Doru Mareş este poetul care a ridicat ştacheta calităţii poeziei atât de sus încât majoritatea editorilor anilor optzeci – nouăzeci au preferat să îi lipească eticheta de poezie pornografică, spălându-se astfel pe mâini de problemele create odată cu eventuala ei editare. Doru Mareş a fost cu adevărat un lider al generaţiei lui, un lider la propriu, unul dintre conducătorii de facto ai ,, cenaclului de luni” (numit de însuşi Nicolae Manolescu!) şi de fapt chiar vârful intelectual pe care l-a atins poezia scrisă atunci.

 Doru Mareş a scris în primul rând poezie, poezie pe care a ferit-o chiar cu preţul nepublicării ei de ciuperca ideologizării sau a mascării în haine teoretice. Poezia lui Doru Mareş este atât de încărcată, atât de plină de … trimiteri bibliografice încât are nevoie de comentatori cu un bagaj teoretic deosebit pentru a o putea înţelege şi a o comenta.

Doru Mareş este un poet… personaj, un poet care a lăsat tot timpul impresia că nu poate sau că este chiar imposibil să existe, ştiind să arate că poezia scrisă de el vine în literatură pe căi oculte şi invizibile, făcând şi provocând furori spre deliciul desigur smintit al autorului ei. Doru Mareş şi-a încălecat la propriu poezia şi efectele ei fără să încerce să o îmblânzească sau să o aducă la numitorul comun al micii înţelegeri literare. Doru Mareş nu a marşat şi nu şi-a … pasat poemele pentru lectură, Doru Mareş a creat, a scris cockteil-uri incendiar-explozive poetice, textuale, provocând la fiecare lectură adevărate explozii lirice şi incendii interpretative greu de stăvilit, de oprit.

Doru Mareş şi-a trăit la propriu poezia, şi-a biciuit şi textul dar şi lectorul făcând-o să fornăie şi să freamăte neobosită făcând-o să îşi arate cu un pic de neruşinare nurii şi apucăturile de armăsar textual ale celui care a scris-o. Doru Mareş a fost, este şi a rămas în continuare copilul teribil şi sclipitor al poeziei vremurilor lui. Doru Mareş nu şi-a desfăcut niciodată armura de poet şi a luptat în permanenţă cu chivăra şi viziera ridicate, cu firea şi cu toate talentele lui la vedere. Nu a uitat niciodată valoarea, adevărata valoare a cuvintelor folosite, dându-le permanent şi perpetuu sensuri multiple şi arzătoare. Doru Mareş foloseşte cuvântul la temperaturi maxime, lăsându-l de fiecare dată să-şi ardă urmele ce îi pot face vizibile locul de plecare. Metafora, versul, cuvântul, etc., pleacă, pornesc vertiginos şi firesc, lansate ca dintr-un arc bine întins şi strunit de mânuitorul lui, zdrobind rezistenţa mai mult sau mai puţin fragilă a ţintei lor.

Doru Mareş s-a iubit şi şi-a iubit poezia. Doru Mareş nu s-a trădat niciodată pe el şi nici poezia pe care a scris-o. În schimb şi-a adus poezia în stare de sclavă perpetuă şi îndrăznind să o poarte în lesă la vedere, arătându-şi în acelaşi timp potenţa şi virilitatea cu care un adevărat poet poate stăpâni şi struni mesajul său. Doru Mareş nu s-a mulţumit cu… îndrăgostirea poeziei de persoana lui, cu rolul de sclavă pe care el i l-a impus ci a continuat să îi administreze în continuare doze mari de… viol, de arătare narcisiacă şi nestăpânită a puterii şi a celui care o deţine.

Cu tot acest proces de siluire îndrăgostită şi permanentă pe care i-a administrat-o poeziei, Doru Mareş nu a trădat-o niciodată, ci şi-a trăit alături de ea toată măreţia şi căderea, toată îndrăgostirea şi toate celelalte stări prin care el, autorul ei, a trecut scriind-o, iubind-o. Toate acestea au fost trăite la propriu şi asumate. Doru Mareş chiar şi-a lipit viaţa de ele la propriu nelăsându-le vreodată să fie înregimentate şi aşezate cuminte şi cum se cuvine.

 Doru Mareş a folosit în permanenţă şi cu hărnicie un bisturiu cu care decupa şi decapita energic imagini într-un proces continuu şi deloc odihnitor pentru privitor (cititor) ţinând trează dar anihilând eventuala dorinţă a celui care priveşte (citeşte) de a evada.

Doru Mareş este un poet al… evadării imposibile, este un poet care hipnotizează şi devorează cu uşurinţă şi cu răbdare de şarpe constrictor cititorul victimă. Doru Mareş a scris şi scrie în continuare folosind construcţii metafizice complexe şi în acelaşi timp minate, construcţii ce conţin arhitecturi interioare profunde. Toate acestea sunt folosite de Doru Mareş ca variante ale transcendentului asumat şi sublimat intelectual, anihilând dulceaţa nostalgiei şi scoţând în evidenţă fără estompări vaporoase, potenţele creatoare ale protestului poetic.

Doru Mareş este un poet al vieţii cu ecouri puternice şi vizibil revoluţionare omorând la propriu ideologia şi găselniţele ei impotente şi lipsite de expresie şi(sau) profunzime. Doru Mareş a scris cu sabia de foc arzând liric stări şi trăiri care aveau puterea să le dilate şi să le ducă la explozia ultimă.

 Doru Mareş a fandat şi a evitat elementarul, obişnuitul, facilul şi a impus în schimb o forţă expansivă şi personală, arătând sensibilitatea dezgolită şi fără apărare a lumii în care trăieşte şi scrie.