În 1873, Titu Maiorescu publică în „Revista contemporană” un articol ce urma să devină celebru, numit „Studiu de patologie literară”. Pornind de la un experiment realizat de Darwin prin care omul de știință demonstra că la fel ca şi omul, celebra maimuță se arată încântată să fumeze trabuc sau să se îmbete, Maiorescu afirmă că există o beție extraordinară, specifică doar omului, pe care o numește beție de cuvinte.
Prin aceasta, el satirizează supraîncărcarea frazelor, pe care o consideră extrem de periculoasă pentru inteligență: „Cuvântul, ca și alte mijloace de beție, e până la un grad oarecare un stimulant al inteligenței. Consumat însă în cantități prea mari, şi mai ales preparat astfel încât să se eterizeze și să-și piardă cu totul cuprinsul intuitiv al realității, el devine un mijloc puternic pentru amețirea inteligenței. (…) Primul simptom este o cantitate nepotrivită a vorbelor, în comparație cu spiritul căruia vor să-i servească de îmbrăcăminte. În curând se arată al doilea simptom în depărtarea oricărui spirit și în întrebuințarea cuvintelor seci: atunci tonul gol al vocalelor și consoanelor a uimit mintea scriitorului sau a vorbitorului, cuvintele curg într-o confuzie naivă și creierii sunt tulburați numai de necontenit vibrare a nervilor acustici. Vine apoi slăbirea manifestă a inteligenței: pierderea oricărui șir logic, contrazicerea gândurilor puse lângăolaltă, nemotivate alineatului”.
Întâlnim și astăzi cam același fenomen literar, numai că eu l-am numit altfel: „make-up adjectival”. Și vom începe să-l înțelegem imediat ce rememorăm o oră de limba română. Câți dintre voi nu au colegi care obțin note mari doar pentru că știu să se joace cu vorbele, să realizeze un comentariu sau un discurs bogat în adjective și cuvinte încâlcite? Care profesor nu este măgulit de un astfel de elev? Numeroase au fost cazurile în care am luat note frumoase doar pentru că am știut să îmbrac puțina informație pe care o reținusem în haine cât mai extravagante. Ambiguitatea adjectivală la care recurgi nu face decât să te depărteze aproape insesizabil de esență, astfel încât cei mai mulți nu realizează că, dacă „demachiezi” discursul, el rămâne sărac și fără valoare.
Aş vrea mai întâi să sesizați că supraaglomerarea adjectivală e un fel de șarlatanie literară. Așa cum spuneam mai sus, oamenii au tendința să considere ceea ce spui tu ca fiind valoros, doar uitându-se la vocabularul pe care îl folosești. Nu miezul e important, ci ambalajul. Și cu un ambalaj bun, poți vinde și cel mai slab produs. De obicei , această particularitate este întâlnită la scriitorii slabi sau la novici. Îmi aduc aminte cu o oarecare plăcere vinovată de orele de limba română din ciclul gimnazial. Profesoara mea era atât de încântată de combinațiile de cuvinte pe care reușeam să le fac într-o compunere, încât uneori îmi citea „minciunelele” în fața tuturor celorlalte cadre didactice. În realitate, eu îmi consumam toată energia gândindu-mă la ce cai verzi pe pereți trebuie să mai inventez, fără să mă gândesc că, de fapt, frumusețea unei lucrări este dată în primul rând de scheletul solid al acesteia, nu de culoarea ojei de pe unghii.
Autorul celebrului roman „1984”, George Orwell, afirma că „ oricine scrie trebuie să lupte împotriva lipsei de claritate, împotriva obscurității, împotriva ispitei reprezentate de adjectivul decorativ”. Sunt o susținătoare înfocată a lecturii, dar la ce bun să citești o carte de pe urma căreia nu rămâi cu aproape nimic, care, mai presus de orice, îți obosește mintea și te plictisește în cel mai autentic mod? Ai putea face asta doar în condițiile în care vrei să afli cât de răbdător ești. Crezând că adjectivele dau complexitate unei cărți, numeroși autori nu realizează că tocmai acestea sunt un zid impenetrabil pus între noi și mesajul care se vrea a fi transmis. De mai multe ori am încercat să citesc „Notre-Dame de Paris”, a lui Victor Hugo, însă niciodată nu am reușit să trec de primele 30 de pagini îmbibate în descriere, o descriere cum nu mai întâlnisem în toată experiență mea de cititor. Să pornești de la descrierea unei simple mese, pe care să o legi de viața lui Ludovic al nu știu câtelea al Franței și de aici să începi să-i descrii toate neamurile mi se pare o nebunie. Mereu mă întrebam de unde am plecat și unde am ajuns…
Îndreptându-se spre final, aş vrea să vă împărtășesc o părere cât se poate de personală. Cu cât autorul încearcă mai mult să mă facă să-i înțeleg viziunea folosind descrieri încâlcite, cu atât mai mult eu mă îndepărtez, pentru că nu-mi pot folosi imaginația, și astfel să devin parte din carte. Mereu am urât să văd ecranizarea unei cărți înainte de a fi citit-o și, chiar și după aceea, pentru că asta însemna ca creierul meu să memoreze niște imagini pe care mai târziu să le asocieze cu un anumit personaj pe care eu nu mi-l mai pot imagina altfel. Iar, pentru mine, make-up-ul adjectival e un pic mai rău decât ecranizarea, pentru că eu nu pot să mi-o imaginez, spre exemplu, pe Adela lui Garabet Ibrăileanu așa cum vreau eu, pornind, bineînțeles și de la anumite indicații ale naratorului, ci doar așa cum el o percepe, descrisă prin adjective cât mai multe și mai stufoase. Cum poți face astfel, din lectura unei cărți o experiență personală?
Dilema rămâne următoarea: dacă profesorul e atât de fascinat de șarlatania mea literară, să o folosesc în continuare? Să spunem că ai mai putea face asta din când în când, în condiții extreme. Dar eu îmi recomand în primul rând mie, mai apoi vouă, să încercați să realizați un echilibru între esență și detalii, și asta nu doar în domeniul literaturii, ci în oricare domeniu al vieții. Haideți să nu mai purtăm un machiaj de seară asortat dizgrațios unei dimineți pure de iarnă!
LAURA ANDREEA STOICA este o domnișoară de CARABELLA (clasa a XII-a), energică, hotărâtă și totuși visătoare…