Dragul meu prieten,
Imaginează-ţi că citești asta în ochii mei, așa că nu te aștepta la cuvinte multe și fără sens, ci la o redare succintă și personalizată a tot ceea ce nu am avut curaj să mărturisesc. Poate că ai întrezărit acest adevăr printre sfaturi și glume, dar nu ai vrut să mă întrebi nimic, sau ţi-a fost frică de realitatea pe care o împărtășeam amândoi, deoarece atunci când pui totul în cuvinte, ele devin dureroase și false, iar sentimentele se transformă complet, poate chiar dispar. Tocmai de asta mă tem. Ca o să îţi scriu scrisoarea de un milion de ori, dar nu o să o trimit, deoarece va deveni un act superficial, poate chiar profan.
Prietene, nu o să îţi pronunţ numele. Ȋntotdeauna m-am ferit de asta, iar tu te supărai mereu, credeai că nu îmi place, când eu deveneam furioasă că toată lumea se rezuma la câteva litere ca să te definească. Asta e greșeala mea, pentru că nu sunt conștientă de faptul că ei nu sunt capabili să te vadă, pentru ei e mult mai ușor să te atribuie unui nume simplu, decât să îţi înţeleagă sufletul. Lor le arzi buzele, iar mie îmi topești gândurile. Nu râde acum. Tocmai asta îmi faci, deși tu crezi că prietenia noastră e rece și solidă. Așa să îi minţi pe ei, cei care au destul curaj încât să se considere specialiști și să condamne apropierea asta dintre benefic și malefic. Să le spui că mă urăști până când o să te crezi, dar pe mine să mă privești cu ochi blânzi. Dar nu cu dragoste, pentru că nu merit. Ai un suflet atât de bun, încât ești capabil să îmi spui că mă iubești, dar eu știu că nu e așa. Mă respecţi. Sper. Mă lași să îţi văd sufletul, dar eu nu știu ce să îţi ofer. Mă pierd printre lacrimi și dorinţe, iar atunci când văd că ai prea mult din mine, tresar. Mă uit într-un ciob și mă întreb: « Ce am făcut eu pentru asta? Când a transformat meșterul piatra pe care o purtam în loc de inimă? De ce? » Ultima întrebare mă sfâșie, pentru că îmi arunc mintea pe culmile prăpastiei ca să aflu răspunsul. Poate că nu am curaj să îmi răspund, pentru că atunci vei deveni uman, la fel ca toţi ceilalţi. Vreau să cred că tu nu ai vrut să faci asta, pentru că ai încredere în esenţa sufletului meu, nu în idei de duzină promovate de oameni prost informaţi. Vreau să te regăsești în gândurile mele de la miezul nopţii, atunci când obosesc să mă mai prefac, nu în miile de cuvinte cărora nu le știu definiţiile, dar pe care le folosesc dintr-un instinct de autoconservare. Nevoia asta mă derutează, pentru că realizez că uneori îmi e frică de ceea ce reprezinţi pentru mine. Știu că poţi să mă spulberi oricând, iar eu urăsc durerea, deoarece ea mă face să devin conștientă de adevărul pe care nu l-a mai descoperit nimeni până acum. Doar tu. Tu ai văzut ceea ce numești ‘sensibilitate’, dar pe care nu ai reușit niciodată să o explici. Ȋmi spui că o simţi atunci când citești ceea ce scriu pe o bucată de hârtie pe care o găsesc în buzunar, dar eu acolo văd doar cerneală irosită și învălmășeală de cuvinte. Nu e nimic concret, dar cred că sunt fericită să văd sclipirea din ochii tăi care seamănă cu mândria. Aș scrie continuu dacă aș ști că acele gânduri vor fi combinate doar cu vocea ta și înţelese doar de tine.
Cred că foaia asta nu poate să mai suporte alte gânduri. Dar vreau să îmi promiţi ceva. Știu că te aștepţi la momentul decăderii totale, când te rog să nu pleci, dar nu o să fac asta niciodată. Pentru că nu vreau să te dezamăgesc. Știu că nu ești capabil să îmi lași sufletul în agonie, chiar dacă asta îl va distruge pe al tău. Vreau să știu că o să mă părăsești atunci când nu mai reprezint nimic pentru tine, când nu te vei mai putea lupta cu demonii mei, când simţi că te pierzi printre minciuni. Noi nu am fost niciodată asta. Noi suntem totul sau nimic.
P.S. Să nu citești asta cu voce tare, pentru că tot ceea ce am scris eu aici va deveni mult mai important decât ceea ce reprezintă ele cu adevărat. Gândurile unui om pierdut…
Cu respect, tot eu…
IONELA CRISTINA MILITARU este elevă în clasa a XII-a, la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…