Se apropie un nou sfârșit și îmi dau seama că a mai rămas foarte puțin până atunci. Cum? Cu toții cred că simțim mai acut tot ce ni se întâmplă atunci când se apropie o despărțire de ceva, de cineva, de orice. Realizez că sunt pe ultima sută de metri pentru că în apropiere de orice sfârșit, culmea, încep să fac statistici, să îmi reamintesc lucruri, să construiesc o artilerie de amintiri ce va atenua ruptura.

Patru luni mai sunt până când renunț la titulatura de „licean”. O să fie ciudat. Cum vă imaginați timpul? Lunile, anii? Cred că toată lumea are o schiță, a mea seamănă cu o roată de lemn. Roata asta s-a învârtit cam repede în ultimii patru ani, însă a făcut-o bine, a făcut-o frumos. Nu am simțit nicio deviație, nu am auzit niciun zgomot ce ar da semen că e epuizată, uneori chiar a reușit să mă facă să cred că se mai oprește în loc. Bine, nu pentru mult timp, se grăbea imediat să mă readucă cu picioarele pe pământ. Cred că așa va fi și în continuare, sau odată cu sfârșitul ăsta va apărea vreo modificare în ritmul ei? Spuneți voi, cei care ați trecut prin asta, ați simțit ceva diferit?

Când mă gândesc la liceu, la nebunia lui, nu poate să nu îmi revină în minte un fundal muzical: Tina Turner – „Simply the best”. Nu știu dacă e ceva comun, dar eu am o melodie ce îmi amintește de fiecare persoană pe care o cunosc, de fiecare carte pe care am citit-o, de fiecare loc în care am fost. Sunt cumva „rezervate” acelor oameni, acelor amintiri, nemaiputând să le asociez cu altc(in)eva. Lucrul ăsta are destul de multe părți negative, ca de exemplu faptul că pe unele melodii superbe le-am irosit, înzestrându-le unor ființe neimportante. Asta e, „riscul meseriei”.

Prin urmare, nu îmi pot aminti de cel mai frumos an de liceu fără Queen, The Rolling Stones, Arctic Monkeys, Enrique Iglesias, Zaz, Sia, sau muzica latino. Nici de cartea mea preferată nu pot să îmi aduc aminte fără fado-ul lui Dulce Pontes, mai exact fără splendid „Cancao do mar”. Cred că partea cea mai frumoasă a acestor asocieri este că mi-am construit niște „reminder”-uri, niște alarme pe care nu pot să le controlez. Nu e frumos să fii pe plajă (una unde se ascultă muzică bună) și dintr-o dată să îți aduci aminte de un eveniment drag, de o persoană deosebită doar pentru că ai auzit o melodie încărcată cu indicii? Și mai e ceva, în modul ăsta nici nu îți lași amintirile să dispară, vrei nu vrei te întorci în timp. Cu siguranță până în mai, atunci când se va încheia oficial clasa a douăsprezecea voi mai bifa alte compoziții muzicale.

Așa cred că totul capătă mai multă semnificație, mai mult înțeles. Ce poate fi mai real decât să asiguri cuiva un spațiu în memoria ta, o certificare că nu vei uita? Așa că liceul a fost pentru mine, cel puțin până acum, un film bun, memorabil, cu personaje demne de Oscar (că tot mai e puțin până la marele eveniment), însă au existat și câțiva indivizi precum Leonardo DiCaprio.

Ȋn consecinţă, sper ca și etapele ce vor urma de acum înainte să fie asemenea unor filme care să completeze colecția. Asta vă urez și dumneavoastră! Prin urmare, vizionare/trăire plăcută!

LEONTINA  GRIGORESCU este elevă în clasa a XII-a  (E), la „Carabella” târgovișteană…