La începutul liceului Ada a dat examen la secţia de teatru a şcolii populare de artă.

În dimineaţa aceasta n-ar fi de mirare să o găsim aşadar, ca de obicei, în faţa oglinzii, probându-şi o superbă rochie albă de mătase, făcută cu mâna ei, în care are de gând să se prezinte în faţa comisiei de examen. Rochia e lungă, dreaptă, simplă, cu un mic decolteu şi îi vine perfect. Cerceii, brăţările şi colierul pe care îl poartă la gât sunt făcute din mărgele mărunte, de un albastru discret, căci în ţinuta Adei nu e niciodată ceva ţipător sau ostentativ. Părul îi atârnă pe spate, în picioare are nişte pantofi albi, e fardată foarte uşor la ochi, buzele ei roşii şi senzuale nu au nevoie de ruj. Tânăra femeie se priveşte în oglindă cu satisfacţie şi îşi trimite un zâmbet, pe care Ada cea oglindită se grăbeşte să i-l restituie Adei de carne, parcă în virtutea unei complicităţi, asigurând-o că este frumoasă. Iar astăzi trebuie să fie mai frumoasă ca niciodată. Începe să recite poezia pe care o pregătise pentru examen, încercând să-şi controleze cât mai atent gesturile, privirea şi  mimica, iar corpul ei, căruia lecţiile de balet îi sporiseră capacitatea de a exprima, prin jocul subtil al muşchilor săi înzestraţi cu o neobişnuită plasticitate, mişcările sufletului, răspunde cu promptitudine la fiecare comandă. Numai dacă nu s-ar pierde în faţa comisiei, numai dacă şi-ar putea învinge timiditatea! Aşa, în faţa oglinzii, de una singură, pare foarte uşor, dar acolo, cântărită şi cercetată pe toate părţile, pusă sub reflectoarele unor priviri reci, pregătite să-i judece cu severitate fiecare intonaţie, fiecare gest şi fiecare mişcare a muşchilor faciali, o să fie cu siguranţă cumplit. Dar trebuie să arate tot ce-i în stare, simte că viitorul ei se va decide acolo şi numai acolo şi nu poate admite ideea unui eşec. Închide ochii pentru o clipă, iar mâna fierbinte şi nevăzută a iubitului ei i se lasă pe umăr în semn de încurajare.

Spre surprinderea Adei, părinţii nu s-au împotrivit dorinţei sale de a da examen la şcoala de teatru. Tatăl era prea absorbit de sarcinile noii lui funcţii pentru a se mai preocupa, dacă o făcuse vreodată, de creşterea ei, iar mamei teatrul i se părea, oricum, ceva mai decent decât baletul, actriţele cel puţin nu apar despuiate pe scenă. Şi mai ştia încă, din anii trecuţi, că acolo, la şcoală se pun în scenă spectacole sănătoase, din repertoriul naţional, un Vlaicu vodă, un Apus de soare, din care Ada va avea numai de învăţat. Iar teatrul o va ţine departe cu siguranţă de alte preocupări; e de o mie de ori mai bine să ia lecţii de dicţie şi de istoria teatrului decât să bântuie pe străzile din centru în căutare de curtezani, aşa cum fac cele mai multe eleve de liceu din oraş, în care a început să urle secreţia de foliculină. Fetelor serioase trebuie să le stea capul la învăţătură, nu la bărbaţi, vor veni şi bărbaţii, dar nu înainte de a termina o facultate şi de a avea cât de cât asigurată o carieră. Aşa că Adei i s-a spus limpede şi răspicat că în schimbul permisiunii de a face puţin teatru, în timpul liber şi fără a-şi neglija obligaţiile şcolare, care vor rămâne întotdeauna pe primul plan, trebuie să renunţe la orice alte distracţii, iar străzile din centru, pline sâmbăta şi duminica de bărbaţi tineri în căutare de parteneră, i se interzic categoric.

Examenul de admitere avea loc în clădirea liceului de muzică.

Să ne-o închipuim prin urmare pe Ada (căci, aşa cum v-am avertizat de atâtea ori, aceste scene se petrec doar în închipuire) pătrunzând cu inima strânsă în clădirea veche şi frumoasă a şcolii, care nu semăna deloc în exterior cu şcolile de tip ceauşist ale epocii, înaintând sfioasă pe un coridor lung, străjuit de portretele marilor muzicieni sau trăgând cu coada ochiului la  cele câteva dulapuri-vitrină în care sunt expuse tot felul de diplome şi medalii, condusă în continuare de mâna protectoare a iubitului ei. Sala de examen e tocmai în capătul coridorului, iar în faţa ei aşteaptă înfriguraţi vreo cincisprezece-douăzeci de adolescenţi, pe care Ada începe să-i cerceteze cu curiozitate. Prezenţa ei trece neobservată, toţi sunt gânditori şi tăcuţi. Unii ţin cărţi deschise în mână, repetând în şoaptă textele pregătite, alţii se plimbă agitaţi de colo până colo, mişcând din buze încetişor, ca şi cum ar spune o rugăciune în gând, câţiva privesc absenţi pe fereastra care dă spre terenul de sport, unde nişte puşti gălăgioşi joacă baschet. La examen s-au prezentat mai ales fete, băieţi sunt puţini, îmbrăcaţi în costume de gata care nu le vin tocmai bine şi  îi fac să pară otova şi stângaci . În schimb fetele s-au împopoţonat care de care cum s-au priceput mai bine: unele sunt fardate strident, poartă fuste scurte, care le dezgolesc coapsele până la jumătate, ciorapi negri, roşii sau verzi, pantofi ale căror tocuri înalte abia le îngăduie să păşească.  Adei îi atrage atenţia mai ales o fată scundă şi grasă, cu nasul turtit şi cu buzele groase, pe care cu greu ţi-ai putea-o imagina evoluând pe o scenă. Poartă o fustă neagră, scurtă şi strâmtă, care îi lasă la vedere picioarele butucănoase, ce s-ar cuveni mai degrabă ascunse, şi o cămaşă roz, de care şi-a prins un uriaş trandafir artificial. Are în mână o pungă mare cu pufuleţi din care ciuguleşte tot timpul şi e prima care o remarcă pe Ada, se apropie de ea, îi întinde mâna băieţeşte şi îi spune că se numeşte Anca. Această fată nearătoasă şi atât de strident îmbrăcată va deveni în scurt timp cea mai bună prietenă a Adei, iar, peste ani, o extraordinară actriţă de comedie.

N-o să vorbesc prea mult despre examenul pe care l-a susţinut Ada în ziua aceea.  E destul să vă imaginaţi o sală de clasă obişnuită, cu o masă lungă, la care stau aşezate, sub obişnuitul portret a lui Ceauşescu,  cinci persoane încruntate şi posomorâte, în care Adei îi vine greu să recunoască pe unii dintre cei mai cunoscuţi actori ai oraşului. Scoşi în afara scenei, aceştia şi-au pierdut orice prestanţă şi orice putere de fascinaţie, nu mai sunt decât nişte oameni obişnuiţi, cu grijile şi necazurile lor de zi cu zi, i se par oarecum mai mărunţi, mai piperniciţi, oarecum prost îmbrăcaţi şi uşor neîngrijiţi. Cel care arată a fi mai-marele lor şi care îi face semn plictisit Adei  că poate începe e un bărbos de vreo cincizeci de ani, cu sprâncenele groase şi împreunate de sub care se bulbucă nişte ochi mari, de un verde spălăcit, ce par să privească, peste capul tinerei, la cine ştie ce punct misterios de pe peretele de vizavi. Ada îl ştie prea bine, e un bun interpret al lui Şerban Saru-Sineşti din Jocul ielelor, dar acum are aerul unui profesor de matematică care tocmai a terminat de dictat enunţul unui probleme, e scorţos şi pedant în sacoul său cenuşiu, încheiat, ca un blindaj, până la ultimul nasture. În timp ce îşi spune poezia, fata încearcă să descopere pe feţele examinatorilor o expresie oarecare, ar vrea să ştie dacă le place sau nu, dar acestea rămân pe tot parcursul recitării la fel de placide şi doar la sfârşit o blondă cu figură de cal, despre care se ştia că e secretara organizaţiei de partid de la teatru, o întreabă de ce n-a pregătit ceva patriotic. Oare nu ştie nicio poezie de tovarăşul Păunescu? Înainte însă ca Ada (care a simţit în momentul acela cum îi stă inima) să-i dea un răspuns, blonda a făcut cu mâna a lehamite şi i-a cerut să treacă mai degrabă la monolog, afară doar mai aşteaptă o duzină de  candidaţi.

La capătul celor cinci probe de examen, bărbosul a mârâit un ,,mulţumesc’’ sec. Nu s-a emis nicio părere, nu s-a făcut nici un comentariu, iar Ada a ieşit din sală cu inima grea, convinsă că nu reuşise. Acum regreta din tot sufletul că n-o ascultase pe mama ei şi nu pregătise pentru examen una dintre acele odioase poezii ale lui Adrian Păunescu pe care le auzea câteodată la televizor. Cu paşi greoi şi împleticiţi a reuşit să ajungă până în curtea liceului şi s-a aşezat pe o bancă, aşteptând-o pe Anca, aşa cum îi promisese. Simţea că dacă pierduse un examen, câştigase în schimb o prietenă.

Ca să reuşeşti într-o carieră artistică, pe vremea aceea talentul nu era suficient, mai era nevoie şi de o justă orientare politică. Ada nu ştia asta, o ştiau însă prea bine părinţii ei, dar o ştiau şi colegii mei de facultate cu veleităţi literare, care, încă din primul an, s-au grăbit să facă cereri de intrare în partid. A făcut o asemenea cerere până şi Pişti, un băiat de la ţară, gras, mărunţel şi foarte roşu la faţă, care era capul tuturor năzbâtiilor şi al tuturor poznelor ce se săvârşeau în cămin, specialitatea lui fiind însă mai ales glumele macabre pentru care dădea dovadă de o extraordinară inventivitate. Din iniţiativa lui, câţiva băieţi îşi luaseră obiceiul să meargă noapte de noapte în cimitir, de unde se întorceau cu coroane pe care le aşezau la căpătâiul unor colegi ce dormeau liniştiţi, fără a bănui că urmau să se trezească cu cine ştie ce regrete eterne sau lacrimi fierbinţi deasupra capului lor. Din cauza asta, Pişti s-a ales cu mai multe bătăi, de care nu părea însă să se sinchisească, deoarece escapadele în cimitir au luat sfârşit doar după ce unul dintre temerarii participanţi a căzut într-o groapă proaspăt săpată (din fericire numai pe jumătate) de unde a fost scos anevoie, cu un picior scrântit şi mort aproape de frică. Din lipsă de aderenţi (căci după întâmplarea cu groapa tovarăşii lui de năzdrăvănii îl cam părăsiseră) colegul meu a trecut la acţiuni pe cont propriu. Îşi făcuse rost (naiba ştie de unde) de un craniu, care mai păstra încă nişte fâşii de piele şi câteva șuviţe de păr, îl purta tot timpul în geantă şi îl scotea uneori pe neaşteptate, atunci când se găsea în mijlocul unui cerc de colegi, dar mai cu seamă colege, amuzându-se teribil de groaza pe care o stârnea cu această jucărie sinistră. Povestea asta a ajuns însă în cele din urmă şi la urechile decanatului: Pişti a fost convocat la decan, certat cu asprime şi ameninţat cu exmatricularea. Şansele de intrare în partid păreau definitiv compromise şi l-am văzut cu ochii mei pe băiatul ăsta, care râdea tot timpul şi era pus tot timpul pe pozne, plângând cu şapte rânduri de lacrimi în toaleta căminului, convins că şi-a ratat viitorul pentru totdeauna. Cine nu era în partid era condamnat să rămână toată viaţa un personaj de mâna a doua.

În ce mă priveşte, nu mi-am făcut niciodată asemenea proiecte de înregimentare, şi nu pentru că aş fi nutrit cine ştie ce idei anticomuniste. Nu eram nici comunist, nici anticomunist, pur şi simplu nu mă interesa. Iar ideea de carieră îmi era cu desăvârşire străină: nu-mi doream să fiu nici profesor  universitar, nici director de revistă literară, nici măcar director de şcoală. Eu eram cu cititul, cu scrisul şi cu vodca care îmi făcuse un renume prost în rândul profesorilor, căci excesele mele etilice deveniseră arhicunoscute. Poate că băutura mi-a făcut mult rău, dar mi-a făcut şi puţin bine: pentru că aveam o solidă reputaţie de beţiv n-am fost invitat niciodată să mă înscriu în partid, nici Securitatea nu s-a arătat interesată de serviciile mele de informator. Nu-mi fac o virtute din asta, faptul că eram total dezinteresat de carieră şi în general de tot ce priveşte latura materială a existenţei nu e virtute, dezvăluie mai degrabă, iarăşi şi iarăşi, tarele mele de caracter. Îmi lipseşte voinţa, spiritul de competiţie, am un anumit deficit de vitalitate, sunt un om slab, poate chiar laş, poate chiar predispus spre schizofrenie. Mi-am dat seama destul de timpuriu, din timpul studenţiei sau poate chiar din cel al adolescenţei că n-am stofă de luptător, eram din capul locului un perdant, iar a mă antrena într-o competiţie în care porneam mereu cu ultima şansă mi se părea nebunie curată. Succesul trebuie lăsat pe seama băieţilor viguroşi de la ţară, aşa cum era Pişti, a copiilor ipocriţi de familie, care primiseră de la cea mai fragedă vârstă lecţii amănunţite de parvenire, a celor în stare să-şi denunţe la Securitate, prietenii, iubitele, rudele de gradul unu şi doi în schimbul carnetului de partid. Mie sculele potrivite pur şi simplu îmi lipseau din dotare. Iar părinţii mei erau nişte rupţi în cur, nu ştiuseră nici ei să dea din coate la vreme.  Căci mama ar fi putut face o frumoasă carieră de activistă.

Se înscrisese în partid prin 1946, împinsă de la spate de un anume Şilaiev, un rusnac cârn de prin Transnistria, mare şi tare la Judeţeană pe vremea aceea. Mama era pe atunci o mică domnişoară sentimentală, care. deşi lucra într-un modest atelier de croitorie, citea cu entuziasm romanele lui Ionel Teodoreanu şi Octav Dessila şi ştia pe dinafară toate şlagărele lui Cristian Vasile. În schimb Şilaiev nu era croit defel după gusturile unei domnişoare sentimentale. Să ni-l închipuim (dacă ne-am închipuit-o pe Ada oglindindu-se goală în apele unui lac de pădure, de ce nu am alcătui, tot din închipuire, şi portretul unui activist din epoca hard a comunismului românesc?) grăsuliu, blond, cu un pronunţat început de calviţie, însurtucat, chiar şi pe căldurile cele mari, în veşnica lui scurtă de piele, călare tot timpul pe o motocicletă rusească hodorogită, care lăsa în urma ei şomoioage negre şi înecăcioase de fum, predicând, într-o românească aproximativă, despre lupta de clasă în timp ce fumează ţigară de la ţigară şi îşi drege din când în când vocea cu o înghiţitură bună de vodcă. Nu ştie să le facă curte femeilor, de altfel nici n-a prea avut de a face cu ele, până la aproape patruzeci de ani viaţa lui a fost închinată în exclusivitate partidului. Pentru că a primit în copilărie o educaţie religioasă, îşi mai face şi acum, din reflex, când trece pe lângă vreo biserică, semnul crucii cu limba.

Pe mama a cunoscut-o la o petrecere, în casa unei basarabence pripăşite prin oraşul acela din Transilvania imediat după sfârşitul războiului. În anii aceia tulburi, când oamenii nu înţelegeau prea bine ce se petrece, iar unii din ei începuseră să ciulească urechea la lozincile comuniştilor, în cartierul unde stătea mama, un cartier proletar, locuit mai ales de muncitorii de la proaspăta fabrică de tractoare, apăruseră multe figuri noi, aduse de vântul ce începuse să bată puternic dinspre stepa rusească, în timp ce alţi vecini dispăruseră peste noapte, luând drumul faimoaselor puşcării ale Gherlei şi ale Aiudului sau (dacă avuseseră ghinionul de a fi saşi) al lagărelor de muncă sovietice. Basarabeanca de care vorbim (adusă acolo dintr-o periferie a Chişinăului) era strungăriţă calificată, petrecăreaţă nevoie mare, băutoare la greu, şi duşmancă de moarte a burjuilor, pe care i-ar fi devorat cu plăcere de vii. În casa ei se ţineau aproape noapte de noapte, spre disperarea vecinilor, care nu îndrăzneau să cârtească, fiindcă începuseră să prindă frică de bolşevici, zaiafete ce ţineau până dimineaţa şi se terminau mereu cu refrenul Internaţionalei, ce făcea să se zguduie toate ferestrele din vecinătate. Mama naufragiase la aceste petreceri după ce îi cususe Liudmilei câteva rochii pe nişte preţuri simbolice şi începuse să se deprindă încet-încet cu duhoarea ţigărilor ieftine şi cu băuturile proaste, cu ,,Hai la lupta cea mare’’ şi cu dictatura proletariatului care nu era nicăieri mai în largul său decât în acea chichineaţă de mahala. Cristian Vasile fusese înlocuit cu marşurile sovietice (Marşul partizanilor îl mai ştia încă şi pe patul de moarte), iar Mitrea Cocor se pregătea să ia locul personajelor patriarhale din La Medeleni.

Oţelul începuse să se călească, după infailibila metodă sovietică, şi în acea margine de oraş proletar, din vecinătatea fabricii de tractoare.

Ca să merg mai departe cu această scurtă istorie, nu ştiu dacă mama a roşit sau nu atunci când Şilaiev i-a spus de-a dreptul, fără fasoane că arată ca o sorcovă, după ce se holbase, cu o privire de cenzor, la rochia ei nouă, copiată după un jurnal de modă budapestan, oare aşa se cuvine să arate o bolşevică? Poate că nici n-a avut timp să roşească, luată total prin surprindere, când, punându-i familiar palma lui mare peste genunchi, rusnacul a început să peroreze despre rolul important ce-i va reveni femeii în viitoarea orânduire. S-a terminat cu toaletele elegante, cu mersul la coafor, cu unghiile lăcuite şi buzele date cu ruj!  Bolşevicul adevărat nu are nevoie de o paparudă care ziua ştie doar să se sulemenească, iar noaptea doar să desfacă picioarele! El îşi doreşte să aibă alături o tovarăşă de viaţă, de luptă şi de ideal, devotată trup şi suflet partidului, care să lucreze cu spor în fabrici şi în uzine cot la cot cu bărbaţii, de o comunistă bine pregătită politic, după modelul femeilor sovietice, gata să-i denunţe fără cruţare oricând pe duşmanii poporului şi să lupte cu eroism împotriva exploatatorilor, aşa cum a luptat tovarăşa Pauker!

Mama, care nu pusese în viaţa ei piciorul într-o uzină şi era total lipsită de pregătire politică, s-a făcut mică sub potopul acela de vorbe şi de lozinci, i-au scăpat poate şi câteva lacrimi şi nici n-a simţit cum mâna păroasă şi grea a lui Şilaiev urcă mai sus de genunchi şi i se încleştează de coapsă.

Era în anul de graţie 1946, când steaua în cinci colţuri luase locul tuturor celorlalte semne zodiacale şi începuse să tuteleze destinele omeneşti.

În duminica imediat următoare mama a încălecat pentru prima dată, nu fără frică, pe motocicleta lui Şilaiev, care a invitat-o, în stilul lui bădăran, la o partidă de pescuit. De data aceasta poartă o rochiţă simplă de stambă, e nefardată şi are părul împletit în codiţe. În timpul drumului, îl strânge tare de mijloc pe rus, iar la fiecare viraj scoate nişte ţipete ascuţite de panică. Motocicleta trece ca o nălucă prin câteva sate săseşti, stârnind trâmbe uriaşe de praf şi speriind orătăniile. Când ajung în sfârşit pe malul Oltului, mama e palidă, leoarcă de transpiraţie şi simte un cârcel în stomac. Şilaiev scoate din rucsac o sticlă pântecoasă de vodcă, pe care i-o întinde, adresându-i un surâs unsuros. Mama bea, se îneacă şi tuşeşte de câteva ori. Bea pe urmă şi rusul, temeinic, cu gâlgâituri lungi, ca un adevărat profesionist al paharului. Apoi începe să-şi pregătească tacticos undiţele, în timp ce mama îi priveşte cu nişte ochi tulburi, poate nu doar din cauza băuturii, pieptul păros, iţit din cămaşă descheiată aproape la toţi nasturii.

OCTAVIAN SOVIANY este membru al Uniunii Scriitorilor, a fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară și este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi…