Atenția tuturor e îndreptată zilele acestea spre scena politică, unde bătălia dintre candidații la președinție (și taberele care-i susțin) construiește un spectacol cvasitotal, cu accente uneori grave, alteori hilare, cel mai adesea grotesc-absurde (cum îi stă bine țării lui Caragiale și a lui Ionesco), un spectacol care se injectează pervers în ochii, urechile, nervii și în general în toată ființa „spectatorului” hipnotizat și imobilizat în fața televizorului ori a computerului precum eroul din „Portocala mecanică” în timpul terapiei Ludovico (și aceea dura tot două săptămâni – ce coincidență simpatică!).

Nu vreau să scriu despre asta, ci despre un film, chiar dacă nu e cel mai potrivit moment pentru o asemenea abatere de la val, care riscă să treacă neobservată (că doar știm bine că viața bate filmul!).

Under the Skin, în regia lui Jonathan Glazer – un film despre care mă aventurez să spun că e unul din cele mai bune SF-uri făcute vreodată, poate sta, fără să pălească, alături de capodopere ale genului ca Solaris, Alien sau Blade Runner.

Așa cum te-ai aștepta de la un film a cărui realizare a durat nu mai puțin de zece ani, nici un detaliu din Under the Skin nu este întâmplător. Deși filmul este bazat pe romanul cu același nume al lui Michel Faber, regizorul nu cade în capcana încercării de a „ilustra” cartea; dimpotrivă, preferă să se abată flagrant de la direcția dată de aceasta, alegând din ea numai ce i se pare esențial pentru povestea pe care vrea să o spună el și pentru mijloacele prin care a ales să o spună – cele proprii cinematografiei; astfel, puținele cuvinte care sunt rostite, unele aproape indescifrabile (pentru mine) din cauza puternicului accent glasgovian al personajelor, ar putea să lipsească de tot, căci filmul oferă în primul rând o experiență vizuală și sonoră și o poveste care reușește să „se” spună prin mijloace aproape exclusiv non-verbale (de remarcat „personajul-muzică”, unul din punctele forte ale acestui film).

M-am întrebat adesea care sunt criteriile conform cărora istoria filtrează și ierarhizează genul SF; cu riscul să greșesc, aș zice că cele mai reușite producții sunt tocmai acelea în care dimensiunea științifico-fantastică, cu tot ce implică ea – de la scenografie și detalii tehnice până la impactul asupra narațiunii în sine – face un pas înapoi și își asumă un rol secundar (fără ca aceasta să afecteze calitatea și coerența limbajului specific). Astfel, plasarea în zona SF devine simplu pretext pentru dezvoltarea unor teme clasice care țin, în esență, de condiția umană – veșnica preocupare a artei din toate timpurile și dovadă ultimă a narcisismului constitutiv al omului, iar aceasta nu e o critică, ci doar o constatare. Cel mai adesea, filmele în care științifico-fantasticul însuși se încăpățânează să fie eroul principal, deși impresionante la prima vedere, eșuează jalnic la capitole care nu țin doar de „furat ochiul”, rămânând în categoria divertismentului de duzină.

Integrat firesc în ansamblul filmului și abia ițindu-se din realismul gros al peisajului scoțian, unde e plasată acțiunea, fantasticul discret din Under the Skin ni se arată printr-o imagistică stranie, dar convingătoare tocmai prin simplitate și care, alunecând uneori în suprarealism, se înrudește mai degrabă cu oniricul decât cu tehnico-științificul (departe deci de strofocările megalomane cu care ne-a obișnuit, în ultima vreme, Hollywoodul). Personajul principal, interpretat formidabil de Scarlett Johansson, este exponentul central al acestui fantastic rafinat – putem ghici că este o creatură extraterestră camuflată într-un corp uman, însă adevărata ei înfățișare ni se revelează doar la sfârșit. (Am folosit impropriu verbul „a ghici”, pentru că, din cauza sinopsisului cu care e promovat filmul și, desigur, a faptului că e bazat pe un roman cunoscut, știm, în mare, despre ce e vorba, dar am încercat să fac abstracție de aceste „spoilere” și să pun filmul între paranteze, să-l judec exclusiv prin prisma a ceea ce îmi oferă el). Datorită misiunii cu care e însărcinat(ă), personajul lui Scarlett descoperă treptat oamenii și comportamentul lor și, implicit, se descoperă pe sine în această ipostază de mediator între două lumi, bănuim, foarte diferite.

În paranteză fie spus, am descoperit, pentru a doua oară în cariera acestei actrițe (distribuite de obicei în roluri care, din păcate, îi pun în valoare doar sau în primul rând frumusețea fizică și puterea de seducție), capacitatea ei extraordinară de a comunica emoții și tensiune fără cuvinte și, ciudat, fără abuz de mimică, așadar cu mijloace de expresie minimale. Prima ocazie cu care m-a convins că este o actriță demnă de luat în seamă – o artistă, de fapt – a fost rolul ei din „Fata cu cercel de perlă”. Alegerea ei pentru rolul din Under the Skin mi se pare salutară.

Dincolo de narațiunea și de acțiunea propriu-zise, Under the Skin este povestea întâlnirii cu Celălalt, în sensul alterității radicale, cu trimiteri mai mult sau mai puțin imediate la imperialism, xenofobie, superficialitate, judecată bazată pe aparențe, fundamentalism, pe care le cunoaștem cu toții atât de bine. Confruntarea este asimetrică, din moment ce străinul, luând înfățișarea gazdei și ștergându-și consecvent urmele, este singurul care știe, de fapt, că avem de-a face cu un conflict, asupra căruia deține în mod exclusiv controlul. Totuși inițiativa „împăcării”, oricare ar fi motivele din spatele ei, vine tot de la străin, care începe să empatizeze cu Celălalt și apoi, în mod repetat, încearcă să devină Celălalt, mai mult decât la suprafață.

De fapt, întâmplarea care determină în mod hotărâtor această schimbare în atitudinea străinului este întâlnirea cu „exemplarul uman” pe care semenii nu îl acceptă din cauza unei diformități faciale. Pentru străin, căruia probabil toți oamenii i se par ciudați, în măsura în care nu îi seamănă (motiv pentru care este fascinat de propria reflecție în oglindă), acest exemplar este doar o altă formă, vag diferită. Aflând însă că omul respectiv este judecat de societate din rațiuni ce țin doar de aspectul fizic, străinul începe să-și recunoască în el propria condiție. Această descoperire declanșează dorința de a identifica punți de legătură mai profunde între sine și Celălalt.

Scena finală, în care, printr-o tragică, dar previzibilă răsturnare de situație, vânătorul devine vânat, expune brutal răspunsul la căutările străinului: prăpastia este de netrecut. Străinul „auto-îmblânzit”, vulnerabilizat, seducătorul sedus de visul împăcării, de posibilitatea ruperii barierelor, ori poate confundând ideea de Celălalt ca alteritate neasimilabilă, cu celălalt ca reflecție a sinelui, învață pe propria… piele prețul acestei confuzii, pentru că Celălalt, confruntat cu adevărata față a străinului, cea de sub masca ce-i seamănă și cu care l-a cucerit, nu dorește împăcarea sau, mai bine zis, nu e pregătit pentru ea.

Sună cunoscut?