O ÎNTREBARE – Am văzut în ultimul timp atâtea imagini cu Arsenie Boca pe Facebook, că știu să îl descriu pe dinafară… Nu neg că a fost un om credincios, dar oare merită mai multă adorare decât Isus? E ciudat cum atât de mulți oameni trăiesc fără să realizeze că fac din el un idol. Cam așa sună o rugăciune adresată lui: „Preot Monah Arsenie, trimite-mi duhul tău paznic și dă-mi sănătate și liniște. Depărtează de la casa mea necazurile și suferința că ai Duh Sfânt. ” Mâine, poimâine ajungem să facem rugăciuni și către Lady Gaga, dacă o ținem tot așa. It’s creepy.

UN GÂND – Aşa vorbește Domnul: „Păziți ce este drept şi faceți ce este bine;căci mântuirea Mea este aproape să vină și neprihănirea Mea este aproape să se arate.”- Isaia 56:1

ALTE GÂNDURI – „Ce necruțătoare, ce aspră, ce rece și banală e realitatea de fiecare zi, care ne atrage în vălmășagul ei, surdă și nepăsătoare față de toate încercările și durerile noastre! Ea nu ne lasă niciun răgaz; trebuie să mănânci, să bei, să dormi, și iarăși să te scoli; trebuie să îți vezi de treburi, să cumperi, să vinzi, să pui întrebări, să răspunzi la rândul tău, într-un cuvânt să alergi fără încetare după fel de fel de umbre deșarte, deși niciuna nu te atrage: când viața își pierde interesul, rămâne doar o deprindere mecanică și rece de a trăi.” Am recitit o capodoperă a literaturii universale fascinantă pe care aș putea să o numesc, în același timp, o pledoarie pentru credința în Dumnezeu – „Coliba unchiului Tom”. Când am dat peste pasajul de mai sus, m-am gândit că foarte mulți dintre noi suntem plictisiți de banalitatea vieții de zi cu zi. Suntem sătui de muncă, de facturi, de probleme, de telefoane care trebuiesc date, de examene sau de termene limită. Nu avem bucurie și pace-mâncăm stres pe pâine…nu ne regăsim în nimic din ceea ce facem, facem mult prea multe lucruri fără a ști pentru ce le facem. Și mi-am dat seama că toate astea se întâmplă atunci când nu ai un scop suprem, un scop pentru care merită să lupți până la ultima suflare în această viață. Fiecare are libertatea de a alege pentru ce trăiește, scopul tău suprem poate fi familia, cariera, pot fi banii… Scopul suprem pe care l-am ales eu este dragostea, dragostea care vine din credința în Dumnezeu. Am văzut de atâtea ori că atunci când Dumnezeu devine epicentrul tuturor activităților tale, până și banalitatea, rutina zilnică devine o comoară prețioasă. De ce? Pentru că dragostea pe care o primesc și o dăruiesc mai departe mă învață să prețuiesc fiecare moment al vieții, să mă bucur chiar și atunci când am atâtea lucruri de făcut încât nu știu de unde să încep și unde să termin. Dragostea aceasta mă ridică atunci când simt că nimic nu mai are sens, când aproape nu mai am vlagă și îmi amintește că trebuie să fac orice lucru mărunt cu bucurie, spre slava lui Dumnezeu. Și mai presus de orice, dragostea și credința în Dumnezeu îți oferă treptat pacea interioară, pe care cei din jur, secătuiți de puteri, o caută cu disperare în toate locurile nepotrivite. Indiferent de ce obstacole întretaie drumul vieții tale, tu ai pace, și o ai din plin! Și mulți din jurul tău nu înțeleg care e toată treaba cu Dumnezeul tău demodat, până nu văd în tine această pace și dragoste care nu ține cont de poziție socială, de context, de prejudecăți. Așa îi poți face pe ceilalți să realizeze ca fără un scop suprem, fără dragoste, fără Dumnezeu „viața își pierde interesul, rămâne doar o deprindere mecanică și rece de a trăi.”

LAURA ANDREEA STOICA este o domnișoară de CARABELLA ( clasa a XII-a ), energică, hotărâtă și totuși visătoare…