După ce s-a scălâmbăiat în faţa faraonilor, i-a maimuţărit în fel şi chip pe spartani, s-a dat în stambă pe străzile Romei antice, a mimat nebunia la curtea vreunui rege medieval, s-a cocoţat pe scena teatrului Globe şi a cucerit ropotele de aplauze ale publicul elisabetan, s-a întors apoi în stradă şi a făcut mulţimea de gură-cască, cea pentru care tocmai inventase Commedia dell’arte, să se zguduie în groase, neruşinate hohote de râs, după ce părea că şi-a găsit, în cele din urmă, locul în sofisticatele spectacole de circ ale epocii noastre, spectacole în care modernitatea a îngrămădit cam tot ce nu mai putea înţelege din lumea veche, paiaţa, umbră pe care haosul a proiectat-o asupra lumii doar pentru a ne feri de procesele anchilozante la care ordinea este predispusă, sătulă să tot stea de veghe prin cotloanele istoriei, s-a hotărât în anii din urmă să iasă la lumină şi să facă ea însăşi istorie.

Indiscutabil, paiaţa fascinează. Ea ne pune în faţă oglinzi care deformează, care ne accentuează defectele, care ne urâţesc, şi, deşi ştim asta, pentru că paiaţa ne face complice cu ochiul, ne simţim vinovaţi şi suntem dispuşi să-i iertăm inepţiile, exagerările, vulgaritatea, excesele. Saturnaliile, săptămâna nebunilor, carnavalul au fost, toate, forme prin care ordinea a înţeles să plătească tribut haosului, forme prin care tradiţia a instituţionalizat funcţia socială a paiaţei.

Dar pentru că trebuie să i se opună, paiaţa nu poate exista în absenţa ordinii. Problema este că, născută dintr-un imaginar ce opune în mod simplist cosmosului haosul, paiaţa este incapabilă să recunoască acea ordine ce se sustrage maniheismelor frumos/urât, bine/rău, adevăr/minciună. Pentru a avea ce să pună sub semnul întrebării, paiaţa are nevoie de ordine, dar de o ordine pe care să fie în stare să o înţeleagă. O ordine care să împartă lumea grosier, în categorii, în funcţie de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, boală sau apartenență la o categorie defavorizată. O ordine cum numai frica şi ura ştiu să nască. O lume în care singurul rost al minorităţilor trebuie să rămână acela de a valida ontologic majoritatea. Paiaţa este incapabilă să înţeleagă că majoritatea este o realitate dinamică, în continuă schimbare. Complexitatea ordinii democratice o depăşeşte.

Iar dacă o asemenea ordine, ce reduce lumea la alb şi negru, întârzie să apară, paiaţa, însetată de sens, adulmecă febril conspiraţii. Iar uneori, dacă este cazul, le inventează. De exemplu, cea prin care o societate secretă, Iluminati, încă pune la cale, la două secole după s-a dizolvat, o Nouă Ordine Mondială. O ordine tocmai bună de perceput drept dezordine. Pentru că acesta este rolul paiaţei, pentru asta există.

Astăzi, paiaţa a păşit în lumina reflectoarelor. O vedem peste tot.

Mai apropiată de strămoaşa ei antică, paiaţa stradală, confirmându-şi etimologia, cea de om de paie, de sperietoare, a renunţat la mască şi stă la pândă, într-un efort zadarnic de a înţelege ceea ce mintea nu-i poate cuprinde. Nevoită să se mulţumească doar cu false confirmări, paiaţa gesticulează larg, vorbeşte de parcă strigă, dar mai ales izbucneşte în hohote stridente de râs, hohote din care răzbate nu detaşarea, ci spaima nedesluşită pe care i-o stârneşte, în subconştient, posibilitatea ca existenţa ei să nu aibă nici un rost. Cu cât râsul îi este mai fals, cu atât existenţa îi pare mai încărcată de sens.

Păstrând de la actorul grec doar stratul gros de fard, paiaţa-mim, puţin înzestrată într-ale vorbirii şi într-ale gândirii, îşi lasă dâra de parfum ieftin la piaţă, în birouri, dar mai ales în studiourile de televiziune, la ore de maximă audienţă, dezgolindu-se pentru a-şi ascunde goliciunea spirituală sau reproducând docilă, pe nemestecate, ceea ce a auzit de la alţii. Aparent inofensivă, paiaţa-mim este portavocea idioţior utili, cărora le îngroaşă rândurile, asigurându-le astfel o confortabilă masă de manevră paiaţelor superioare, bufonul, clovnul sacru şi clovnul trist.

Ridicolă prin definiţie, paiaţa-bufon se dă în spectacol pe unde apucă, aruncă în derizoriu, caricaturizează şi discreditează. Înrudită cu Pierrot şi cu Arlechino, paiaţa-bufon are relaţii în cercuri influente, cercuri între care mediază şi de care profită. Cu desăvârşire lipsită de convingeri, paiaţa-bufon sare cu mare uşurinţă dintr-o barcă în alta, iar acest veşnic ţopăit, altfel graţios, o ajută să uite ce a spus de pe o zi pe alta. Deşi ridicolul de care se umple o face să pară inofensivă, paiaţa-bufon, dispusă să trădeze pe oricine pentru că s-a trădat mai întâi de toate pe sine, urăşte pe toată lumea şi visează în secret să se răzbune: universul întreg va trebui să plătească într-o zi pentru toate umilinţele la care singură s-a supus.

Sacerdot şi şarlatan deopotrivă, clovnul sacru, coborâtor din naraţiunea Marelui Trickster, stând cu un picior în sacru şi cu altul în profan, este în permanentă căutare de aliaţi pentru a putea trage un oarece profit. Pe faţă i se citeşte nu doar înţelegerea superioară şi prin asta discret dispreţuitoare a naturii umane, ci şi o strivitoare bunăvoinţă. Nu rezonează la argumente, pentru că sacrul, suficient sieşi, scapă raţiunii omeneşti, dar dă de înţeles că, la o adică, se poate folosi de o gamă largă de mijloace profane pentru a obţine ceea ce îşi doreşte. Răstălmăcind textele sfinte şi nazalizând, semn de mare cucernicie, a se citi de orgoliu al umilinţei, clovnul sacru predică dezbinarea, intoleranţa şi ura, deoarece, în absenţa lor, n-ar mai avea cui să vândă iertarea.

Clovnul trist, pătruns până în ultima celulă a fiinţei sale de prăbuşirea sistemului tradiţional de valori, se revendică din strămoşi încărcaţi de glorie, deplânge cu ochii umeziţi discret halul în care i-a decăzut ţărişoara, oricum s-ar numi aceasta, România, Rusia, Franţa, Marea Britanie sau SUA, şi defilează ori câte ori i se iveşte ocazia în port tradiţional, indiferent că acesta este compus din opinci, iţari, cămaşă şi bâtă sau din cizme, blugi, pălărie şi pistoale. Având musai vreun drapel prin preajmă, clovnul trist tună şi fulgeră împotriva oricui nu-i împărtăşeşte convingerile, numărând totodată în gând banii care îi intră în cont cu fiecare nou cuvânt spus. Imediat ce părăseşte scena, clovnul trist îşi şterge masca, iar de sub ea se iveşte Bozo, cel aflat probabil la originea fobiei de clovni. Deosebit de periculos, clovnul trist nu ezită să se folosească de orice mijloace pentru a-şi atinge scopul, care este mereu acelaşi: să capete cât mai multă putere, putere pe care să nu mai fie nevoit să o împartă cu altcineva, căci doar el deţine cheia fericirii generale, eterna întoarcere în trecut.

Barbarul, păgânul, protestantul (sau, după caz, papistaşul), sălbaticul, expresii ale celuilalt, asediind ipotetic cetatea, îi puneau rezistenţa sistemului de apărare sub semnul întrebării. Paiaţa ne pune pe noi înşine sub semnul întrebării. Paiaţa este celălalt din noi. În termenii lui Jankélévitch, paiaţa ne forţează să ne simţim impuri. Acesta este marele ei secret. Paiaţa ne radicalizează, pentru că, aşa cum spune tot Jankélévitch, extremismul modernilor este un purism disperat, pe măsura pluralului nenumărat şi inextricabil, tot aşa cum purismul simplist era un optimism la scara dualităţii […] Radicalismul este filozofia unei făpturi împotmolite în confuzie şi care încearcă să scape ochind termenii stridenţi, atingând extremitatea imposibil de depăşit şi superlativul peste care nu se poate trece.¹ Paiaţa şi barbarul traversează istoria ţinându-se de mână. Iar uneori ajung să se confunde. Pentru că, ori de câte ori se hotărăşte să facă istorie, paiaţa îşi dă jos masca şi îşi dezvăluie adevărata natură, cea de barbar.

De fapt, chiar şi hotărâtă să facă istorie, paiaţa îşi îndeplineşte menirea, grăbind dispariţia acestei lumi pe care o vedem astăzi zvârcolindu-se şi agăţându-se de istorie cu ultimele ei puteri. Atât doar că, grăbind sfârşitul lumii ei, paiaţa transformă o tranziţie care se putea derula lin într-un proces dureros. Sau, cine ştie, poate că aşa trebuie să fie toate morţile şi toate naşterile, nişte procese neapărat dureroase. Cert este că Noua Ordine Mondială pe care şi-o dorea Papa Benedict al XVI-lea mai are de aşteptat câteva decenii. Deocamdată ne îndreptăm cu paşi repezi către Noua Barbarie Mondială.

P.S. Înţeleg că, proaspăt întoarsă la valorile tradiţionale, Turcia se pregăteşte să legalizeze violul.

1. Vladimir Jankélévitch, Pur şi impur, Nemira, 2001, p. 135.