ÎNTÂLNIREA

(fragment din romanul Agonia lui Constantin, finalizat)

Ia seama, omule! Fereşte-te de profeţii falşi, nu-i lua în seamă. Că fumul, spun ei, orbesc ochii trupeşti. Că praf şi pulbere vei lăsa în urmă. Că focul vieţii va arde-n tine dreapta măsură. Să ocoleşti, strigă ei, fumul, praful şi focul mersului tău pe pământ. Dar eu sunt sfătuitorul tău nemilos. Şi-ţi zic.

Nu-i asculta şi treci mai departe. Pășește şi înfăşoară-te și călește-te în fumul, în praful şi-n focul pământului pe care-l calci. Întăreşte-te şi oţeleşte-te, muritorule, precum un clopot de bronz cândva înroşit, pe dinafară ca şi pe dinăuntru. În tine se vor duce lupte cumplite, care-ţi vor perpeli măruntaiele, fără să le distrugă. Ieşi din peştera ta călduţă şi stai în lumina grea şi limpede.

Păianjen gânditor, Constantine! Ascultă-ţi povestea.

Într-o zi însorită de joi, din prima săptămână a unui octombrie mult prea călduros, cu o linişte interioară răsfrântă pe chipul tău senin, te întorceai de la liceu, la finalul cursurilor. Ca de obicei, în drumul spre garsonieră, treceai pe la ai tăi, să mănânci.

Tensiunile se ostoiseră, cât de cât, iar Patricia, împreună cu mama-Paula şi tata-Luca îşi impuseseră strategia de înţelegere şi împăciuire. Răzvan însă, stăruitor în convingerile lui, se retrăsese şi mai mult în sine, vorbind doar strictul necesar. De altfel, şi-a urmat firea şi-n împrejurările mutării tale efective: n-a intrat niciodată în noua ta locuinţă şi n-a mai vorbit vreodată de ea. Patricia a fost motorul schimbărilor, ajutată în mare parte de administratorul firmei, care a făcut toate lucrurile practice, de la curățenie și amenajare, până la transportul lucrurilor tale, noaptea.

– Mânca-l-ar mama! Ai venit…

Radioasă, cu faţa numai zâmbet, Patricia te aştepta cu masa pusă.

Deşi, în general, respingeai tot ce era romanţios şi patetic, gesturile şi vorbele mamei tale ţi se păreau normale. Deseori, încă de când erai mic, îţi repeta, când eraţi doar amândoi, că ar fi în stare, să facă orice pentru tine, dacă ar fi fost cazul. Bunăoară, să-şi taie o mână, sau un picior sau orice altceva – dacă ar fi fost vital necesar, dacă acel sacrificiu ar fi fost singura ta salvare de la o mare nenorocire. Ascultând-o, cu o emoţie bine ascunsă, gândul te ducea fără să vrei, la imaginea tatălui: acum, mai retras şi mai tăcut. Era sigur că el n-ar fi rostit vreodată, către tine sau către altcineva, astfel de cuvinte. Însă poate, sperai, rădăcina lor sălăşluia neatinsă în el, gata de dezvăluire, la o adică.

Şi în ziua aceea, ca de multe alte ori, Răzvan era prezent la o şedinţă, unde trebuia să susțină proiectul său urbanistic de extindere a orăşelului, spre nord.

Atentă să nu-ţi lipsească nimic, Patricia s-a uitat un timp la tine cum mâncai cu poftă ciorba de perişoare. Apoi, începând să pregătească salata pentru şniţelul de pui, te-a întrebat ca în treacăt:

– Cum merge şcoala?

– Nimic special. Cum ştii!

Într-un fel, întrebarea era inutilă, cum arăta şi răspunsul. Pentru că mereu mediile tale erau maxime, lucru binecunoscut, şi de care voi n-aţi făcut niciodată caz. Dimpotrivă, uneori încercaţi să explicaţi performanţa printr-o obişnuinţă mecanică a profesorilor care, din inerţie, s-ar fi obişnuit să te noteze cu zece, în baza seriozităţii tale anterioare în pregătire. Nici colegii nu simţiseră în tine un vânător de note sau un tocilar, dar păstrau o oarecare distanţă. Aceasta s-a accentuat pe nesimţite în clasele de final, a XI-a şi a XII-a, când ai început să-ţi aduci la ore tomurile tale ciudate despre filozofia spaţiului, sistemul de obiecte, istoria artei, şi altele asemenea, din care citeai pe nerăsuflate, absorbit. Profesorii te lăsau în pace şi acceptau intervenţia ta, în ore, atunci când credeai că trebuie să spui ceva.

Având în vedere evenimentele neobişnuite petrecute în familia voastră peste vară, cu atât mai mult distanţa colegilor faţă de tine s-a mărit, dublată însă de-o abia perceptibilă formă de respect. Singurul la care ai întâlnit o dezavuare făţişă a fost prietenul tău, Dorin, elev al Seminarului Teologic, cu care făceai lungi plimbări pe la marginile oraşului, discutând, de cele mai multe ori în contradictoriu, teme abstracte. Nu, el nu ţi-a reproşat nimic prin viu grai, dar şi-a pierdut disponibilitatea de a mai hălădui împreună, deşi l-ai asigurat că vei duce aceeaşi viaţă, cu aceleaşi obişnuinţe.

– Nu-ţi face griji, mamă. Îl iau.

Patricia s-a întors şi te-a privit încrezătoare.

– Ştiu! Da’ mă gândeam c-ar fi nevoie de-o pregătire specializată. Cum se face…

Ai oprit-o, cu palma retezând aerul, sigur pe tine.

– Voi fi pregătit!

Apoi, după câteva clipe, văzându-i ezitarea, ai găsit soluţia liniştitoare.

– Hai să nu mai discutăm prostiile-astea. Voi intra la Arhitectură şi voi rămâne-n Bucureşti. Ăsta-i programul. Vi l-am spus deja de câteva ori. Şi, uite, pentru tine, pentru voi: în primăvară, voi merge la o pregătire intensivă cu orice mare profesor stabiliţi voi! Bine?

Patricia a zâmbit larg, veselă, convinsă că lucrurile intraseră într-o zodie bună, în familia ei. Băiatul lor năzdrăvan, deşi săptămânal se mai întâlnea cu Antonia, dădea semne că nu fusese răpit fără întoarcere de farmecele acelei femeiuşti. Ba chiar, se încuraja ea, îşi găsise cumva echilibrul şi direcţia bună. Cât despre soţul ei, Răzvan, e adevărat că în luna august, cât ţinuse şi trebăluiala cu mutarea, mai repeta de unul singur prin casă, plimbându-se fără scop prin camere, „fiul mâniei…“. Îşi aflase însă refugiul în munca la proiectul de extindere a oraşului, de care era absorbit. Din întâmplare, ai dat peste schiţele şi planurile lui. Ai văzut acolo geometrie şi masivitate, linii drepte şi unghiuri, nimic organic şi cald. Ai zâmbit amar, îmblânzit doar de nostalgia protecţiei primită de la el în copilărie. Gândeai, însă, că tu şi tatăl tău trăiţi în lumi diferite.

– O cafea? te-a întrebat Patricia, după ce-ai terminat de mâncat.

– Nu, mulţumesc! Îmi fac eu…

Te-ai oprit la timp, pentru că intenţionasei să continui, „la mine.“

– Bineee, tinere domn! a glumit Patricia, încolăcindu-şi braţele pe după gâtul tău şi pupându-te pe obraji. Te-aştept şi diseară. Vine şi tata…

N-ai promis nimic. Îi vei suna, cu siguranţă, dacă vei putea să vii. Pentru că, ştiau şi ei, aveai mult de studiat, intraseşi într-un program de muncă pe care voiai să-l respecţi. Hotărâsei de ceva timp, legat de ideea ta că Bucureştiul, capitală europeană, trebuia remodelat cândva, să citeşti în serile acelea o minunăţie de carte, cum o numeai, despre lotizarea terenurilor în jurul Parcului Ioanid, acolo unde la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea s-a ridicat un ansamblu armonios şi unic de vile private. Se înălţase în acea zonă un adevărat micro-cartier valoros urbanistic, asemănător cu modelele franţuzeşti ale epocii. Fusese, fără îndoială, un experiment plin de învăţăminte despre oaze arhitecturale apărute şi crescute organic, într-un oraş care promitea, atunci.

Ai pășit în bulevardul Basarab plin de bună-dispoziţie şi încredere.

Erai îmbrăcat sport, cu blugi strânşi pe picioare, cu o bluză azurie mulată pe bustul tău atletic, iar încălţările erau bascheţi portocalii, cu şireturile nelegate. Dacă n-ai fi avut, atunci, ca întotdeauna, ceva indestructibil în tine, care mijlocea o distanţă minimă faţă de oricine, s-ar fi putut spune că erai un tânăr simpatic şi de lume. Aveai planuri concrete pentru seara şi pentru noaptea care urmau, lucru ce te îndemna, inconştient, să fluturi, pentru câteva secunde, un surâs estompat. Erai mulţumit că relaţiile cu familia se normalizaseră, cât de cât, în sensul, destul de satisfăcător, că fiecare parte accepta situaţia în care se afla cealaltă. Dar rana iniţială, dureroasă, nu dispăruse cu totul şi, mai ales, nu fusese uitată. Ea mocnea stins, ca un vulcan în aşteptare, în sufletele părinților.

Apoi, pasiunea pentru Anto, cum o alintai, s-a păstrat intactă. Doar că, între timp, ai raţionalizat-o în mare parte: era femeia ideală pentru animalul de pradă ce se născuse-n tine şi pe care căutai să-l struneşti, cât era necesar să trăieşti ca adult, în frânghiile moi, dar rezistente ale maturității…

Deodată, sub soarele călduţ, trecând pe sub frunzele parţial îngălbenite ale teilor bulevardului, păşind relaxat în ochiuri succesive de lumină şi de umbră, l-ai simţit. Erai în punctul în care bulevardul făcea la dreapta, spre primărie, de la care, apoi, mai erau în jur de două sute de metri până la blocul tău. Tocmai în unghiul drept pe care-l făcea şoseaua, pe stânga, după un şir de magazinuţe cu de toate, se înfăţişa o arcadă din beton, ornată cu forme geometrice galbene. De la ea, puteai intra într-o curte interioară a unor blocuri cu patru etaje, vechi, dar bine întreţinute. În dreptul arcadei, faţă-n faţă, ca într-un început de parc, erau două bănci din lemn, vopsite şi ele-n galben, curate. Pe una dintre ele, anume aceea situată cu faţa către tine, stătea şi aştepta.

La început, ai crezut că-i un cerşetor nou, aşa cum apare câte unul, brusc, din mulţimea proletară aflată-n creştere a oricărei urbe. Aşa că, în ciuda stilului tău general rezervat, te-ai surprins ducând mâna dreaptă spre buzunar, către măruntul de care, cel mai probabil, voiai să scapi. Dar pe măsură ce te apropiai de el, degetele tale s-au chircit în buzunar, a renunţare subită. Atunci i-ai văzut o lucire fantomatică în ochi şi parcă un frison neaşteptat de răceală te-a cuprins, din cap până-n picioare. Ţi-ai dat seama că el a sesizat gestul tău automat, cu mâna în buzunar, după bancnote mici. Mai mult de-atât, ai înțeles că te întâmpina. Că te pândise, de fapt. Îţi aflase programul, îţi studiase obişnuinţele, iar acum planificase în amănunt marea întâlnire.

Te-ai oprit la trei metri de el şi l-ai privit cu atenţie. S-ar putea spune că i-ai fixat faţa, în ansamblul ei, şi nu că i-ai căutat ochii. Orientarea holistică bruscă a privitorului era influenţată decisiv şi pe nesimţite de simplul fapt că insul avea un singur ochi deschis, stângul: cenuşiu, cu o tonalitate lugubră. În locul celuilalt, pleoapa era lipită direct de marginile orbitei, acoperind o zonă goală şi umedă la extremităţi. Acolo, praful zilei, odată infiltrat, se prefăcea într-o pojghiță fină de mâzgă, secretată continuu de sub găvanul închis.

Ceva mai târziu, când deja ajunsese pentru tine nu doar un rău necesar, dar şi o parte complementară a vieţii tale, când ai înţeles că întâlnirile voastre sunt cumva prestabilite, comandate undeva-n adâncuri, l-ai observat cum se mişca spre cel cu care, întâmplător, vorbea. Îşi îndrepta spre acela nu numai capul, ci întreg corpul, într-o pornire instinctivă, fie ca pentru a i se supune celuilalt, în anumite condiţii negociate, fie ca pentru a-l pune în încurcătură, a-i face un rău, cât de mic, cel mai adesea printr-un tertip bine găsit.

Ai privit ca în transă, un timp care scăpa oricărei măsurători, un portret neşters vreodată din mintea ta.

Semnul lui distinctiv, mai mult decât anomalia ochiului, era părul: aspru, des şi sârmos, orientat către sus ca mici suliţe cenuşii, zburlite, masiv prezente și dezordonate; culoarea lui era una indecisă, nu de un negru evident, ci una spălăcită, cu reflexe de gri uneori vii, înecate însă în fumuriul ce-ţi îngreţoşa privirea. Părea mereu nespălat, parcă ieșit din canale. Întreaga lui faţă îi era funebră, nefastă, lipsită de distincţie, ca și cum ar fi fost mânjită cu funingine ștearsă, din care rămăseseră urme grele. Nu era nici măcar o faţă întunecată, marcată de vreo hotărâre sumbră, malefică, ci era una care inspira nehotărâre, ascundere în neclaritate, plasarea abilă într-o lipsă pe care-o treceai cu vederea, care devenea capcană şi de unde putea porni orice atac ignobil, către oricine.

I-ai văzut, apoi, gura neregulată, deschisă indecent, cu buza de sus răsfrântă, iar cu cea de jos subţire, ca şi inexistentă, într-o asimetrie uluitor de limpede, pe care căuta, cu abilitate compoziţională, s-o retuşeze printr-un barbişon de ţap, scurt şi ţepos.

Nu te-ai săturat, un timp, de spectacolul acelui chip unic, aşa c-ai urcat din nou, acaparat, către urechile lui mari, clăpăuge şi păroase. Contemplându-le, nu te puteai împiedica să gândeşti că ele, în mod evident, prin mărimea şi carnalitatea lor neobişnuite, suplineau absenţa de-acum ştiută de la nivelul ochilor. Acolo, în acele catacombe la vedere, intrau, ca într-o pâlnie uriaşă ce capta tot universul vizibil, sunete de tot felul, multe aflate la distanţe considerabile, de la simple ciripituri sau mormăieli, până la fraze clare, limpezi, în orice punct cardinal s-ar fi aflat toate. Acolo, fără îndoială, se afla mereu în funcţiune o armă redutabilă.

După câteva momente intense, până într-un minut, de reciprocă măsurare, care-au părut o viață, pentru fiecare în parte, el s-a ridicat brusc în picioare. Avea în mâini o carte soioasă, ferfeniţită, închisă. Pe ea, mâinile lui negre, păroase şi ele, cu degete tremurânde, nervoase, abia controlate, păreau pete prelungi de negreală şi scrum amestecate.

Pe neaşteptate, cu o mişcare brutală, insul a făcut stânga-împrejur şi a plecat în direcţia curţii interioare. Avea o statură mediocră, cu un început de cocoaşă, abia vizibilă și pentru un ochi foarte exersat, iar gâtul îi era nefiresc de lung şi de subţire.

Îmbrăcămintea îi era în tonul general al lipsei de culoare, neîngrijită, cu un miros respingător de animal bătrân și bolnav.

Singurul lucru ce te putea impresiona cât de cât acceptabil, dacă puteai face abstracţie de rest, era mersul lui stăpânit, hotărât, cu o oarecare siguranță, trebuia recunoscut.

I-ai urmărit îndepărtarea tacticoasă, cu sentimentul că în această confruntare mută ai avut ultima mutare într-un joc de şah nou, cu reguli surprinzătoare.

Printr-un un efort de voinţă ridicat, te-ai smuls din starea paralizantă şi ţi-ai continuat drumul către casă, reglându-ţi respiraţia din mers.

*

Reuşesc. Reuşesc să mă smulg din locul acela blestemat şi merg mai departe, scăldat într-o sudoare rece, ivită nu ştiu de unde, o sudoare mortală, în alte împrejurări. Mi-e sete de parc-aş străbate un deşert. Un nod în gât, apărut instantaneu, mă împiedică să respir normal. Dacă aş poveşti toate astea cuiva – dar cui? –, nu m-ar crede, cu siguranţă. Este frică, pur şi simplu frică. Frică de nimic anume, că doar mogâldeaţa – aia nespălată mi-e clar că-i inofensivă şi ridicolă, până la urmă: un ratat şi nimic mai mult – dar o frică fără cauză şi fără scop îmi inundă fiinţa.

De aici, revolta, uimirea, uluirea…

N-o voi întreba niciodată, ca şi cum această primată care, culmea culmilor!, îi este aşa-zis soţ, ar conta! Şi nici ea nu i-a rostit prenumele, căci de „doamna Mazilu“ este cunoscută de toată lumea. Ba nu, o dată, o singură dată, în tăcere şi oarecum vinovată l-a numit, da, Gelu, i-a zis, auzi nume!

Deci, Mazilu Gelu. Execrabil. Nu mi-l pot imagina alături de ea. Nu se potriveşte nimic. Totul îi desparte. Nu doar fizicul: o sirenă focoasă şi-o brută! E adevărat, se spune-n popor că bărbatul trebuie să fie cu foarte puţin mai frumos ca dracul. Dar astea-s medievalisme… O ţară de obosiţi.

Rămaşi doar în cutumă, în rest: anti-ştiinţă, anti-globalizare, anti-raţionalitate, fie ea infiltrată de imaginaţie, cum cred c-ar trebui să fie … Şi-atunci? De unde, unul lângă altul? Cum?… Doar dacă… Nu sunt adeptul scenariilor… Însă e-adevărat: dar dacă… sângele meu se-avântă nebuneşte-n vene… mă presează… dacă-ar fi între ei vreo înţelegere ciudată… o căldură nouă mă cotropeşte… carnea-mi dogoreşte… ca atunci când obrajii ţi se-nroşesc brusc… o înţelegere, cine ştie de când… cine ştie de ce… o înţelegere cu puteri nebănuite: uite, stau sub acelaşi acoperiş, asta se poate spune… dar iarăşi nu merge… ce să-i dea ea, lui, exclus, în afară de, ah! în afară de… trupul ei de sirenă pământeană… iar el, el, un monstru-al defectelor… nu exagerez cu nimic… se vede… se simte… un sub-pământean… ce poate el să-i ofere ei… nu înţeleg… este de neînţeles! Numai ei ştiu.

Şi brusc, fără noimă, mintea mea e cutreierată de vedenia cea mai puţin aievea despre care s-ar putea vorbi: figura lui de ţap zburlit, cu ochii lui stinşi, dar parcă prezent, cu pasul lui liniştit, de stăpân, zboară peste o mlaştină mare şi urât mirositoare, peste un foc ce pârjoleşte totul în faţă, peste o mocirlă sulfuroasă plină cu sânge, peste o apă ce bolboroseşte neîncetat, fierbinte, peste o vale necuprinsă, acoperită cu fum şi aburi de pucioasă – iar el, acel personaj de prost-gust, acel personaj medieval pare acum suveranul ales al acelor ţinuturi nemaivăzute pentru pământeni, cârmuitorul lor crud şi neînfrânt, dintotdeauna.

NICOLAE STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea București…