Acest roman este dedicat unui prieten, mare Actor… O parte din poveste o știu chiar de la el…

 

– Dorm, fată… a auzit în căşti vocea Sandrei.

– Iartă-mă… De fapt, nu dormi dacă mi-ai răspuns.

I-a vorbit fără vlagă:

– Nu dorm… mi-e dor de tine, să ştii… Te căutam eu azi, mi-a scris mama şi mi-a povestit despre emisiunea ta… Eu îl cunosc bine pe Dominic.

Trosnea ceva în căşti şi Dana apăsa nervoasă în butonul negru al firului întins peste birou.

– Tocmai,  a zis, din pricina asta te caut, abia am terminat de citit povestea pe care mi-a trimis-o din Canada fosta lui soţie… Cealaltă a întrebat, brusc înviorată:

– Fosta? De ce ? Nu mai sunt împreună ?

A lămurit-o că e pe-acolo, prin apropiere, în Canada.

– Am fost cu trupa lor de teatru la Barcelona, a mai zis Sandra, am făcut mai multe reportaje, trebuie să mai fie în arhivă…

Dana a întrerupt-o, uşor precipitată:

– De-asta te şi caut, să mă ajuţi să găsesc emisiunile tale, le-aş vrea chiar astăzi, îţi dai seama că i le-aş arăta lui Dominic, să vedem cum reacţionează.

Au mai vorbit câteva minute şi s-au înţeles cum să facă. Peste câteva ore Dana intra în redacţia canalului cultural al televiziunii naţionale, o cunoştea şi ea pe doamna la care Sandra o trimisese. A găsit o singură emisiune, era reportajul de treizeci de minute la Sagrada Familia, cu Dominic plimbându-se peste tot şi vorbind rar, ca pe scenă, în straiele lui Gaudi. Şeful redacţiei, un bătrân sclerozat şi acru, a mârâit o vreme, Dana l-a rugat să-i dea voie să folosească imagini din film pentru emisiunea de după-amiază, a acceptat până la urmă, au încheiat o înţelegere împreună, ea oricum ar fi precizat sursa din care primise ajutorul dorit.

Stere se lipise de scaunul de lângă biroul Danei, urmăreau amândoi filmul făcut de Sandra la Barcelona, despre care Miruna îi scrisese în noaptea trecută.

– Ce înseamnă, se întreba Dominic, la intrarea în Sagrada Familia, să învingi trei secole de arhitectură? Opera mea neterminată, rostea el, îmbrăcat în hainele personajului, este expresia unui ascet şi trebuie să vedeţi schema veche a creaţiei mele.

În imagine a apărut un schelet care în loc să susţină armonia diferitelor părți ale corpului, părea să fie strivit de greutatea cărnii şi avea nevoie de cârje, în toate sensurile cuvântului. Urmau câteva minute în care operatorul şi-a plimbat, cu pricepere, camera prin catedrala neterminată.

– Am vrut să însufleţesc coloanele, să le ridic tot mai sus, să le fac să-şi trăiască propria lor viaţă…

Dana rămăsese în scaunul ei, ţintuită acolo de ochii actorului, un Dominic mai tânăr, sonor şi grațios în acelaşi timp.

– Ştiu, zicea el în film, că aveţi impresia unei imense şi uimitoare păduri, însuflețită de lumina misterioasă a deschizăturilor din coloane, atunci când vă uitați la construcția de care vă vorbesc.

Ceea ce se arăta spectatorilor era nu o reproducere exactă a realităţii, ci o înţelegere a dinamicii ascunse, care scapă privirii.

– Acesta este monumentul idealităţii şi pietății veşnice, închegarea pietrificată a dorinței de înălţare, mai rostea Dominic, rezemat de una dintre coloanele gigantice din interior.

Dana a pierdut şirul imaginilor, în mintea ei se amestecau gândurile, prea multe pentru o singură poveste.

– Numai cei care ating inima sensibilă a oamenilor dăinuiesc în timp, spunea Dominic, spre sfârşitul filmului… Priviţi oamenii din jur, sunt schelete cu oasele în exterior. O viaţă contorsionată vi se arată, deşi e o muzică a liniştii în jurul nostru. Auziţi un vacarm de strigăte, care devin din ce în ce mai stridente, pe măsură ce se ridică spre cer, amestecându-se cu trâmbiţele îngerilor într-un vuiet pe care nu l-am putea suporta mai mult de câteva clipe.

Genericele au început să curgă peste figura împietrită a lui Dominic și peste imaginea catedralei înţepenită în aşteptare. A ieșit pe terasa redacției lor de știri, își trăsese căciula peste urechi și se grăbea să-și termine țigara, înghețată și ea. Aurelia, producătoarea emisiunilor ei, a prins-o încet de braț, nici nu o auzise apropiindu-se de balustradă.

– Fată, i-a zis, tu știi că actorul nostru are ceva legături cu șefii ?

Nu i-a răspuns imediat.

– Ceva știu, am primit un mesaj de la un coleg din teatrul în care Dominic juca în decembrie 89.

Cealaltă a continuat, fără să o lase pe Dana să termine.

– Fată, i-am auzit ieri, bossul vorbea tare în biroul lui, intrase acolo Coana Mare și ușa rămăsese deschisă. Aveam treabă cu secretara lui.

Dana își terminase țigara și, înfrigurată, se pregătea să intre în redacție.

– Cred că știu despre ce vorbești, poate chiar mai multe decât tine…

Cu aerul ei de gospodină speriată de bombe, rătăcită într-o bucătărie prea mare, Aurelia a privit-o agitată.

– Hai, lasă-mă…  Să-mi povestești și mie.

Au mai vorbit puțin, Aurelia părea să fie încolțită de pericole misterioase, ochii i se umeziseră, poate de la ger, a gândit Dana.

– Nu te agita, i-a mai spus, e posibil ca șeful, ca și babornița lui să-și dorească ceva în legătură cu Dominic, ceva pe care noi să nu-l înțelegem. Totuși, eu nu cred că l-au recunoscut decât mai târziu, după ce am început să transmitem din spital.

Dana și șeful ei au ales imaginile pentru emisiunea de seară.

– Plec la spital, şefu’, a zis fata, cred că ştiu ce am de făcut.”

Stere tăcea, morocănos, lângă ea.

– Du-te, i-a răspuns, pune-i filmul de mai devreme şi înregistrează-i reacţiile.

Ar fi vrut să mai zică ceva, Dana l-a simţit încordat în fotoliul de lângă ea.

– Nu-mi place,  i-a spus fata, eşti mai trist decât de obicei.

S-a ridicat, roşu la faţă, părea că va începe să plângă.

– Nu sunt un partener bun azi, ai dreptate, îţi povestesc eu mai spre seară.

A plecat precipitat, ieşind pe o uşă îngustă, spre terasa birourilor redacţiei. Peste o oră Dana ajunsese deja la spital, adusese cu ea filmul cu Dominic în catedrala din Barcelona şi foile pe care cuvintele Mirunei se înfipseseră adânc în paginile albe. Doctorul Maxim lipsea din spital, n-a putut să afle nimic despre el şi nu-i răspundea nici la telefonul pe care Dana l-a sunat de mai multe ori.

Lunganul a filmat concentrat privirile pacientului, urmărind pe ecranul monitorului adus de ei în camera de spital reportajul din Sagrada Familia. În jurul lor nu se auzeau decât paşii operatorului, ştergând parchetul alunecos, iar vocea lui Dominic ieşea din ecran ca într-o sală de cinematograf de provincie, cu mirosul de motorină împrăștiată peste podele.

– Cum e ? l-a întrebat Dana, după ce filmul se terminase.

– Habar n-am, i-a răspuns, eu sunt, dar nu înţeleg altceva decât cuvintele pe care le-am spus… Le-am mai auzit, a mai şoptit Dominic.

Au continuat să filmeze. Sprijinit de marginea patului, eroul lor a început să vorbească, spre microfonul din apropiere.

– Ştiu o mulțime de lucruri despre frumuseţea operei lui Gaudi, toate se înglobează, se amestecă, fiecare porţiune de spaţiu intră în rezonanţă cu celelalte. Negrul în care pluteşte fiecare imagine, departe de a fi culoarea vidului şi a neantului, este nuanţa activă din care se naşte visul. Toate construcțiile lui au forma apelor stătătoare, uşor ondulate de vânt, reliefuri frânte şi sincopate, înlănţuite şi întrepătrunse de nuferi.

A apărut şi doctorul Maxim, se oprise în uşa rezervei şi-l asculta pe Dominic, pierdut între cablurile întinse, monitoarele şi camera de luat vederi.

– Aşa am gândit lumea mea, a încheiat pacientul lui, o grămadă de furuncule apoteotici şi copți, numai buni de mâncat cu lingura sângerândă, grasă şi moale de carne fezandată.

La ea acasă, spre seară, Dana a văzut înregistrarea emisiunii din cea de-a şasea zi a poveştii cu Dominic. A durat o oră, imediat după ediţia principală a ştirilor. Când i-a citit din mesajul primit de la Miruna, el n-a avut niciun fel de reacţie, a ascultat liniştit, dar absent, cuvintele nevestei lui, frământând cordonul gros al halatului de spital. Se apropia miezul nopţii când Dana a văzut în colţul monitorului că o suna, pe skype, Miruna. Avea căştile scoase din cutia de lângă birou şi a durat o vreme până când a reuşit să găsească locul potrivit pentru butoanele lunguieţe, colorate diferit.

  Hei, sunt Miruna, tocmai am văzut pe canalul vostru internaţional emisiunea de azi… Şi ce zici?… Sunt tristă, dar ştiu că o să fie bine… Ştii? De unde ştii?… Trebuie să mă crezi, îl cunosc mai bine decât oricine pe Dominic… Bine, mai spune-mi… Se întoarce repede, la el vin mai întâi ideile înapoi, din memoria pierdută, apoi se întorc şi oamenii şi faptele… E bine, dacă aşa crezi tu, mâine avem o experienţă foarte interesantă… Poţi să-mi povesteşti?… Nici eu nu știu prea multe, doctorul Maxim pregătește o şedinţă de hipnoză, am înţeles că e ceva legat chiar de ceea ce ne-ai trimis tu aseară, ceva din zilele spaniole… Sunt nerăbdătoare să văd, te las acum, cred că eşti deja adormită… Mulţumesc, vorbim şi mâine seară… Noapte bună…

N-a apucat să adoarmă, Stere a sunat-o, deşi era aproape unu noaptea.

– Iartă-mă, i-a zis, cred că te-am trezit din somn… Ocupă-te tu mâine de povestea noastră, eu n-o să vin la redacţie.

Vorbea greu, împleticit.

– Ai păţit ceva ? a mai întrebat Dana.

– Cred că da, a vorbit greu celălalt, Mihaela, nevastă-mea, a dispărut de acasă…

Strângea perna în braţe, se învârtea prin pat şi nu reușea să adoarmă. Se gândea la Stere, o ştia pe nevasta lui, o femeie trecută de patruzeci de ani, spălăcită, cu un fund mare, lat, coborât spre genunchi. Aveau doi copii, cel mic abia împlinise cinci ani, Dana fusese de câteva ori invitată la ei acasă. Stere nu ieşea din cuvântul nevestei, da mamă, nu mamă… asta își amintea despre ei.

– Cine naiba s-o fi uitat la mototoala aia de doamnă Stere?

A simţit că întrebarea trebuie pusă ca şi cum ar mai fi fost cineva alături, în patul ei mare şi cald. A adormit cu gândul la ziua care năvălise deja, doctorul Maxim îi luase paginile primite de la Miruna, au vorbit două ore în cârciuma deja cunoscută, s-au înţeles să vină de dimineaţă la redacţie şi să înregistreze ceva despre memorie şi hipnoză, ca un început pentru terapia din seara următoare. Ultimele cuvinte ale lui Dominic îi mai răsunau încă, murmurate, în urechi…

– Înțeleg, spusese el, trebuie să te foloseşti de lumea exterioară, pentru a pune în valoare ideile obsedante şi să încerci să le faci adevărate pentru ceilalţi… Am învățat eu cuvintele astea, nu știu unde și când…

– Ce-o să se mai întâmple, domnule doctor, cu Dominic Andrei ? Erau în studioul mic de la etajul doi al televiziunii, Dana şi doctorul Maxim înregistrau pentru ziua a şaptea a istoriei prezente a personajului lor, aruncată într-o audiență neaşteptat de mare.

– Cred că ştiu cum se vor termina toate, i-a răspuns doctorul, deşi mai am încă nedumeririle mele. Totuşi, a continuat el, ceea ce se întâmplă mie mi se pare uimitor.

Au urmat câteva secunde de tăcere între ei.

– Sunt sigură, a zis Dana, că e nevoie să le spuneţi mai multe celor care ne privesc.

Doctorul Maxim n-a lăsat-o să termine:

– Cine-ar fi crezut că un asemenea subiect va avea un ecou atât de mare ? Chiar aţi spus într-una dintre emisiuni, în zilele anterioare, că oamenii aşteaptă cu nerăbdare întâlnirea cu Dominic… Nu e rău, era timpul să-i trimitem la culcare pe bărbaţii politici care umplu ecranele cu vorbe de prisos, parcă așa ați încheiat seara trecută.

Parfumul discret al bărbatului îi ajunsese Danei aproape, dincolo de geamul studioului o vedea pe Coana Mare gesticulând şi mişcându-şi ritmic cocul ei faimos.

– Până la urmă ar trebui să vorbim puţin despre memorie, avem întrebări numeroase şi chiar păreri interesante ale celor care stau dincolo de ecranele televizoarelor, a continuat Dana.

– Să le spunem, a zis doctorul, că memoria este dimensiunea temporală a vieţii psihice, ea înseamnă continuitatea identităţii noastre în timp. Cu alte cuvinte e o condiție a existenţei şi a adaptării optime a personalității omului.

Fata l-a întrerupt, cu discreţie.

– Nu e o lecţie ceea ce facem acum, dumneavoastră, cei de acasă, ne-aţi trimis mesajele şi părerile pe care le aveţi.

Doctorul Maxim a zâmbit larg, imaginea era așezată toată peste figura lui cuceritoare.

– Cineva întreabă despre plasticitatea creierului nostru… Să-i răspundem că e vorba despre proprietatea de a-şi modifica starea internă sub influenţa stimulilor externi, dar şi capacitatea de păstrare a urmelor acestor stimuli.

Trebuiau să ajungă, totuși, la Dominic.

– Iată, a continuat doctorul, eroul nostru are acum dereglat acest mecanism, datorită unor tulburări în desfășurarea proceselor pe care le susține. Memoria noastră nu e concentrată şi focalizată într-un singur bloc, ci e distribuită mecanismelor care realizează funcțiile psihice specifice.

Dana a vorbit iarăşi, din partea cealaltă a mesei:

– Vreţi să spuneţi că, până la urmă, memoria oricărui om e, selectivă şi mijlocită de ceva…

Invitatul ei a dat încet din cap.

– Exact… În momentul în care omul reactualizează o informaţie e conştient că acea experienţă s-a petrecut cândva în trecut. Ceea ce, pentru Dominic, nu se mai întâmplă acum…

Spre sfârşit, doctorul Maxim a vorbit despre ceea ce urma să încerce în după-amiaza acelei zile.

– Vom filma experienţa de hipnoză despre care e vorba, a încheiat Dana, iar imaginile noastre vor ajunge, sperăm, în această seară în casele dumneavoastră.

L-a condus pe doctor până în curtea televiziunii, îşi lăsase acolo maşina, în parcarea plină, păzită de nenea Ginel, prietenul Danei, care-o saluta vesel în fiecare zi, spunându-i:

– Să trăieşti, nepoată…

I-a mulţumit, iar Maxim a sărutat-o pe obraz, i-a rămas până spre seară aerul lui parfumat în minte. Îşi aranja hârtiile şi casetele pe birou când a sunat-o Stere.

– Cum e ? a întrebat moale, abia îl auzea în telefon.

– E bine, i-a zis, tu ce faci ?

A tăcut câteva secunde, apoi i-a răspuns:

– E ca dracu’… Tâmpita a fugit de acasă cu un bou tânăr, tu ştii că nevastă-mea e profesoară la o școală din cartier, au acolo şi nişte clase cu oameni care nu și-au terminat studiile, se numeşte cumva, nu-mi aduc aminte.

Gâfâia tot în telefon.

– Şi tu unde eşti acum ? l-a întrebat Dana.

– E jale… Sunt printr-o comună de la marginea oraşului, înot prin nişte zăpezi pline de noroi… Am reuşit să aflu că idioata a fugit pe-aici cu cretinul ăla de elev, cu vreo zece ani mai tânăr decât ea… Nu m-ar mira să dau de vreun ţigan, de vreo şatră, mama ei de curvă…

A rugat-o să se descurce ea cu emisiunea, iar Dana i-a mai spus să-şi facă treaba, aşa a zis, şi s-o sune mai târziu. Într-un fel, îi venea să râdă, fiindcă şi-l închipuia pe Stere rostogolindu-se, mic și gras, pe uliţa satului, în căutarea nevestei fugare.

A rămas aproape două ore la montaj, interviul cu doctorul Maxim nu putea fi dat în forma lui înregistrată, le-ar fi plictisit pe doamnele gospodine, frământate de soarta lui Dominic. A folosit secvenţe din zilele anterioare, imagini din două piese de teatru în care el jucase şi pe care le primise de la colegii lui, l-a mai arătat prin catedrala catalană, îmbrăcat în straiele arhitectului celebru, era mulţumită, ieşise bine. A pus de mai multe ori mâna pe telefon, dar nu prea-i venea să-l sune pe Stere.

– Ce este teatrul pentru dumneavoastră ? îl întreba pe Dominic o fată, în holul plin de spectatori, după premiera ultimului spectacol în care jucase. Dana îşi amintea, rezemată de scaunul ei mare, din redacție, răspunsul actorului:

– E o formă de agresare a indolenţei şi a lenei de a gândi şi de a simţi. Şi ar mai fi ceva, o confruntare necruțătoare cu himerele din noi.

Apoi a sunat Stere.

– N-ai să mă crezi, i-a auzit ea glasul sâsâit, am  găsit-o… Tipul e un fel de cocoşat pitic și  negricios, stă într-o casă neterminată, cu mă-sa bătrână şi chioară. Nevasta mea zice că îl iubește şi că nu mai vine acasă, cică îmi lasă mie copiii, să-i cresc, fiindcă eu i-am făcut… Hai că nu mai pot, ajung mâine la slujbă, acum mă duc să mă îmbăt… Ce spuma  calului ! a mai auzit Dana, cuvinte vechi, pe care nu le uitase încă.

A plecat la spital imediat după prânz, l-a găsit pe Dominic schimbat, absent, fără chef de vorbă.

– E bine, i-a zis Maxim, pentru şedinţa de hipnoză e starea cea mai bună de care am nevoie.

Păreau deja o echipă, Dana şi doctorul, se aşezase între ei o legătură simţită chiar şi de cei din jur. El îi povestea că hipnoza e o metodă de focalizare a atenţiei, de folosire a gândirii şi a imaginației pentru a determina schimbări în cunoașterea şi afectivitatea unui om.

– Aşa a şi fost comparată, îi spunea Maxim, aşezat lângă ea, pe canapeaua din birou, cu o lentilă care concentrează razele soarelui într-un anumit punct.

Fata înţelegea că starea pe care i-o pregătise lui Dominic era un fel de modificare a conștiinței şi a memoriei, o disociere în conştiinţă pentru a intra în relaţie de comunicare cu propriul psihic. Greu, a gândit Dana, al naibii de greu pentru clienții mei de diseară…

Au aranjat cu grijă decorul. În camera fără ferestre, luminată vag de neonul din tavan era aşezat un pat îngust, iar dincolo de oblonul alb agăţat în perete lunganul îşi pregătea camera de luat vederi, făcuse câteva încercări pentru a putea prinde figura lui Dominic, trebuie să filmezi somnul unui om, îi repetase Dana, agitată şi confuză parcă. Filmau în linişte doctorul şi pacientul deveniţi un singur corp, într-un abur colorat printre fascicole de lumină.

– Ne amintim de Mediterana, rostea încet şi rar doctorul Maxim, aţi ajuns, tu şi Miruna, în vila de piatră de la Santa Ponsa. Priveşte cu atenţie, se vede răsăritul, se aud pescăruşii și papagalii verzi…

Dominic, cu ochii închişi, răsufla ritmic, aproape şoptind ceva printre buzele strânse.

– Aminteşte-ţi, zicea Maxim, ai numit locul acela adăpost pentru dinozauri, erai foarte gelos pe lumea din jurul tău…

Desenul tatuajului violet se întinsese pe toată suprafaţa netedă a braţelor lui Dominic. Îi intraseră în pielea roşie liniile fierbinţi, ca o arsură se îndoia în carnea lui fiecare dungă colorată, cu sângele mustind printre şanţurile rozalii. O istorie lungă îi brăzda trupul slăbit de suferinţe incerte, durerea n-o simţea, o muscă uriaşă se rotea în jurul capului, fără să se aşeze peste rănile deschise ale uitării din el. A adormit repede, sub apăsarea ochilor şi a mâinilor doctorului Maxim, se lipise aşternutul de burta lui uscată, revărsată ca o meduză bolnavă peste marginile patului îngust. De undeva, din afara pereţilor fără ferestre, se repeta acelaşi sunet, un ciocan lovea într-o ţeavă ruginită, mişcările se adunau în jurul respiraţiei sacadate, care izbea duşumeaua lustruită a încăperii. Dincolo de oblonul coborât, bâzâia  încet camera de filmat, Dana şi operatorul rămăseseră nemişcaţi, pe două scaune fără spătar, cu mâinile sprijinite pe marginea mesei. Mirosul de spital acoperise totul, într-un fel de pânză incoloră şi aspră.

– Nimic străin nu hotărăşte ceea ce simţim sau trăim, îi spuse Dominic, cu o seară înainte Danei. Ceea ce mi se întâmplă este al meu, continuase el.

Îl privea cum doarme, abia dacă se mai zăreau buzele prin barba căruntă, întinsă până dincolo de gâtul subţire, acoperit şi el de părul des și aspru.

– Dumnezeu, îşi amintea că îi spusese Dominic într-o altă zi, nu porunceşte de dragul de a suprima puterea pe care i-a dat-o omului, ci pentru a-l dărui după aceea, pe drept, cu ceva mai bun.

Rostea cuvintele, cum s-a mai spus, ca şi când  s-ar fi aflat pe scena teatrului său din provincie, aşteptând aplauzele de final ale spectatorilor puţini, aşezaţi în primele rânduri ale sălii. În camera de spital se făcuse cald, pereţii dogoreau, iar pardoseala devenise lipicioasă şi umedă. În vis, Dominic a deschis ochii, i-a lipit de tavanul camerei şi a încremenit acolo, nu ştia dacă trăieşte, nu îndrăznea să-şi mişte nici măcar un deget, doar pleoapele i se zbăteau ritmic, într-un fel de spaimă nemăsurată. Nu recunoştea, în jurul lui, decât foarte puţine lucruri, doar genunchii, pe care-i vedea umflaţi şi cleioşi, păreau să-i spună că e el, într-o încăpere ciudată, luminată prin peretele de sticlă albăstruie.

Mai târziu a încercat să-şi mişte mâinile, a întors încet capul spre fiecare zid al camerei, respira cu greutate şi-şi învârtea limba între buzele uscate şi crăpate. Nu se auzea nimic, prin geamul deschis al balconului nu zărea decât întinderea de stânci şi pietre albe şi cenuşii, câţiva copaci, nemişcaţi şi ei, numai bătăile inimii lui răsunau monoton în locul străin în care se trezise. A stat multă vreme în patul lat, cu cearșaf pufos, îndoit peste salteaua groasă, paralizat de o spaimă subțire, gata să crape în mii de bucăţi tăioase. Sunt doar o închipuire şi nu ceea ce vreau să par, spusese Dominic, atunci, în spectacolul jucat pe scena mare a Teatrului  National  din Catalunia, în aplauzele sacadate ale sălii. Cuvintele i se adunau în minte, descoperind scena neagră şi mare a teatrului din apropierea portului la Mediterana. Se spune că orice lucru care există s-a născut fără niciun motiv, doar că noi căutăm mereu un sens acolo unde nu este decât tăcere. Lui Dominic camera i se părea, totuşi, cunoscută, mai văzuse peretele de sticlă, chiar şi ecranul mare din faţa patului îl ştia, căuta ameţit prin memoria lui pierdută şi, după o vreme, a îndrăznit să se ridice pe marginea patului mare, în care se trezise. A rămas aşezat pe pătura moale, cu mâna sprijinită de tabla lăcuită de la capătul patului. Şi-a rotit privirea în jurul camerei şi, ca prin ceaţă, a început să-şi amintească bucăţi din sfârşitul de toamnă în care mai fusese acolo, l-a izbit în faţă mirosul Mirunei, înfăşurată în prosopul mare, abia ieşită din baia cu pereţi albaştri, aerul se strecura prin barba lui înfoiată, prin pielea bronzată a obrajilor.

– Miruna… a murmurat el, mai degrabă ca o întrebare.

Dominic privea lung umbra femeii, care-şi trecea mâna prin părul ud, acoperindu-i umerii goi.

– Nu-mi vine să cred, zicea nevasta lui, nici măcar în mintea mea n-am bănuit că poate să existe un astfel de loc.

Mâna dreaptă a lui Dominic a apucat aerul din încăpere, spânzurată ciudat deasupra patului. Două puteri anonime se învălmăşeau în capul lui, iar alta, o a treia, venea să-i înfrângă trufia conştiinţei lui incerte. Gândea că primele două nu pot fi de ajuns şi îşi dădea seama că nu rămăsese mai nimic cunoscut în lumea prin care îndrăznea să se mişte. Cu toate acestea, o anumită luciditate îi însoţea, amestecată, respiraţia pătată de fum, desfăcută greu şi alunecos în încăperea de sticlă. Strângea degetele, căutând ceva, în ochi i s-a aprins o flacără mică, fixa uşa de la baie, aşteptând să se deschidă, ca şi atunci, iar Miruna să apară cu prosopul mare înfăşurat peste pielea încă umedă. Trăind în prezent, poţi trece cu vederea ordinea din care faci parte. Umbra fetei îi sugera, totuşi, că nu poţi ocoli orice încercare, că te întrebi mereu despre ceea ce poţi să fii şi, mai ales, despre locul pe care te aşezi atunci când încă mai trăieşti. Brusc, ecranul s-a luminat, sunete lăbărţate au ieşit din peretele de sticlă, un câmp atacat de toamnă s-a lipit de ochii lui, ieşind aproape dinspre maşinăria plată şi subţire a camerei. Imaginea s-a schimbat repede, chipul tot mai clar al unui bărbat cunoscut s-a aşezat pe ecranul luminos, iar muzica s-a rărit, întinzându-se spre balconul deschis. O voce pe care-o ştia a intrat peste Dominic, în încăpere.

– Şi care e omul îndeajuns de absurd, care să renunţe la cele ce are ? şi-a amintit Dominic întrebarea din finalul piesei în care jucase tot atunci, cu o seară mai înainte.

Având de-a gata lucrurile trăim fără speranţă, o timiditate măruntă e prezentă în felul de a-ţi închipui că, altfel, nu le-ai mai căpăta deloc. Pe ecran a apărut doctorul Maxim, părea îmbătrânit brusc, ca un savant învăluit de mister, iar Dominic a aşteptat ca privirea bărbatului să se apropie de el, îi vedea pleoapele mari zbătându-se într-o mişcare amestecată.

– Te cred, a auzit el, e normal să nu înţelegi ce se întâmplă.

Ar fi vrut să-i răspundă, s-a ridicat de pe marginea patului, îi amorţiseră picioarele şi, pentru o clipă, a crezut că se va întinde peste mocheta groasă de sub tălpile lui.

– Spune-mi, l-a întrebat doctorul din obiectul agăţat de perete, îţi aminteşti cum a fost aici data trecută ?

S-au repezit spre el faptele din trecut, Dominic ar fi vrut să spună ceva, dar cuvintele nu-i ieşeau deloc, doar nodul mic i se mişca în gât, întins aiurea, în căutarea unui sprijin abstract şi nedefinit.

– Cum naiba, a reuşit el să zică într-un târziu, cum să vorbesc cu o poză ?.

De dincolo, din spatele ecranului, doctorul a întins o mână învelită în pânza verde a halatului.

– Te-am auzit, să știi… O să vorbim mai multe azi.

Sentimentul care-l însoțea pe Dominic îi spunea că dincolo de fața rotundă a bărbatului se ascundea un creier artificial care compara și alegea datele, dar semăna cu o rețea de sticlă colorată, luminată intens printre ledurile îngrămădite spre tâmpla lui acoperită de păr. Un om e ucis atunci când se predă celorlalți, viața trebuie dorită și nu îndurată, citea Dominic pe buzele celui de pe ecran, fără să-i audă cuvintele până la capăt. Undeva, mai în spate, zărea vag chipul Danei, fata cu microfonul, pe care o așteptase mereu în ultimele zile. Apoi ecranul s-a stins, cu un fâsâit rotund, ca o melodie dispărând în aerul de dincolo de balcon. Dominic a cercetat fiecare loc, mișcându-se într-un echilibru incert prin baia neschimbată, așa cum și-o amintea din urmă cu câțiva ani. A deschis ușa de la bucătăria îngustă, masa era aceeași, doar frigiderul înalt nu-i părea cunoscut. Pe terasa din spatele peretelui de sticlă, chiar și scaunele erau aceleași, în colțul din care se vedea, aproape, marea el a zărit-o pe Miruna, veselă, alergând prin nisipul umed, pe plaja pustie la ora răsăritului de soare. Se oprise lângă balcon, își trecea peria galbenă prin părul lung și umed, aruncând în jur stropi grei de apă colorată.

– Să nu răcești, ai grijă, i-a spus el, fără să treacă dincolo de marginea balconului.

Umbra lui Dominic, numai ea, se întindea lăbărțată, într-un tablou cenușiu și tăcut. Și-ar fi dorit iarăși să atingă aerul sărat pe care începuse să-l simtă adus de vântul răcoros al dimineții. Nu știa cum s-o spună, dar înțelegea că sufletul lui îl ajuta să producă arme pe care rațiunea ajunsese incapabilă să le controleze. Privea totul ca pe ceva de la sine înțeles. Se uita la el, la umbra lipită de geamul mare, cât peretele, amorțise sprijinit de marginea ferestrei și nu îndrăznea să se întoarcă dincolo, în camera înaltă. Toate vilele răspândite pe înălțimile din jur străluceau în soarele unei zile noi, de toamnă timpurie, iar papagalii verzi apăruseră peste tot, prin copacii de la marginea plajei. Roțile mașinilor atacau caldarâmul străzilor în pantă, tremurând într-un strigăt metalic și rece. O singură amintire venea din urmă, omul e singur în lume, striga Dominic din mijlocul scenei, nu are nimic înaintea sa sau înapoia sa, ceva care să-l justifice sau să-l ierte. Fiecare dimineață începea, pentru el, din același loc, nimic din urmă, nimic în fața privirii lui. Ecranul din cameră s-a aprins iarăși, a apărut Miruna, cu părul desfăcut, frumoasă, tăcută și tristă.

– Îți amintești, l-a întrebat, de parca el o vedea, desenatorul cel tânăr povestea că s-a dezbrăcat de hainele lui, iar Gaudi i-a pus pe ceilalți să-i acopere corpul cu ghips. Imediat a fost prins într-un înveliș atât de dureros încât a leșinat… Trezește-te, bărbatul vieții mele…

Imaginea a dispărut, dar nu brusc, o dâră de lumină a mai rămas pe ecran, până târziu, când Dominic s-a așezat pe pat, adormind fără grabă, ghemuit între pernele de mătase.

S-a făcut lumină în camera de spital, Dominic își mișca numai ochii, de la doctorul Maxim la Dana și mai departe, la operatorul care continua să-l filmeze.

– Unde e ? a rostit clar, fără să se ridice, doar buzele lui, ascunse sub barbă, ca de obicei, se zăreau în sclipirea palidă a neonului.

– Cine ? l-a întrebat Maxim, aproape strigând în urechea actorului.

– Cum cine, Miruna…

Acasă, spre miezul nopții, Dana nu se mai putea ridica din fotoliu, sta acolo de aproape o oră, apucase    să-și umple cana cu cafeaua rece și fără zahăr și își golise mintea de orice gând. Ar mai fi rămas acolo, dacă în colțul monitorului deschis n-ar fi văzut apelul Mirunei.

Te-ai culcat?… E cam greu să adorm, a fost o zi ciudată… Mă așteptam să-mi spui asta… I-a povestit Mirunei despre somnul lipit de fața lui Dominic. Înțelegi, după ce a deschis ochii a întrebat unde e, cine, am zis noi, cum cine, Miruna, a mai spus el, tăcând apoi. Ce faci, plângi?… Plâng, lasă-mă puțin, revin peste câteva minute, se poate? La tine e aproape unu noaptea… Nu-i nimic, te aștept…

A mai rămas în fotoliu, a adormit cu o pătură așezată peste picioare, simțea cum se scurge și ultima picătură de energie pe care o mai avea. A deschis ochii direct pe ecranul monitorului, Miruna o suna de ceva timp, pâlpâia de zor dreptunghiul verde din colțul sticlei colorate.

Iartă-mă, te-am trezit… Am ațipit puțin, dar nu pot să adorm, oricum va fi o noapte albă… Să știi că mă așteptam la tot ceea ce mi-ai povestit despre Dominic… Eu nu prea… În fine, hai să-ți mai spun ceva despre ziua de azi, la mine e aproape șapte seara, am ajuns aici, în Canada, într-un  proiect teatral și coregrafic, e ceva mai complicat și nu vreau să te plictisesc. Azi am fost într-un oraș din America, am ajuns acolo în vreo două ore, se numește Rochester și nu e prea departe de granița cu Canada, aici unde locuiesc eu. Repetăm la filarmonica din oraș și vreau să-ți povestesc ceva despre lumea pe care am văzut-o acum câteva ore. O să înțelegi și motivul, imediat. E un oraș mare, sunt două firme uriașe acolo, dar s-au cam închis, oamenii au plecat și am avut un sentiment ciudat, plimbându-mă pe străzile lui. Sunt blocuri goale, magazine închise, clădiri de bănci sigilate, cam așa îmi imaginez eu prezentul lui Dominic, pe care el îl trăiește acum… Înțeleg, până și orașele își pierd memoria, vrei să-mi spui… Cam așa, hai că te las, poate vrei să dormi, totuși, câteva ore până dimineață…

Începuse să ningă, o perdea albă, deasă se așezase peste geamurile garsonierei în care Dana, aproape adormită, încă mai avea în minte întrebarea eroului ei de câteva zile:

– Miruna… Unde  e Miruna ?

Mai era puțin până la Crăciun, acasă o vor aștepta ai ei, ca de fiecare dată, curtea plină cu pisici și cei doi  câini ai familiei, alergând prin zăpadă, doar ei rămăseseră în privirile fetei, pierdută în somnul care venise. La spital, în rezerva lui, Dominic se uita drept în tavan și, fără să-l audă cineva, șoptea numele Mirunei, obosise plimbându-se pe străzile Barcelonei și savura gustul sangriei, cu feliile ei de portocale și lămâi, pe care-l simțea pe buzele crăpate de căldura din cameră.