O incursiune în lumea lui Doktor Schnabel

 

– de vorbă cu Ioana Pioaru –

 

 Ioana_PioaruAparţinând uneia dintre primele generaţii a căror mentalitate nu a fost influenţată de ideologia comunistă, Ioana Pioaru este o tânără artistă care a început să se bucure, pe parcursul ultimilor ani, de recunoaştere naţională şi europeană. Absolventă a Facultăţii de Arte Plastice din cadrul Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti (2008 – licenţă, 2010 – master), Ioana Pioaru s-a impus rapid în atenţia publicului de artă prin lucrări care, provocând reacţii extrem de variate, reuşesc să nu lase pe nimeni indiferent. Aflată zilele acestea la Veneţia, unde participă la Bienală, fosta elevă care punea – exasperant – totul sub semnul întrebării a răspuns de această dată întrebărilor mele.

„Lumea nu prea se împărțea în bine și rău…”

Daniel Tache: Mircea Eliade spune că, pentru fiecare dintre noi, locul naşterii şi al primei copilării capătă, în timp, o aură mitică. Ne apare nechemat în amintiri şi vise, este locul în care simţim nevoia să ne întoarcem indiferent unde ne-am afla. Te-ai născut şi ai copilărit la Pucioasa, un oraş frumos, dar cu un nume căruia mentalul colectiv îi atribuie conotaţii negative. Îţi aminteşti vreo întâmplare din prima copilărie în care te-ai întâlnit cu binele şi/sau una în care te-ai întâlnit cu răul?

Ioana Pioaru: Pentru mine, numele orașului și-a pierdut (sau – mai degrabă – nu a avut niciodată) acea conotație negativă, ca un cuvânt care își pierde sensul cand îl repeți de prea multe ori; eu îl percep pur fonetic. Într-adevăr, mă întorc mereu acolo, dar nu datorită legăturii cu locul în sine, ci pentru că acolo trăiesc părinții mei. În jurul lor a fost, de fapt, acea aură mitică; nu cred că au căpătat-o cu timpul, ci au avut-o dintotdeauna; de când erau giganții frumoși care mă purtau după ei peste tot, pe care cel mai adesea îi vedeam „în perspectivă”, de jos, de la nivelul meu de gândac, dar care se purtau cu mine ca și cum am fi fost de aceeași vârstă și îmi răspundeau la toate întrebarile natural și cu încredere, nu ca unui copil tâmp, ci ca și cum aș fi fost un fel de extraterestru care vrea să se pună la punct cu realitățile planetei. Lumea nu prea se împărțea în bine și rău; sau, oricum, nu în binele și răul prescriptive, care ți se servesc în mod normal și care ar trebui să țină loc și de gândire și de intuiție și de discernământ. O întâmplare în care m-am întâlnit cu binele și/sau cu răul? Mmm… îmi amintesc când eram la grădiniță – am urât grădinița din tot sufletul, ca pe o retrogradare nemeritată, ca pe o condamnare la conviețuirea cu niște ființe cu care nu aveam (și nici nu voiam să am) nicio treabă, după ce abia reușisem să mă împrietenesc cu familia – era serbarea de Crăciun și a venit momentul când trebuia să mergem la Moșu’ să ne dea daruri (prima dată când vedeam Moșu’ în carne și oase, zice-se). Și când mă apropii de el, ce-mi văd ochii? Pe sub barba albă, Moșu’ mai avea o barbă – neagră. Un impostor, vasăzică. Așa că, oripilată, le-am zis colegilor să nu cumva să mănânce din dulciurile primite, că sunt otrăvite! Că ăla nu e Moș Crăciun cel adevărat!!!

D. T.: Dacă în urmă cu zece ani ai fi fost întrebată cum crezi că va arăta viaţa ta zece ani mai târziu, ce ai fi răspuns? În ce măsură acea proiecţie corespunde vieţii tale actuale?

I. P.: E greu de răspuns, pentru că acum zece ani eram cam în ceață. Cred că atunci când a trebuit să aleg un profil pentru liceu, nu m-am întrebat ce aș vrea să fac după ce îl termin sau ce aș vrea să fac pentru tot restul vieții (!), ci, mai degrabă, ce am chef să aflu sau să învăț în următorii 4 ani. Și apoi, la liceu mi-a plăcut tot ce am făcut, dar refuzam să îmi imaginez viitorul. Un fel de frică struțească, cred. Adică făcusem, de bine, de rău, o alegere care ar fi trebuit să mă plaseze pe orbită, când am hotărât să merg la o clasă de filologie, deci presupun că undeva în mintea mea îmi imaginam un viitor legat de asta, dar nu eram prea convinsă.

Poate mai interesant este că atunci când am împlinit 10 ani mi-am scris o scrisoare în care spuneam cum cred eu că o să fiu la 30 de ani, iar pe plic am scris SĂ NU CUMVA SĂ O DESCHID ÎNAINTE SĂ ÎMPLINESC 30 DE ANI! Nu îmi amintesc absolut nimic din ce am scris acolo, dar am o presimțire că nu are nicio legătură cu realitatea sau cu vreo realitate posibilă de-acum încolo. Dacă vreți, pot să vă spun ce aflu, când o deschid peste câțiva ani.

D. T.: La început de drum, că ne place sau nu să recunoaştem, avem nevoie de modele/ de maeştri. Care dintre profesorii tăi de la Universitatea Naţională de Arte ţi-a servit drept model? Există vreun artist în atelierul căruia ţi-ar fi plăcut să-ţi faci ucenicia?

I. P.: Altă întrebare grea. De la toți am avut multe de învățat, dar „ucenicie” e un cuvânt care îmi repugnă, pentru că implică ierarhie și obediență, iar eu nu prea mă împac cu niciuna dintre ele. Mi-a plăcut să învăț de la fiecare ce am crezut eu că îmi trebuie, dar să merg măcar și pentru o zi pe drumul lor, în loc să merg pe al meu, mi s-ar părea o mare pierdere de timp. Chiar dacă drumul meu n-o fi cine știe ce… Mi-a plăcut de Nicolae Alexi, că a avut încredere în mine și m-a susținut la examenul de admitere la masterat, când spuneam în cuvinte întortocheate că habar n-am ce vreau să fac în următorii doi ani (și făceam din asta o virtute), şi apoi, după ce am fost admisă, m-a lăsat de capul meu, dar fără să îmi dea impresia că nu îi pasă ce fac.

Am avut privilegiul de a-i avea îndrumători pe Dan și pe Lia Perjovschi, timp de trei săptămâni, la o școală de vară. Am învățat CĂ e bine să scapi de automatisme și să te mai abați de la ceea ce crezi că e drumul tău, ca să îl vezi din altă perspectivă, dar nu prea cred că am reușit SĂ. Însă a fost o experiență frumoasă.

 „Critica trebuie să vină întotdeauna din afară…”

D. T.: În primele tale lucrări de grafică, mie, cel puţin, mi se pare că lumea, privită din colţul ochiului, este prizoniera unei relaţii paradoxale între bine şi rău: măşti ale omenescului, interdependente, răul şi binele ajung să se confunde. Mă gândesc, de exemplu, la Mefisto şi lecţia de zbor[1], unde personajul nu poate zbura decât legat de zmeu, reprezentare sugestivă a unuia dintre paradoxurile pe care le implică problema libertăţii: nevoia de libertate ne privează de libertate. Lumea pe care o institui prin lucrările tale se află dincolo de bine şi de rău (Nietzsche) sau dincolo de bine şi dincoace de rău, aşa cum îşi subintitula Mircea Horia Simionescu Toxicologia? În ce măsură această lume este lumea noastră?

I. P.: Nu m-am mai gândit de mult la „Mefisto…”, acum (evident) văd lucrurile diferit. Atunci încercam să pun în scenă un sistem care, într-adevăr, interoga ideea de libertate, rolurile erau distribuite simplu, aproape naiv: subiectul (individul care vrea să zboare), operatorul (Mefisto), operația (lecția de zbor bine dirijată) și – ceea ce transforma povestea într-un sistem – criticul (personajul feminin). Mi s-a părut mie, la momentul respectiv, că nu e suficient să descriu situația și să las privitorul să judece dacă merită aprobare sau dezaprobare; mi s-a părut important să-mi declar poziţia vizavi de probleme legate de educație, manipulare etc. Acum aș interoga cu totul altceva: nu operația și condițiile în care se desfășoară, ci rolurile în sine. Mai exact – cine sau ce anume legitimează puterea? Cine sau ce anume atribuie rolurile și autoritatea și ce face ca această distribuție să aibă succes? Cum „se întâmplă” ierarhiile? Cred că puterea operatorului este la fel de importantă ca puterea criticului, dar nu în măsura în care cele două centre se echilibrează antagonic, ci mai ales în măsura în care, în ciuda aparențelor, se susțin reciproc. Un sistem care (își) conține propriul aparat critic poate foarte ușor să simuleze buna funcționare, să pară sănătos; critica alternativă este descurajată prietenos, pentru că pare inutilă atâta timp cât există deja un aparat critic în acțiune. Când respectivul aparat este învestit tocmai de sistemul pe care se presupune că ar trebui să îl critice, atunci se naște corupția. Critica trebuie să vină întotdeauna din afară. Asta – dacă suntem optimiști și credem că mai există un „afară”.

„Cred că oamenii se simt mai relaxați când nu îi pui «în cutia cu artă»…”

D. T.: Cum se împacă o asemenea perspectivă asupra lumii cu ilustrarea cărţilor de poveşti[2] ?

I. P.: E ca un fel de adormire. Sau întoarcere la copilărie, nu știu sigur. Încă nu mă pot hotărî dacă îmi place sau nu să ilustrez povești, cred că aș vrea să nu trebuiască să o fac, să am timp pentru proiecte mai importante…Dar dacă-i musai, deh, o fac cu seriozitate și cred că datorită seriozității reușesc cumva să mă transpun în lumea aceea și în personaje, chiar dacă numai pentru câteva ore, cât lucrez la desenele respective.

D. T.: Astăzi eşti o tânără artistă de succes. În ultimii ani ţi-ai expus lucrările la Bucureşti, la AnnArt şi în cadrul expoziţiilor Contempora, iar anul trecut ai avut o expoziţie la Londra, în Brixton Village. Cum au fost primite lucrările tale la Londra, comparativ cu primirea de care au avut parte la Bucureşti? Cum este publicul londonez de artă, comparativ cu cel bucureştean?

I. P.: În București, evenimentele au fost destul de convenționale: galerie, lucrări pe pereți, vernisaj, invitați. Publicul de obicei pare amuzat sau intrigat de lucrările mele și de fiecare dată m-am bucurat să constat că nu trec neobservate (fiind vorba de expoziții de grup, exista întotdeauna riscul ca proiectul meu să se piardă printre celelalte). Nu-mi dau seama cât și ce anume din ceea ce voiam eu să exprim a ajuns la public, la capitolul ăsta e mult de lucru… Oricum, mai importantă decât receptarea mesajului era pentru mine răspândirea (virală) a imaginii lui Dr. Schnabel. Contextul în Londra a fost diferit: expoziția a fost organizată într-o „cafenea artistică” unde arta era oarecum secundară… Am încercat să profit tocmai de această situaţie și să văd ce răspuns poate primi Dr. Schnabel de la publicul întâmplător (venit acolo mai degrabă pentru cafea decât pentru artă). Nu știu în ce măsură a fost un experiment de succes, acolo publicul e cumva mai obișnuit cu ciudățeniile, nu știu dacă l-au perceput pe Doktor altfel decât ca pe o mascotă din acelea care se plimbă prin fața restaurantelor sau magazinelor, promovându-le: omul-sendviș, omul-banană, doctor ciumă etc. Publicul londonez de artă nu e foarte diferit de cel bucureștean, numai că eu nu am avut de-a face cu publicul „de artă”. Cred că oamenii se simt mai relaxați când nu îi pui „în cutia cu artă”; probabil că aceiași oameni, duși să vadă același proiect într-o galerie, ar fi fost ceva mai timizi, cu siguranță mai puțin comunicativi. Și invers, mulți dintre cei care stau cuminți în fața artei din galerii și muzee, privind-o cu un amestec de teamă, respect și perplexitate, ar trece pe lângă aceeași artă expusă în spații neconvenționale fără să o observe sau fără să îi acorde atenție. E mult snobism în lumea artei, sunt multe prejudecăți. Și multă lipsă de curaj și de discernământ. Ca peste tot.

Daltaleron e un fel de amalgam de nuclee narative simultane”

D. T.: Din punctul de vedere al grecului antic, labirintul materializa arhitectonic şi încifra în semn realitatea de care lua cunoştinţă fără să o înţeleagă pe deplin, implicit faptul că a cunoaşte nu echivala în mod necesar cu a înţelege. În Urban Maze. Potentially Permutable[3], lucrare ce face parte din proiectul Dr. Schnabel, explorezi simbolistica labirintului. Care sunt semnificaţiile pe care i le-ai atribuit tu acestuia?

I. P.: Lucrarea este doar potențial permutabilă, pentru că, odată ce am înrămat-o pentru a fi expusă, a încetat să mai fie practic permutabilă, dar ideea inițială era ca pozițiile celor nouă module mari să fie schimbate periodic. De fapt, ideea inițială a fost ca toate modulele să poată fi repoziționate, dar am renunțat în cele din urmă, pentru că era prea complicat de pus în practică. Labirintul, aici, nu e o structură arhitectonică fixă, ci este reprezentat (sau ar fi trebuit să fie reprezentat) de infinitatea de configurații posibile în care este greu de identificat un punct fix, un reper, mai ales că modulele par a fi identice. Cam așa percep eu marile centre urbane – nu mă interesează atât structura lor de bază (rețeaua stradală, clădirile importante, unde nu poate fi vorba de lipsă de repere), cât „elementul mic”, ca să zic așa: chioșcul cu de toate, stâlpul cu afișe, anunțul cu „săpăm puțuri de mică și mare adâncime”, bancomatul, părculețul și mai ales oamenii. Nu sunt niciodată aceiași, dar (după un timp) par mereu la fel, pentru că nu mai contează cine sunt, ar putea fi oricine altcineva, orice altceva, „de același fel”, pentru că toți avem o colecție limitată de locuri, obiecte și fețe care contează. Celelalte sunt o masă indeterminată care se mișcă în jurul nostru. La un alt nivel de interpretare, ar fi vorba despre încifrarea și dispersia individului „urban” într-o multitudine de avataruri / identități / măști, pe care le schimbă periodic, oferindu-se lumii doar în parte, fragmentat sau fracturat, ca funcție specifică ori ca număr de cont, număr de telefon, număr de ordine, CNP, adresă de e-mail, poză de profil etc. În majoritatea experiențelor sale cotidiene, individul ca totalitate devine irelevant.

D. T.: Imaginarul european l-a încadrat pe Doktor Schnabel von Rom în galeria, extrem de bogată, de altfel, a figurilor contradictorii care i-au marcat istoria. În proiectul[4] pe care l-ai început în 2008, recuperezi figura doctorului şi îi atribui noi semnificaţii. Cine a fost Dr. Schnabel şi care sunt măştile sub care se ascunde astăzi?

I. P.: Dr. Schnabel von Rom înseamnă, în traducere din germană, Doctorul Cioc din Roma; Dr. Schnabel nu e un individ anume, ci mai degrabă numele costumului purtat de doctori în perioada ciumei. L-am văzut prima dată acum mulți ani, într-o reproducere a unei gravuri germane despre ciuma din secolul al XIV-lea și de atunci mi s-a lipit de creier. Mi s-a părut nedrept ca o figură atât de interesantă să aibă o istorie atât de seacă. Nu se spune mai nimic despre el, nicăieri, așa că m-am hotărât să îl readuc la viață, să îi dau șansa să își scrie o istorie nouă, să văd dacă și cum se poate integra în lumea secolului al XXI-lea. În paralel, am întreprins o investigație personală (mai mult intuitivă și jucăușă decât riguroasă) a ideii de alteritate, bazată pe reacțiile și răspunsurile diverselor persoane care au interacționat cu Dr. Schnabel.

D. T.: Nostradamus se numără printre cei care au îndeplinit rolul de medico della peste. Ai inclus în proiectul Dr. Schnabel , alături de Daltaleron, hartă a lumii doctorului, un set de cărţi de joc. Cartomanţia este una dintre practicile străvechi cu ajutorul cărora omul a încercat să-şi iscodească viitorul. Sursă a tragicului în literatura antică, destinul este un concept în a cărui redefinire, printre altele, s-a reflectat evoluţia mentalităţilor. Care este sensul pe care tu îl atribui termenului?

I. P.: Cărțile de joc fac parte din proiectul meu de „schnabelizare” a lumii, de înlocuire a fețelor și figurilor comune cu o singură figură, care să le facă și mai comune decât sunt deja, prin repetare obsesivă. Sinceră să fiu, nu există un substrat, o intenție legată de vreun fel de fascinație pentru ocultism sau iscodirea viitorului.

Cât despre hartă, care pare a fi o acumulare foarte intensă de întâmplări (imitând întru câtva imagistica hărților și manuscriselor medievale), este o hartă spontană, o hartă mentală în care am reunit fel și fel de persoane, personaje și personalități care îmi populează creierul și pe care le-am organizat sau, pur și simplu, le-am aruncat în configurații întâmplătoare și aiuristice fără intenția de-a le umple cu sens sau însemnătate. Sinceră să fiu, singurul lucru care m-a interesat la această hartă a fost să îmi facă plăcere să lucrez la ea. Îmi plac hărțile în general, pentru că oferă posibilitatea de a fi parcurse din și în orice direcție, în funcție de interes sau intenție, păstrându-și integritatea, spre deosebire de o poveste (convențională) unde firul narativ și intenția autorului dictează modul în care va fi receptată. Daltaleron e un fel de amalgam de nuclee narative simultane.

„…lumea artei pare a fi în pragul unei căderi nervoase”

D. T.: Artistul este cel care intuieşte, cu o generaţie sau mai multe înainte, direcţia către care se îndreaptă lumea şi deţine adesea un rol important în accelerarea procesului. Ai participat, anul trecut, la Milano, la expoziţia Scenarii ale Postautonomiei. Cum se vede, de la Milano, viitorul?

I. P.: Proiectul la care am participat în Milano a fost lansat acum câțiva ani de artistul britanic David Goldenberg, în jurul conceptului de postautonomie. Sună ciudat în română. Pe de o parte, proiectul propune o analiză a lumii artei, care să meargă mai departe sau mai în profunzime decât majoritatea studiilor recente, iar pe de altă parte oferă instrumentele necesare depășirii sau transformării structurilor existente, înlocuirii lor cu unele mai adecvate. Metodologii precum critica instituțională analizează și prezintă Bienalele și alte evenimente de artă majore (Documenta, Manifesta) ca reprezentări clare ale tradiției artistice eurocentrice, simboluri ale neoliberalismului, colonialismului și globalizării, dar au dat greș, în repetate rânduri, în a pune întrebările relevante și a pătrunde în inima problemei. În viziunea lui David Goldenberg, aceste imense mașinării (ce reglează și dictează fluxul artei la nivel global) oglindesc limitele gândirii noastre despre artă. Aceste limite nu pot fi depășite prin replicarea la nesfârșit a acelorași forme, prin reciclarea acelorași idei (de tradiție vest-europeană) și nici prin adoptarea viziunii fataliste a sfârșitului istoriei; este evident că întreaga lume este în criză, dar acest moment de colaps trebuie privit ca un nou început, ca o șansă de a regândi întregul edificiu al artei și de a ieși din „buclă”. Așadar, proiectul nostru, The Scenarios of Post Autonomy, încearcă să găsească sau să imagineze condițiile în care această nouă istorie a artei se poate naște.

D. T.: Zilele acestea participi la Veneţia la cea de 55-a ediţie a Bienalei (1 iunie – 24 noiembrie), ediţie a cărei temă este Il Palazzo Enciclopedico. Care este interpretarea pe care postautonomia o dă acestei arhitecturi a diversităţii? Care au fost primele reacţii pe care proiectul cu care participaţi le-a provocat?

I. P.: Reacțiile pe care proiectul nostru, The Transformation of Art, le-a avut până acum au fost, în mod neașteptat, pozitive (de obicei sunt negative). Toată lumea remarcă (abia azi) curajul ideilor lui David, dar acum zece ani, când spunea aproape aceleași lucruri, când observa impasul către care se îndrepta lumea artei, nimeni nu îl lua în serios. Un fel de sindrom de „hainele noi ale împăratului”. Ar fi amuzant, dacă n-ar fi atât de trist…

E ciudat ce se întâmplă anul acesta la Veneția. Ciudat și interesant: lumea artei pare a fi în pragul unei căderi nervoase. Ca și cum ar conștientiza iminența unui sfârșit și se întoarce, se răsucește către sau în sine, ca să găsească un sens, să se pună în ordine, dar singura soluție pe care a reușit să o găsească este reînvierea conceptului iluminist de enciclopedie. Atitudinea mi se pare aproape fatalistă, atmosfera e de sfârșit de lume. Palatul enciclopedic e o expoziție de expoziții, de sisteme de organizare, de moduri și metode de categorizare, colecții și arhive, totul frumos, seducător, perfect aranjat, dar nimic nou și nimic curajos, doar metodă, rigoare compulsivă și frică.

D. T.: Având convingerea că proiectul vostru se va bucura în continuare de atenţia publicului, îţi mulţumesc că ţi-ai făcut timp să-mi răspunzi la întrebări!

                                                            Data realizării interviului: mai 2013

[1]. vezi la http://ioanapioaru.webs.com/oldies.htm

[2]. vezi la http://ioanapioaru.webs.com/publishedworks.htm

[3]. vezi la http://www.annartgallery.ro/generatia-taa2011/74-ioana-pioaru.html

[4]. vezi la http://daltaleron.wordpress.com/