă privirea aceea de fiară care ştie că i se apropie sfârşitul şi că nu mai are nimic de pierdut şi că îşi poate scoate fără teamă colţii şi că poate muşca în voie mi-o amintesc încă. De asta zic, cine ştie?

Dar să revin! Pentru că nu v-am spus încă pe ce cheltuiam banii cu atâta trudă obţinuţi.