Hotărât lucru, grădiniţa nu era pentru mine! Nu aveam fraţi, până la cinci ani mă jucasem mai mult de unul singur,aşa că nu eram pregătit pentru viaţa în mijlocul unui colectiv. Nu mi-am făcut niciun prieten, nu luam parte la jocurile gălăgioase (eram foarte neîndemânatic la jocuri) ale celorlalţi copii, pe care nu-i simpatizam şi care nu mă simpatizau, pe scurt, mă simţeam acolo ca a cincea roată de la căruţă. Echipamentul de grădiniţă consta într-un şorţuleţ bleu (al fetelor era roz), cu un buzunar mare, pe care mama îmi cususe cu aţă roşie o gărgăriţă, o gentuţă de tablă în care ni se punea o mică gustare şi un săculeţ de pânză în care ne duceam papucii de casă, căci descălţatul era obligatoriu. Problema mea nu era însă descălţatul, ci încălţatul: nu ştiam să-mi leg şireturile de pantofi, lucru pe care nu-l fac nici azi cu foarte multă îndemânare. Un timp am plecat de la grădiniţă cu şireturile atârnând şi mereu la un pas de a mă împiedica în ele. Apoi, norocul meu a fost Veronica (sau, dacă vreţi, Veronka). Era o fetiţă roşcovană şi pistruiată şi nu mai îmi amintesc dacă era frumoasă sau nu. Văzând cât sunt de neîndemânatic, Veronka s-a grăbit să-mi sară în ajutor: de fiecare dată când venea momentul încălţatului, se apropia de mine, se apleca şi îmi lega şireturile, iar eu…m-am îndrăgostit de ea. Eram însă foarte timid, nu îndrăzneam să-i vorbesc, cu atât mai puţin s-o invit să ne jucăm împreună, aşa că relaţia noastră amoroasă s-a limitat cu stricteţe la legatul şireturilor. Şi totuşi Veronka a fost prima mea mare iubire! Oare cum ar fi reacţionat dacă i-aş fi spus c-o iubesc? Cel dintâi lucru pe care trebuia să-l facem după ce ajungeam la grădiniţă era să ne descălţăm şi să ne punem hainele în cuier. Fiecare copil avea acolo locul lui, marcat printr-o etichetă cu un desen. Pe eticheta mea era pictat un fier de călcat. Se vede că ereditatea acului şi a degetarului mă urmărea stăruitor în copilărie. După ce avea loc dezechiparea, educatoarea (o femeie tânără şi frumoasă.) ne lăsa o vreme să ne jucăm. Aveam la dispoziţie pentru asta o uriaşă ladă cu cuburi de toate formele şi mărimile, cuburi cum nu se găseau în comerţ, cuburi din care se puteau clădi, dacă aveai puţină imaginaţie, cele mai fabuloase construcţii. Din păcate, accesul la ele avea loc după legile junglei. Cei mai puternici le luau sistematic în stăpânire (în vremea asta eram nesupravegheaţi, educatoarea se ducea să bea cafea şi să stea în poveşti cu colegele ei) în timp ce firavii (printre care mă număram şi eu) erau daţi la o parte şi trebuiau să se mulţumească cu rolul de spectatori.
Astfel acolo, la grădiniţă, am aflat pentru prima dată că în viaţă există câştigători şi perdanţi şi că mie mi-e scris să fac parte din cea de-a doua categorie. O singură dată am încercat să protestez şi să spun că vreau să mă joc şi eu cu cuburile. Şi care a fost consecinţa? Am fost apucat de doi băieţi mari şi puternici şi vârât în lada goală de cuburi de unde nu puteam să ies fără ajutorul cuiva… Eu urlam ca din gură de şarpe, ceilalţi copii râdeau de se prăpădeau, se stârnise o hărmălaie cumplită, care a alertat-o în cele din urmă pe educatoare: a venit, m-a scos de acolo, ne-a sfătuit părinteşte să ne jucăm mai civilizat şi s-a întors la cafeaua ei, în timp ce eu plângeam încă şi mă gândeam cum aş putea să mă răzbun pe prigonitori mei…
Nici după ce se termina programul de joacă, nu mă simţeam mai în largul meu. Nu mă pricepeam la modelaj, desenam urât, nu ştiam să cânt pentru că sunt cu desăvârşire afon, pe scurt: eram tăntălăul perfect. Şi totuşi într-un rând, la o oră de desen, am reuşit să-i smulg o laudă educatoarei. Fuseserăm lăsaţi să desenăm ce vrem noi. Eu am desenat un om aşezat pe un scaun, căruia îi zbura pălăria din cap. În celălalt colţ al desenului era o fereastră prin care se întrezărea o formă neagră şi nedefinită. Educatoarea s-a uitat îndelung la desenul meu, apoi m-a întrebat ce reprezintă. ,,Un om care vede o stafie’’ – am răspuns eu. Atunci ea a zâmbit, m-a mângâiat pe cap şi mi-a spus că am foarte multă imaginaţie. Şi asta a fost unica satisfacţie pe care am obţinut-o în primul meu an de grădiniţă maghiară. De altfel, nu peste mult, am fost nevoit să abandonez pentru un timp grădiniţa… Anul acela, 1959, a fost nu numai anul debutului meu cu stângul în societate, ci şi ,,anul bolilor’’…

OCTAVIAN SOVIANY este membru al Uniunii Scriitorilor, a fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară și este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi…