BULGARIZAREA   ROMÂNCUŢEI

O chema Eva. Un nume prea grav, prea greu, care impunea prea mult respect, până la crispare sau resentiment. Căutând în mintea lui isteaţă, Jean o rebotezase pe cea care avea să fie stâlpul aurit al unei lumi pline de vocaţie, de frenezie şi de uitare de sine în aspiraţia ei către o chemare încă neauzită de muritorii cei comuni.

– Evelyn va fi numele tău de scenă! Te numesc Evelyn!

Ea se uitase în oglindă, uimită. Acolo, în cristalul curat, o privea o fetişcană subţire, o blondă naturală, cu ochi albaştri ca peruzeaua, cu năsuc simpatic în vânt, cu picioare înalte şi drepte şi cu un bust dominator. Da, îi plăcuse, era chiar Evelyn pe de-a-ntregul!

Pregătirile pentru plecarea în Turcia duraseră o singură zi. Nu prea aveau ce să ia  din Slobozia lor şi să ducă prin cele străinătăţuri. Orăşelul acesta mândru şi orgolios rămânea bine ascuns în sufletele lor care, însă, îşi doreau cu ardoare şi alte spaţii, alte companii, alte culori şi mirosuri, diverse şi minunate ca tot ce se află sub guvernarea divină. Slobozia lor reală, cu cele cincizeci şi şase de mii de suflete trăitoare, era epuizată pentru ei.

Istanbulul îi primise zgomotos şi lacom de aventuri. Prima escală o făcuseră în bazarul oraşului, neînchipuit de pestriţ. Evelyn fusese impresionată de numărul mare de români, din care mulţi adolescenţi, cu tuleie abia mijite, care intermediau tot felul de afaceri. Parcă toate naţiile erau prezente în bazarul turcesc, dar în fruntea tuturor se situau românaşii ei şi polonezii. În acest loc, sub oblăduirea unui Dumnezeu tărcat, se vindea şi se cumpăra orice.

Evelyn poposise ca vrăjită în magazinul unui turc, unde un puşti român o îmbia să cumpere. Era un adolescent din Focşani, spusese ulterior, roşu în obraji ca o piersică tocmai bună de muşcat, se gândise automat Evelyn, sedusă de puritatea conaţionalului ei. Turcul, simţind în fetişcana româncuţă prospătura de excepţie a bazarului, lansa oferte peste oferte, scăzând din preţ de amorul artei, prelungind cu vădită încântare discuţia cu copila superbă din faţa-i.

– Fierbe-l! spusese tare, în româneşte, râzând, puştiul focşănean. Turcii sunt nişte proşti! zâmbea el către Evelyn, sigur pe el ca un criminal versat.

Patronul râdea şi el, contaminat, şi, în veselia generală, tocmai lansă o nouă ofertă către tânără, cu ajutorul tânărului. Acesta se întorsese către Evelyn şi o luase protector de braţ, ca un camarad fidel:

– Spune că te angajează! Că-i place de tine! Că te face şefă de magazin cu 500 de dolari pe lună!

Jean se mişcase în spatele lor, prevenitor, uşor iritat. Dar emoţia tulbure, care-i acoperea ca un văl nevăzut, atenuase zgomotul, apărându-i de intruşi. Numai Evelyn, cu simţurile ei perfecte, sănătoase, simţise furia încă ţinută sub control a protectorului ei şi dăduse din cap a refuz.

Focşăneanul însă, cu un elan eliberator dezlănţuit, se agăţase de ea disperat, implorând-o:

 – Rămâi! Nu fi proastă. O să-ţi dea mai mult! Îl furăm amândoi, că-i un prost făcut grămadă, ca toţi turcălăii! Rămâi. Nu pleca. Rămâi!

Evelyn râsese bine dispusă, strângându-l la pieptul ei generos pe ajutorul turcului, drăgăstoasă şi convinsă că românii ei focoşi meritau toate fericirile pământului. Îl sărută apăsat pe piersicuţele obrajilor, ca pe un frate mai mic de care te desparţi cu greutate, şi părăsi graţios-tristă magazinul, căutându-l prin mulţime pe Jean care ieşise înaintea ei.

Privind captivată viermuiala bazarului, Evelyn se simţise plină de o energie secretă, nemaipomenită. Îi venea să cuprindă tot bazarul şi, mai departe, tot Istanbulul la sânul ei călduros, dogorind de vitalitate. Ezita între fidelitatea faţă de afacerea începută cu iubitul ei, neînfricatul Jean, şi atracţia pe care o avea pentru frumuseţea tuturor oamenilor, amestecaţi între ei, fraţi între fraţi.

Era ca şi cum în trupul ei binecuvântat s-ar fi aflat două româncuţe, două slobozence aprige şi neînchipuit de frumoase. Şi amândouă doreau să se manifeste în felul lor liber, independent, dar în direcţii diferite, sfâşiind-o pe Evelyn în două bucăţi perfecte. Puţin speriată, respirase adânc, îşi umpluse plămânii de slava curată a cerului senin şi reuşise să se împace cu cea din interiorul ei. Reuşise astfel performanţa de a se menţine intactă, una şi bună, deşi cea care se zbătea în adâncurile fiinţei ei, pe care o numise în gândul ei înfricoşat, de-o clipă, Evelyn-a-doua, voia cu obstinaţie să se îndrepte spre alte lumi.

– Ţi-e rău? o întrebase Jean, brusc îngrijorat, apărut lângă ea ca din pământ, într-o fracţiune de secundă.

– N-n-nu…, aproape cântase Evelyn, sorbind cu nesaţ azurul cerului, cu buzele ei cărnoase întredeschise, primind cu bucurie în trupul ei tânăr tot farmecul lumii. Mi-e bine! Mi-e foarte bine!

În săptămâna care urmase, Jean, cu spiritul lui descurcăreţ, găsise un apartament exact în buricul Istanbulului, pe care-l închirie pe mai nimic. Din acel moment, Evelyn intrase în acţiune ca un mecanism bine întreţinut, uns cu grijă la timp, gata de funcţiune zi şi noapte, mereu proaspăt şi productiv. Tânăra slobozeancă, plină de daruri alese, cunoscuse îndeaproape toată floarea turcimii cea impetuoasă, întreaga lor forţă de dominare şi subjugare, precum şi recunoscuta lor generozitate vecină cu prostia faţă de femeile frumoase, femei de serai.

Energia nemăsurată a Evelynei îi copleşise pe turcii cei nestăpâniţi, ba chiar nesătui. Forţa comună a celor două româncuţe ascunse în unica  şi inegalabila Evelyn, în fermecătoarea ghiaură, îi curăţase şi izbăvise pe turcaleţi de toate zbuciumele şi mizeriile vieţii colorate a Istanbulului. Iscusinţa şi dibăcia încântătoarei Evelyn îi cuceriseră definitiv pe locuitorii de toate etniile ai seducătorului oraş turcesc, îi scoseseră din zgârcenia şi viclenia lor cunoscute, făcându-i să-şi dezlege ca în vis baierile pungilor lor îndestulătoare, de unde cădeau în teancuri bancnote şi monede valoroase tocmai în mâinile acaparatoare, puternice, ale protectorului Evelynei, aflat întotdeauna în preajma-i.

Aşa se scursese, pe nesimţite, în plăcere şi desfătare, îmbinând folositorul cu plăcutul, o jumătate de an. Iar Jean le chivernisise viaţa, şederea lor profitabilă în Istanbul, cu multă pricepere. Cumpărase o maşină Opel, la prima mână, cu care ritmul de deplasare a clienţilor crescuse apreciabil, şi în care, totuşi, cei doi iubiţi de pe malurile Ialomiţei se plimbau o dată pe săptămână, în excursii de relaxare şi de reîncărcare a bateriilor, cum le numea Jean.

Dar într-una din zile, sub presiunea muncii oră de oră cu clienţii diverşi şi exigenţi, Evelyn o simţise pe Evelyn-a-doua cum fierbe în hăul măruntaielor ei de dorinţa unei alte experienţe, pe alte locuri, în alte stiluri. Dominată dintr-o dată câteva clipe bune, Evelyn se contamină şi începu să-şi dorească înfruntarea riscului, cunoaşterea altei lumi.

– Fă-o! o auzise ea pe Evelyn-a-doua, îndemnând-o cu o putere de convingere surprinzător de mare.

Evelyn se oprise în mijlocul străzii, frapată.

– Să o fac? întrebase ea, ezitantă.

– Fă-o imediat! Pleacă.

– Cu cine vorbeşti? se întorsese Jean către ea, uimit, văzând-o că vorbeşte singură.

Evelyn parase senin, parcă trezită din vis:

 – Cu nimeni! Ţi s-a părut.

Din această întâmplare, Evelyn trăsese câteva învăţăminte folositoare. Atunci îşi dăduse seama că putea vorbi cu geamăna sa numai în gând, fără să se expună nedumeririi celorlalţi. Acolo, în interiorul ei, se puteau sfădi în voie, departe de larma lumii bănuitoare. Pe de altă parte, părea mai prudent să nu-i dea mult curaj Evelynei-a-doua care, probabil, pe măsură ce era băgată în seamă se putea crede mai importantă decât era de fapt în realitate. Nici măcar Jean nu putea înţelege ce se petrecea în străfundurile ei. Căci Jean se arătase ca om al acţiunii şi al deciziei rapide, dar nu avea darul de a cunoaşte sufletul în tot misterul lui divin. Aşadar, riscul, îşi zise Evelyn, meditativă. Să rişte plecând în altă ţară, dar unde? Riscul era în fond o însuşire a profesiei ei. Să lucrezi zi şi noapte cu mulţimi de oameni, dintre cei mai diferiţi, fiecare cu hachiţele, dorinţele şi obiceiurile lui, era un pericol în care, îşi dădea seama, se simţea bine, ca peştele în apă. Îi era clar că, urmând chemarea aventurii, trebuia să rămână în lumea Estului, în creştinătatea ortodoxă. Aprecia că, în sejurul ei delicios din Turcia, cunoscuse pentru totdeauna modul de a fi al celor de altă religie decât ea. Acum venise vremea să se întoarcă printre fraţii ei ortodocşi, îi şoptea Evelyn-a-doua, cuprinsă de o frenezie idealistă. Deodată în Evelyn se aprinse harul dumnezeiesc al inspiraţiei. Îşi amintise vag că în ţara ei, în România tranziţiei nesfârşite către bunăstare, se vorbea cu teamă de „bulgarizare“. În ziare şi pe la televiziuni de toate culorile, mari şi mici personalităţi analizau pe toate feţele pericolul „bulgarizării“ României. Ba chiar un ziarist mic şi umflat, prezent pe la toate tocşourile televiziunilor, susţinea sus şi tare, cu limba lui încâlcită aproape scăpându-i printre dinţi către liniştiţii telespectatori, că românii s-ar afla în faliment deja, că se „bulgarizaseră“ de mult. Însă mulţi alţi tocşoişti, extrem de energici până la ieşiri nervoase, îl contraziceau cu patimă, argumentând în fel şi chip că românii erau pe drumul cel bun, dar trebuiau să aibă răbdare până când luminiţa de la capătul tunelului se va arăta, în sfârşit. Totuşi, urmând principiul adânc săpat în existenţă că răul învinge cu regularitate, la simpozioane, pe străzi, oriunde, românaşii îşi plângeau de milă sistematic, anunţând prin mai marii lor „intrarea în incapacitate de plată“ a ţării. Evelyn reţinuse expresia tocmai pentru că nu înţelegea nimic clar din ea, şi, în consecinţă, nu înţelegea nici de ce fraţii ei de limbă şi obiceiuri se văicăreau zi şi  noapte. Pentru că, observase ea din experienţă, fiecare român cu care intra în relaţie îşi plătea plăcerea cu promptitudine şi chiar exuberanţă. Darmite o ţară, cântărea ea în gând situaţia.

Plecând de la toate aceste trăiri şi gânduri, Evelyn se hotărâse cu uşurinţă, determinată şi de presiunea Evelynei-a-doua, atât de insistentă. Se va „bulgariza“ prima din ţara ei, va face această încercare pentru a le spune apoi fârtaţilor ei de neam cum stau lucrurile cu adevărat.

Patriotismul, auzise pe la minunea de televizor, are nenumărate feţe…

– Mergem în Bulgaria! îl anunţase ea net pe Jean, dominându-l pentru prima oară prin efectul surprizei.

Bărbatul, uimit, fusese lipsit de reacţie. Apoi protestase, argumentând că în Bulgaria era sărăcie, că acolo ei aveau să dea faliment cu mica lor industrie pusă pe picioare, zdravăn, în înfloritoare Turcie.

Dar Evelyn nu cedase nici un milimetru din convingerea ei. Însuşi cuvântul „Bulgarie” îi sunase foarte misterios, sugerând realităţi încă necunoscute, virgine, şi care aşteptau să fie defrişate de vizitatori curajoşi. Practică, ea căutase pe hartă o zonă mai dezvoltată economic a ţării vecine, o staţiune internaţională în care turiştii veneau şi plecau şi lăsau banii lor fără miros în buzunarele celor care ştiau să-i culeagă.

– Varna! îi şoptise Evelyn-a-doua, cu limba ei fierbinte, mistuitoare. Varna e locul ideal.

Receptivă, Evelyn îşi imagină în felul ei  personal „locul ideal“ şi hotărî fericită:

– Varna! Acolo sunt studenţi şi turişti. Acolo este locul meu. Varna!

Jean tăcuse în modul lui calculat, de investitor pe termen lung. El ştia foarte bine de la ce pleacă. Avea o sursă inepuizabilă la dispoziţie, spre administrare. Mai rămânea doar să îi creeze terenul cel mai propice pentru manifestare, dezvoltare şi acumulare. Reţinuse numele oraşului-despre care nu mai auzise – şi se documentase în câteva zile, întrebând în dreapta şi în stânga. În finalul cercetării se mai liniştise, pentru că, într-adevăr, aflase că Varna este o veritabilă staţiune internaţională, celebră, centru universitar extins şi un oraş bogat. Varna, gândise Jean analitic, era în Bulgaria, dar Bulgaria nu era în Varna. Căci viitorul lor oraş nu semăna cu restul Bulgariei.

Aşa că, spre bucuria Evelynei, după o chibzuită cumpătare, îşi dăduse acordul să-şi transfere iniţiativa în oraşul ce le promitea, generos, o fărâmă de paradis pământesc.

În câteva zile ajunseră în oraşul dorit.

Varna avea aerul curat al unui oraş de munte, dar, în acelaşi timp, avea ieşire la Marea Neagră. Iar lumea era bine îmbrăcată şi mereu alta, pentru că succesiunea rapidă a turiştilor împrospăta permanent elita celor cu bani şi dedaţi fericirilor terestre. Concluzia lui Jean era că aterizaseră într-un oraş rentabil, unde consumul nesăţios al celorlalţi sporea producţia de bani şi bunăstare a Evelynei, a acestei minunate făpturi care, prin propriile forţe, înfrunta cu demnitate neruşinarea semenilor ei, se încuraja Jean, în rarele lui momente când îi mulţumea în gând Evelynei.

În sfârşit, Jean se declarase explicit destul de mulţumit, spre deplina satisfacţie a Evelynei-a-doua care, în desăvârşita ei dragoste pentru fraţii ortodocşi, ţopăia euforică în ţesuturile suratei ei generoase.

Cu talentul lui managerial autentic, Jean pusese la punct actele necesare împământenirii lor în Varna, luase repede legătura cu poliţia, pe care a neutralizat-o într-o relaţie de amiciţie reciproc avantajoasă şi, în final, fixase modul de operare. Ziua, Evelyn va vinde fructe în superba piaţă din centrul oraşului, în vederea atât a relaxării ei binemeritate dar şi a obişnuirii cu populaţia pestriţă, imprevizibilă a urbei. Noaptea însă, după orele 21, 00, va fi prezentă în holul celui mai mare hotel din zonă, „Cerno More“, unde trebuia să-şi consacre în stil de mare cuceritoare meseria ei ispititoare.

Limba îi cam incomodase la început pe amândoi, deşi afacerea presupunea un limbaj simplu, direct, universal. Totuşi, avuseseră norocul să întâlnească un român din zona Silistrei – provincie cândva românească -, iar acesta, după prestaţii repetate şi convingătoare ale Evelynei, îi învăţase abecedarul şi cuvintele de bază. Ulterior, acumulaseră cu repeziciune şi inteligenţă, încât în scurt timp reuşiseră să devină oameni ai Varnei, aşa cum fuseseră odată – şi rămăseseră în fiinţa lor tainică – oameni ai Sloboziei.

„Bulgarizarea“ le reuşise pe deplin. Le era bine.

NICOLAE STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de filosofie la Universitatea București…