Ionelia SOARE – Prizonierii iluziilor

cropped-cs_logo_sq-300-e1424474351203.jpgFrică…  o auzim foarte des, este acolo chiar şi când nu este rostită, se ascunde în interiorul nostru şi iese la iveală doar în faţă temerilor. Este frica ceva ce ne însoţeşte de la naştere? Ca un fel de dar pe care îl primim, dar nu este un dar, este ceva negativ, un aspect al vieţii construit pe ceva solid, poate pe baza unor evenimente marcante ale căror amprente s-au lăsat conturate apăsat asupra noastră făcându-ne temători.

Odată cu descoperirea fricilor te descoperi pe sine, eşti un om îndeajuns de matur să ştii că există lucruri care te sperie, dar acceptarea lor nu înseamnă învingerea temerilor. Combaterea lor înseamnă să fii capabil să le înfrunţi, să fii faţă în faţă cu ceea ce te tulbură şi totuşi să ai curajul să fii victima unei căderi în gol. Frica te limitează, te aduce în stadiul în care devii un simplu privitor, pierzi controlul asupra propriei vieţi. Mintea e mult mai puternică decât un pistol, ea declasează trăgaciul, ea te strică, te seacă, te bântuie, te răcoreşte, te dărâma că în final să te doboare şi să repete. Frica fiind un produs al minţii capătă sensuri mult mai profunde şi se divide. Pe lângă fricile reale: de păianjeni, foc, apă, zbor regăsim şi temerile ireale, produsul imaginaţiei noastre, proiecţiile cele mai profunde ale sufletului, lucrurile care ne bântuie interiorul: frica de sentimente, de noi înşine, de propriile gânduri, de tot ceea ce înseamnă o metamorfoză a sufletului, de schimbările pe care le aduce timpul, de evoluţia şi regresia umană, de felul cum ne fac alţii să ne simţim. Încă de mici copii ne temem, totul începe cu frica de întuneric, cu frica monstrului care se ascunde în dulap sau sub pat, nu reacţionăm la ceea ce este întunericul, ne tulbură ceea ce învăluie acesta, misterul pe care îl transfigurează până când o urmă de lumină se iveşte.

Creştem, ne legănam pe crestele abrupte ale vieţii, ne dizolvăm exact cum fac valurile când se întâlnesc cu malurile stâncoase, colectăm momente, stări, devenim persoane cu temeri în care ne regăsim constant, temeri care ne dau stări de goliciune, care ne fac să tresărim. Ne este frică să plângem când sufletul este inundat de lacrimi, ne este frică să râdem şi să ne bucurăm cu adevărat de teama furtunii ce se ascunde în spatele fericirii efemere. Frica reală ne poate paraliza mintea, însă cea imaginară ne poate ucide sufletul. Cum să depăşim o frică ireală, pe cea de propriile gânduri? Gânduri care te ţin treaz noaptea, care te chinuiesc până şi în cel mai profund somn. Acestea sunt lucruri care îţi amorţesc sufletul, te golesc şi îţi fură sclipirea din ochi şi bucuria dintr-un zâmbet. Timpul nu vindecă temerile, el te face să te simţi captivul secundelor, frica de a ne pierde pe noi înşine este o realitate, iar regăsirea sinelui doar o amăgire, odată cuprins de teamă, sufletul se schimbă, se mutilează, se împătureşte şi devine fragil, îşi pierde materialitatea devenind un simbol a ceea ce trebuie să reprezinte, adăposteşte trăiri, cuvinte, sentimente şi ajunge să te ascundă pe tine în cele din urmă.

Frica înseamnă captivitate, antonimul ei nu este curajul, ci libertatea, devenim simpli subiecţi ai lucrurilor care ne bântuie.