Am ascultat odată, la un post de radio britanic, o emisiune în care prezentatorul compara diferite interpretări ale Concertului pentru două viori în Re minor, de Johann Sebastian Bach. Îmi amintesc fascinația cu care am urmărit emisiunea, minunându-mă de lejeritatea cu care prezentatorul folosea limbajul teoriei muzicale, de acuitatea sa perceptivă, de finețea cu care reușea să distingă între diferitele interpretări și, mai ales, de exprimarea sa care, fără să părăsească registrul cult, specializat, putea fi lesne înțeleasă de oricine. Interpretări pe care le ascultasem deja, de nenumărate ori și între care nu făceam aproape nici o diferență sau între care nici nu-mi pusesem problema să fac vreo diferență, privite acum prin lentila critică oferită de un expert, îmi apăreau de-odată într-o lumină nouă: unele erau prea lente, letargice, altele prea rapide, altele prea agresive, prea romanțate, prea seci, prea ca la țară.

Și totuși…

Totuși, aceste disecții foarte dibace, precum cea menționată mai sus, pălesc jalnic în fața unei opere care rămâne năucitoare în orice interpretare. Sigur că totul poate fi descris, totul poate fi despicat și analizat ca o broască în laboratorul de biologie. Dar sunt unele lucruri pe care cuvintele nu le pot cuprinde, pe care rațiunea nu le poate sonda, în ciuda oricărui efort, lucruri în fața cărora comunicarea verbală se chircește neputincioasă. Iar Bach ne-a răsfățat cu multe astfel de minuni inefabile.

Am citit sau am încercat să citesc texte scrise de diverși muzicologi despre operele lui și, dincolo de priceperea lor pentru descrieri tehnice, asupra cărora nu mă pot pronunța, cunoștințele mele de teorie muzicală fiind precare, am observat în toate cazurile o caznă înduioșătoare de a vorbi despre ceea ce stă dincolo de tehnic, eforturi viscerale de a exprima, în cuvinte frumoase și potrivite, admirația vecină cu demența pe care (unele dintre) operele lui Bach o trezesc în ei. Și le înțeleg perfect și truda, și neputința. Parcă îi și văd, singuri prin camerele lor din cine știe ce colțuri ale lumii, ascultând Bach, atenți, muți, stupefiați, și apoi tăvălindu-se pe jos de nervi și de disperare că nu pot pune cap la cap câteva vorbe demne măcar de degetul mic de la piciorul stâng al lui Bach. Cam așa mă simt și eu acum, scriind acest text.

Poate că mai cinstit ar fi să nu mai scriu nimic, să nu se mai scrie nimic, să nu se mai spună nimic, ci doar să se experimenteze, să se trăiască muzica lui. Vorba filosofului, despre ceea ce nu se poate vorbi e mai bine să se tacă. Și, în acest caz, să se asculte. Dar cum să taci când te roade viermușul ridicării în slăvi? Ceva, acolo, oricât de banal, tot trebuie să zici, că altfel dai pe-afară de atâta admirație. Eu atâta-s de plină de admirație încât, de câte ori ascult câte ceva compus de el, îmi doresc așa cu jumate de gând, cu jumate de suflet să mă fi făcut, să zicem, violonistă, numai ca să-mi pot cânta mie, în singurătate, partitele și sonatele lui, la nesfârșit, să iasă din mine în cascade, să fiu și eu o minusculă prelungire a acestui imens edificiu care este muzica lui Bach.

Când eram studentă și locuiam în București, mergeam adesea la concertele de la Ateneu. Din oceanele de muzică cu care m-am îmbătat în anii aceia fantastici, îmi amintesc cel mai limpede o seară dinainte de Paști în care m-am nimerit la Oratoriul Patimile după Matei, de Bach, un adevărat regal, deasupra oricăror așteptări, o interpretare de excepție, soliștii vocali, întreaga orchestră și corul filarmonicii precum și un cor de copii, toți compactați pe o scenă a Ateneului mai plină ca oricând, ca alaiurile de îngeri pictate pe pereții bisericilor. Am trăit acolo trei ore de extaz pur, care au trecut într-o clipă și la sfârșitul cărora, ieșind afară în Bucureștiul albastru al nopții de aprilie, cu vocile interpreților încă răsunându-mi în minte, cu palmele vibrând dureros de cât aplaudasem la sfârșit, copleșită, nemaiștiind ce să fac cu mine, am plâns.

Tot în acea perioadă, am aflat, dintr-o nesperată și fericită întâmplare, despre un recital de vioară pe care Alexandru Tomescu avea să îl țină la Teatrul Act. Din tot programul acelei seri nu îmi mai amintesc decât Partita Nr. 2 pentru vioară solo, pe care Tomescu a avut inspirația să o interpreteze (aproape) pe întuneric, încât fiecare din noi să se simtă singur, netulburat, deschis numai muzicii, în timp ce el oprea timpul în loc cu o interpretare monumentală a Ciaconei din finalul Partitei. Ciacona despre care Joshua Bell a spus că este nu doar una dintre cele mai bune piese muzicale scrise vreodată, ci una din cele mai mărețe realizări ale spiritului uman, Ciacona pe care nu o poți asculta decât paralizat, uitând de tine și de lume.

Cum spuneam, sunt unele lucruri în fața cărora cuvintele, oricât de savant sau iscusit alese, nu au nici o putere; lucruri imposibil de descris cu uneltele rațiunii, lucruri nepământene care, pentru a se putea cât de cât înțelege cu noi, muritori de rând mici și limitați, nasc în noi un al șaselea, al șaptelea, al șaptezecilea simț, ad-hoc, un simț special pentru ele, un simț al cărui organ nevăzut este, poate, sufletul.

IOANA  PIOARU este absolventă a Facultății de Arte Plastice a UNA București, o tânără artistă de recunoaștere națională și europeană și, peste toate, absolventă de  CARABELLA…