Îndată ce am început să merg la școală, s-a născut în mine o mare și sâcâitoare nemulțumire –nu reușeam să mă împac cu gândul că anul școlar începe toamna, așa… anapoda, când totul se ofilește și se sfârșește, când lumina e atât de tristă și de palidă, iar culorile de-afară te îndeamnă la singurătate și la privit în gol așteptând iarna; și, mai ales, că se termină când vine vara. Oamenii mari din jurul meu s-au grăbit să-mi explice logic cum stau treburile – că e un lucru bun și spre binele meu faptul că, după un an de studiu, mă pot bucura de trei luni întregi de vacanță în care să mă relaxez și să fac ce vreau eu – și desigur că am înțeles, doar că nedumerirea mea a rămas undeva într-un colț al minții, bosumflată și convinsă că cei care au rânduit lucrurile astfel nu s-au gândit nici o secundă la anotimpurile sufletului. Sau, în orice caz, nu s-au gândit la anotimpurile sufletului meu. Eh, la urma urmei, de ce ar conta viața și opiniile unui copil alintat și singuratic, alergic la schimbări de orice fel și pentru care chiar și cel mai mic pas (voluntar sau impus) în afara zonei de confort capătă proporții apocaliptice? Dac-ar fi fost după mine, probabil că și acum m-aș găsi tot în cămăruța mea din casa părinților, adâncită în vreo carte oarecare, fără prieteni și fără nevoie de prieteni, departe de lumea dezlănțuită… Sau înlănțuită.

Dar evident că n-a fost după mine – am fost și eu aruncată în lume, ca tot omul. Am avut și eu, vrând-nevrând, colegi și profesori (dintre care câțiva, foarte puțini, mi-au devenit prieteni) și an de an, vara, când mi-era lumea mai dragă, și la propriu, și la figurat, trebuia să trăiesc despărțirea de acești oameni deveniți parte din viața mea și din mine și cu care abia reușisem să mă obișnuiesc cât de cât, după un an de luptă cu firea mea asocială. Singurătatea – vechea și buna mea prietenă – devenea, pentru o vreme, o povară tristă, dar încet-încet îi redescopeream virtuțile și mă lăsam din nou înfășurată în vălurile ei liniștitoare, din care însă eram smulsă iarăși, la scurt timp, pentru a fi aruncată în vârtejul lumii. Un dans bizar care, deși plictisitor de previzibil, mă prindea întotdeauna pe picior greșit, căci era ca și cum aș fi fost mereu trezită în toiul nopții ca să-l joc și, îndată ce-i prindeam ritmul, eram forțată să mă opresc și să mă culc la loc cu toate că nu-mi mai era somn.

Din acest motiv, vara – timpul asociat (înainte de „înregimentare”) bucuriei nemărginite, luminii și jocului – a devenit pentru mine anotimpul melancoliei, al neliniștii și al despărțirilor. Straturi peste straturi de impresii acumulate din prima copilărie și până acum, ca niște desene pe foi de calc suprapuse – separate și împreunate în același timp, combinându-se înnebunitor și contaminându-se unele pe altele într-o infinitate de senzații contradictorii – acesta e filtrul difuz ce-mi învăluie mintea și ochii la venirea verii. Chiar și astăzi, după ani buni de când mi-am eliberat timpul (și viața) de nefirescul calendarului școlar, când evenimentele inimii nu mai sunt generate sau condiționate de această structurare artificială a timpului, începutul verii continuă să-mi provoace o frică inexplicabilă și sentimentul că mă paște un sfârșit.

*

În amintirile ce mi-au rămas din copilărie, aerul verii este mereu galben, pentru că galbenul era atunci culoarea bucuriei pure care învelea totul în jurul meu. Acum, acel galben al copilăriei a devenit un fel de ambră vâscoasă în care sunt prinsă ca o insectă. Prin ea privesc, tulbure, lumea care vâjâie pe lângă mine, lumea aceasta care mă găsește mereu în contratimp, lumea aceasta neobosită, alertă, sprintenă și hotărâtă și mereu cu un pas înaintea mea.