Un  nou roman –  NĂLUCA ( fragmente – 2 )

Din duminica aceea de pomină, care s-ar cuveni poate inscripţionată cu roşu în analele familiei mele, mama a devenit amanta şi umbra lui Şilaiev. S-a înscris în partid şi a petrecut zile şi nopţi întregi în şedinţe interminabile. S-a înscris şi în Uniunea Democrată a Femeilor din România şi, împreună cu alte proaspăt fanatizate, a împletit ciorapi de lână pentru comuniştii din Grecia, care purtau un război civil sângeros împotriva imperialismului mondial. L-a însoţit pe Şilaiev pretutindeni unde acesta făcea o neobosită muncă de agitaţie: prin halele reci şi posomorâte ale uzinelor din oraş, pe şantierele blocurilor ce urmau să se înalţe pe câmpul din apropierea fabricii de tractoare, prin amfiteatrele studenţeşti şi prin satele din vecinătate, unde nu se bucurau totdeauna de o primire foarte prietenoasă. După câteva săptămâni de amor îndrăcit, mama era complet şilaievizată şi aşa va rămâne încă mulţi ani şi după ce rusnacul cel cârn avea să dispară pe neaşteptate, luat şi el pe sus de vânturile istoriei.

Pe la începutul lui 1947 (dacă e să facem şi puţină cronologie) tovarăşul Şilaiev s-a topit brusc din biroul său de la Judeţeană, lăsând în urma lui doar o motocicletă rusească, bună de dat la fier vechi, şi o amantă neconsolată, pe care doar sarcinile muncii obşteşti au ferit-o de cine ştie ce faptă necugetată. Activiştii pe care îi întreba despre soarta rusnacului ei îi aruncau nişte priviri piezişe şi mustrătoare şi păstrau o tăcere suspectă, în care se citea parcă un început de ameninţare. Unul dintre ei s-a răstit chiar la ea, spunându-i să nu-şi mai bage nasul acolo unde nu-i fierbe oala, tovarăşul Şilaiev e acolo unde l-a trimis partidul, iar cine vrea să ştie mai mult de atât e sau tâmpit sau provocator.

Copleşită de supărare, dar fidelă în continuare partidului, mama şi-a îndeplinit  şi pe mai departe sarcinile cu o conştiinciozitate extremă, aşteptându-se, de la o zi la alta să primească o muncă de mare răspundere şi pregătindu-se (aşa cum spuneam) pentru o frumoasă carieră de activistă. Una din prietenele sale din UFDR  se măritase deja cu un general de Securitate, se mutase la Bucureşti şi, după toate probabilităţile urma să fie promovată în curând în Comitetul Central. Poate că mama i-ar fi putut urma pilda cu strălucire, dacă n-ar fi săvârşit la un moment dat un gest iraţional, un gest pe care n-a putut să şi-l explice nici măcar ea însăşi, un gest care a surprins-o şi a îngrozit-o. După verificarea membrilor de partid, care s-a produs prin 47 sau 48, când s-a dus să-şi ridice noul carnet, s-a pomenit în faţa unui activist necunoscut, gras ca o mangaliţă, care a întrebat-o, uitându-se la ea încruntat: ,,Tovarăşa, credeţi că-l meritaţi?’’ Mamei i s-a urcat atunci sângele la cap, o avut un puseu intempestiv de orgoliu, a aruncat  furioasă carnetul pe masă şi a plecat trântind uşa. Îmi place să cred că în ziua aceea nu consumase nicio picătură de vodcă.

Previziunile sumbre ale Adei în legătură cu examenul de admitere nu s-au îndeplinit: a fost admisă cu brio. Cu brio a fost admisă şi Anca, de care va fi nedespărţită mulţi ani de acum înainte, chiar dacă cele două fete erau aşa diferite, iar ceea ce aveau în comun era doar pasiunea lor pentru teatru. Era una dintre acele prietenii inexplicabile la prima vedere, care se bazează probabil pe puterea de atracţie a contrariilor. Parcă le văd ieşind împreună de la cursul de machiaj sau de istoria teatrului: Ada e înaltă, subţire, păşeşte cu o graţie înnăscută, parcă fără să atingă pământul, are ceva din semi-materialitatea unei fiinţe de fum. Este îmbrăcată întotdeauna cu gust şi atrage ca un magnet privirile plimbăreţilor din centrul oraşului. Anca se îmbracă strident, e mica şi îndesată, vorbeşte tot timpul, însoţindu-şi cuvintele cu nişte gesturi dezordonate, câteodată începe să fluiere din senin, nu renunţă niciodată la punga de pufuleţi sau la pachetul de biscuiţi din care se înfruptă temeinic, chiar şi în timpul cursurilor, spre hazul colegilor şi indignarea profesorului, care deşi îi apreciază talentul, e evident că n-o simpatizează. Când se înfurie, acesta îşi pierde controlul şi vorbeşte cu un pronunţat accent moldovenesc, pe care Anca ştie să-l imite la perfecţie, improvizând în recreaţii mici spectacole care îi vădesc de acum marile înzestrări de comediantă.

Uneori cele două fete poposesc pentru o jumătate de oră în cimitirul oraşului, care în zilele de lucru e întotdeauna pustiu. Înmormântările sunt puţine căci în oraşul acesta, unde se spune că locuiesc cei mai leneşi oameni din România, până şi moartea dă  nişte semne de trândăveală. Fetele caută o bancă mai retrasă, Anca scoate din geanta ei mare de moaşă un pachet mototolit de Carpaţi şi îşi aprinde precipitat o ţigară. La insistenţele sale, a încercat şi Ada de câteva ori, dar damful de tutun prost nu i-a provocat decât o greaţă puternică, aşa încât Anca s-a resemnat să fumeze de una singură. În timpul acestor popasuri, Ada vorbeşte foarte puţin, n-a fost niciodată predispusă la confesiuni şi i se pare indecent să-ţi dezgoleşti sufletul chiar şi în faţa unei persoane apropiate. Prietena ei este în schimb teribil de vorbăreaţă şi are fibră de răzvrătită: îşi bate joc de şcoală, de profesori şi de colegi, ca chiar şi de propria ei familie şi îşi pune la bătaie darurile extraordinare de imitatoare, făcând-o pe Ada să râdă în cele din  urmă în hohote, chiar dacă nu se simte prea în largul ei când o aude pe Anca numindu-şi profesorii fosile de la Antipa, colegii – puţoi, colegele  ţoape, iar pe tatăl ei un idiot semi-analfabet, căzut pe jumătate în mintea copiilor din cauza femeilor şi a băuturii.

Nu de puţine ori Anca aduce vorba şi despre băieţi. Nu dă doi bani pe puştii de seama ei, toţi nişte papă-lapte, nişte baieţandri cu caş la gură, care habar n-au că o femeie adevărată n-are nevoie de tirade romantice, se şterge cu ele la cur, o femeie adevărată vrea … Şi Ada e oripilată auzindu-şi prietena rostind fără ifose numele popular al organului reproducător masculin, îi vine să se ridice de pe bancă şi s-o ia la fugă oriîncotro, se simte mânjită, acoperită de sus până jos cu noroi de vorbele fără perdea ale Ancăi, dar ceva, ca un fel de curiozitate bolnăvicioasă, o tine în loc şi, deşi ar vrea să-şi astupe urechile, îţi ascultă mai departe amica povestind despre Sandu, care-i fusese cu un an mai înainte gagic.

 Ada a ajuns să ştie deja povestea pe dinafară. Sandu era un tânăr muncitor de vreo 20 de ani, pe care Anca îl cunoscuse într-un bar din centrul oraşului. În seara aceea era foarte beat, foarte pus pe harţă, gata să se ia la bătaie cu ospătarii. Anca a reuşit să-l potolească, i-a mai plătit două rânduri de vodcă şi a început să-i facă avansuri. Era şi ea binişor ameţită, căci trează n-ar fi îndrăznit, era conştientă că e urâtă şi are prea puţine farmece cu care să atragă bărbaţii. Hormonii începuseră să lucreze cu putere însă încă de timpuriu în această fată, măruntă şi îndesată, cu nasul turtit şi cu buzele groase. Tatăl ei avea o colecţie remarcabilă de casete porno, la care Anca se uita pe furiş, tremurând de dorinţă, iar somnul ei era populat de nişte vise erotice care reveneau obsesiv, ducând-o până la limita unei maladii psihice. Nu se mai putea gândi decât la bărbaţi, scenele din filmele pe care le urmărea pe ascuns îi jucau tot timpul pe fundul retinelor, începuse să se dezintereseze de şcoală şi să frecventeze cu asiduitate barurile şi discotecile. Toate aceste escapade I se raportau tatălui ei, care se mulţumea să rânjească tâmp pe sub mustăţile lui negre şi groase şi să-i spună Ancăi că e urâtă ca dracu şi că nici măcar un soldat beat nu şi- ar face damblaua cu ea, degeaba stă seară de seară, arătându-şi picioarele de jos până sus, în cârciumile alea împuţite din centru. Verişorul ei de opt ani, pe care îl strecura câteodată în camera ei, îl punea s-o dezbrace şi s-o mângâie peste tot, n-o putea satisface cu adevărat şi în loc s-o aline, îi stârnea şi mai rău poftele.

În seara despre care vorbim Anca a aflat pe viu, în spatele unui boschet din grădina publică, ce are bărbatul între picioare. Apoi a învăţat să se strecoare în cămăruţă pe care Sandu o împărţea la căminul de nefamilişti cu încă doi colegi, care nu prea făceau nici ei nazuri în faţa sticlei de vodcă şi a fundului de femeie. De fapt, tot căminul era veşnic pus pe petrecere şi toţi locatarii îşi aduceau acolo femei, cu larga complicitate a portarului,  care, în schimbul unei bancnote de 10 lei, se grăbea să le dea binecuvântarea lui perechilor clandestine, uneori mai înfruptându-se şi el cu vreo bucăţică rămasă de la festinul băieţilor. Anca a cunoscut în cămăruţa lui Sandu toate deliciile amorului fizic, a participat şi la câteva mici orgii colective, despre care nu mai păstra decât nişte amintiri tulburi, iar setea ei de bărbat parcă se mai ostoise. Nu făcea mare caz de faptul că uneori Sandu îi cerea bani, nici că acesta se mai întâlnea şi cu alte fete. Timp de câteva luni a fost pe deplin mulţumită, gagicul ei era un cocoşel straşnic, dar totul s-a terminat în ziua când acesta a primit ordinul de încorporare. Acum este iar singură, chinuită din nou de frământările cărnii, care după ce devenise femeie, se făcuseră şi mai puternice. Câteodată, după ce bea două sau trei sute de grame de vodcă îşi face curaj şi începe să dea târcoale căminului de nefamilişti, în căutarea unei ocazii…

Roşie toată la faţă, cu o senzaţie de nod în stomac, Ada asculta totuşi aceste poveşti ale Ancăi cu tot mai multă curiozitate. Nimeni nu-i vorbise până atunci despre sex cu atâta francheţe. În casa părinţilor asemenea discuţii erau de neconceput. Tot ce ştia Ada despre legătura carnală dintre bărbat şi femeie aflase din cărţi şi nu-şi formase încă o imagine limpede despre asta. Iar ceea ce ştia i se părea scabros şi umilitor. Era convinsă că ea nu-i va permite niciodată unui bărbat să-i facă lucrul acela oribil şi totuşi, în timp ce Anca îi povestea, începuse să simtă anumite înfiorări, trupul ei era cuprins de un cutremur uşor, ca atunci când se pregătea de atingerea fierbinte a iubitului ei, iar în închipuirea ei începeau să se cristalizeze anumite scene erotice, pe care încerca să le alunge printr-un efort de voinţă. Erau legile naturii, care acţionau până şi asupra unei făpturi de abur şi fum, aşa cum era Ada.

Trebuie să mărturisesc din nou, cu toată onestitatea, că aceste scene nu se petrec decât în închipuire. Ada nu mi-a povestit niciodată despre această prietenă mică şi îndesată, care s-a strecurat pe neaşteptate în însemnările mele ce se doresc o povestire romantică. Recitind paginile de mai înainte, îmi dau seama că de fapt Anca semăna  destul de bine cu una din fostele mele prietene, Mariana, pe care o cunoscusem imediat după terminarea liceului, când mă apucasem să frecventez cu asiduitate Cocioaba

În clasa a douăsprezecea nu mă ţinusem deloc de învăţătură, începusem să beau zi de zi şi să mă iau în serios ca poet, căci publicasem două poezii într-o revistă locală şi mergeam regulat la şedinţele de cenaclu ce aveau loc o data pe săptămână în redacţia acesteia. Am reuşit să trec totuşi bacalaureatul, dar m-am decis să amân admiterea la facultate pentru anul următor, pentru că nu mă simţeam îndeajuns pregătit. Am lucrat pe ici pe colo ca muncitor necalificat, am încercat, fără prea mare succes, să mă pun cu burta pe carte, dar m-am lăsat mai ales în voia tentaţiilor bahice. Cârciuma mea de suflet era poreclită ,,La trei păduchi’’ (mai în toate oraşele există o cârciumă cu o asemenea poreclă), un birt de periferie, frecventat în special de beţivani înrăiţi, unde l-am cunoscut într-o seară pe Sami. Prezenţa lui nu putea trece acolo neobservată, căci în mijlocul adunăturii de nespălaţi care forma în mod obişnuit clientela localului, el strălucea prin eleganţă şi prin distincţie. Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu o faţă palidă şi prelungă şi cu nişte ochi mari şi întunecaţi, prin care treceau uneori nişte umbre de melancolie. Purta o barbă căruntă şi îngrijită şi un costum negru, puţin tocit, a cărui croială impecabilă te făcea însă să-ţi dai seama imediat că nu fusese cumpărat dintr-un magazin de confecţii. Stătea singur la masă şi golea pe îndelete, cu pauze lungi între înghiţituri, o sticlă de vin.

Eu eram în tovărăşia unui fost coleg de liceu şi trăncăneam în gura mare despre literatură, clătindu-ne din când în când gura cu o vodcă slabă şi proastă, pe măsura mărunţişului care ne zornăia anemic prin buzunare. În timpul discuţiei, chiar dacă aceasta era destul de înfierbântată, nu m-am putut opri să-l spionez din când în când cu coada ochiului pe bărbatul de la masa vecină, care mă atrăgea, dar mă şi contraria. Mult timp a fumat şi a băut impasibil, apoi, dintr-o dată, l-am văzut cum se ridică de la masă, se duce la bar şi îi spune barmanului ceva la ureche. Acesta a clătinat din cap a încuviinţare, iar peste câteva clipe a venit la masa noastră cu o sticlă de vin şi cu două pahare pe care a ţinut să ni le umple el însuşi, precizând că vinul e din partea domnului Sami. Acesta s-a ridicat în picioare,  a schiţat înspre noi o plecăciune uşoară şi apoi ne-a invitat să ciocnim.

Nu mai ştiu exact cum am ajuns să ne aşezăm la masa lui Sami. Am golit mai multe sticle de vin, am vorbit despre literatură, am declamat poezii, apoi, pentru că se apropia ora închiderii, amfitrionul nostru ne-a invitat să-l însoţim până acasă, unde ne-ar putea oferi o picătură de whisky.

Sami locuia nu departe de ,,Trei păduchi’’, într-o căsuţă modestă pe care o botezase Cocioaba. Avea o singură camera, ticsită cu cărţi de sus până jos. În rest, un birou cu o maşină de scris, câteva fotolii, o canapea şi un aparat de radio completau mobilierul acestei odăi mari şi posomorâte, pe care voi ajunge să o frecventez zi de zi, legând tot felul de cunoştinţe ciudate, printre care se va număra şi Mariana.

În Cocioabă obişnuia să poposească o lume foarte amestecată, de la adolescenţi pierde-vară la profesori de literatură şi filosofie şi de la doi sau trei literați de o oarecare notorietate locală la câteva tinere emancipate, care treceau fără mofturi prin aşternuturile amfitrionului, ce avea mare trecere la sexul frumos. Sami m-a prezentat musafirilor săi ca pe un tânăr genialoid, la care alcoolismul precoce se îmbină cu daruri poetice remarcabile, m-a pus să-mi recit versurile de două parale (chiar erau de două parale, deşi mie pe vremea aceea mi se păreau teribil de izbutite) şi a făcut din mine o mică senzaţie a Cocioabei. Firea mea de cabotin era acolo în largul ei. Euforizat de băuturile gazdei, îmi declamam cu convingere şi  cu patos producţiile poetice şi nu mă puteam plânge de lipsa succesului, îmi găsisem publicul potrivit: domnii profesori de literatură dădeau din cap a încuviinţare ascultându-mă, iar domnişoarele cele emancipate începuseră să mă privească într-un anumit fel, stârnindu-mi nişte puseuri ridicole de sentimentalism. Mă îndrăgosteam pe rând de toate, dar nu îndrăzneam să-mi declar sentimentele, iar dacă vreuna din ele îmi arunca o privire mai îndrăzneaţă, roşeam până în albul ochilor şi începeam să mă bâlbâi penibil. Doar de Mariana nu m-am îndrăgostit niciodată, căci nu era defel arătoasă şi avea un comportament masculin care descuraja orice avansuri din partea bărbaţilor. La înfăţişare semăna leit cu Anca (un personaj care există doar în închipuirea mea, căci, aşa cum am mai spus, Ada nu-mi vorbise vreodată despre o asemenea prietenă), dar nu purta fuste scurte, nu purta fuste în general, echipamentul ei obişnuit consta dintr-o pereche de blugi, o cămaşă de culoare închisă, o scurtă de piele şi o şapcă de lumpen. Fuma ţigară de la ţigară, rezista la băutură ca un rusnac, înjura birjăreste şi făcea tot timpul glumea pe seamă bărbaţilor, pe care îi trata cu un dispreţ suveran. Sunt în stare să bag mâna în foc că ea nu trecuse niciodată prin aşternuturile lui Sami.

Privind acum lucrurile retrospectiv, îmi dau seama că locuinţa acestuia era un loc destul de suspect, iar gesturile de non-conformism ale gazdei, care obişnuia să asculte ,,Europa liberă’’ cu aparatul de radio dat la maxim, cam bătătoare la ochi. Nu ştiam nici cum îşi câştiga existenţa. deşi nu părea niciodată că ar duce lipsă de bani. O data, când l-am găsit ţăcănind de zor la maşina de scris, mi-a mărturisit că lucrează la un nou roman poliţist. Scrisese vreo cinci sau şase asemenea romane, publicate toate sub semnătura unui prozator cunoscut, cu care împărţise frăţeşte drepturile de autor, căci ar fi fost dificil să-şi editeze cărţile sub propriul său nume, din cauza trecutului său de deţinut politic. Fireşte, aceste prostioare detectivistice nu erau decât bagatele, un mijloc de a-şi procura  nişte bani, dar el scria, în mare taină, şi o carte adevărată, o carte despre închisorile comuniste, pe care avusese prilejul să le cunoască din interior. Cartea era aproape gata şi Sami nădăjduia că o va putea publica în străinătate, cu ajutorul rudelor sale din Israel.

Ascultam toate acestea cu ochii dilataţi de mirare, căci nu văzusem niciodată până atunci un fost deţinut politică, abia dacă aveam cunoştinţă despre existenţa acestora, iar Sami dobândise în ochii mei statutul unui veritabil erou. De aceea am fost foarte dezamăgit când într-o zi, după ce îi câştigasem pesemne încrederea, acesta a scos din sertarul biroului câteva file dactilografiate şi a început să-mi citească. Eram nerăbdător să ascult, dar după prima pagină mi-am dat seama, chiar dacă eram pe vremea acea un tânăr cu caş la gură, care nu trecuse încă prin toată marea literatură, că Sami scria cu stângăcia unui începător. Ceea ce auzeam era o naraţiune seacă, relatarea, ternă şi cenuşie ca un proces verbal, a unei zile din viaţa unui puşcăriaş, în care totul suna convențional şi  patetic. La capătul lecturii, care mi se părea că nu se va isprăvi niciodată, am îngânat totuşi câteva aprecieri de convenienţă, dar gazda mea îmi citise cu siguranţă pe faţă dezamăgirea, căci mi-a spus, pe un ton iritat, că romanul său nu urmăreşte efecte artistice, îşi propune doar să transcrie onest, fără floricele stilistice inutile, o experienţă de viaţă. În viaţa lui au avut loc destule întâmplări care merită să fie consemnate în scris şi el nici nu doreşte altceva decât să scrie adevărul adevărat, restul e onirism, evazionism, simplă literatură.

Apoi, înainte să-i pot da vreo replică, Sami a început să istorisească şi trebuie să mărturisesc că povestea m-a captivat. Era fiul unor evrei săraci de pe Văcăreşti, iar părinţii lui fuseseră omorâţi de legionari în timpul Rebeliunii. După moartea acestora, a trait din mila câtorva rude mai înstărite, apoi a intrat ca ucenic într-un atelier de pantofărie, încercând să urmeze în paralel liceul în particular. Unul dintre prietenii pe care şi-i făcuse în rândul ucenicilor din cartier i-a facilitat intrarea în organizaţia de tineret a comuniştilor. A început să scrie articole pentru fiţuicile clandestine, a împărţit manifeste prin cartierele proletare ale Bucureştiului, s-a făcut cunoscut ca un agitator periculos şi a trecut de mai multe ori prin beciurile Siguranţei. După venirea la putere a partidului comunist, a ocupat funcţii importante în UTC, deşi era prost văzut de Ceauşescu, care nu-I putea suferi pe israeliţi. A fost arestat în 1952, după căderea Anei Pauker, sub acuzaţia că ar fi fost informatorul Siguranţei, ţinut patru ani în închisoare fără proces, pentru că anchetatorii nu reuşiseră să-I dovedească vinovăţia, apoi eliberat şi reabilitat. Revoluţia din Ungaria, despre care a aflat abia după ieşirea din închisoare, l-a determinat însă să-şi abandoneze convingerile comuniste. Moştenind de la o mătuşă Cocioaba, a părăsit Bucureştiul şi s-a angajat ca pontator la fabrica de tractoare, refuzând să mai activeze în rândurile UTC-ului. Mai mult decât atât, a trecut de unul singur la acţiuni împotriva regimului şi a fost prins în timp în timp ce încerca să răspândească prin secţiile fabricii nişte manifeste scrise de mână. Condamnat la douăzeci de ani de temniţă grea, a fost eliberat în 64. A lucrat o vreme pe un şantier, apoi a izbutit să obţină o pensie de boală de mizerie şi s-a decis să se dedice scrisului. A scris la început câteva povestiri în care îşi depăna amintirile din copilărie, amintirile unui copil sărac de evrei din mahalaua israelită a Bucureştiului, iar într-o bună zi şi-a luat inima în dinţi şi a trecut, cu servieta plină de manuscrise, pragul gazetei locale, care avea şi un supliment literar. Aşa l-a cunoscut pe Pavel Tronaru, un autor de romane care izbutise să intre în graţiile criticii şi a cărui specialitate erau cărţile ,,de uzină’’. Tronaru era un bărbat mărunţel şi foarte vioi, care avea parcă ceva din agilitatea unei pisici şi care, în consonanţă cu tematica romanelor sale, se străduia să-şi compună o înfăţişare cât mai muncitorească. Unii chiar îl considerau cam excentric, căci umbla îmbrăcat într-un fel de salopetă albastră, purta pe cap veşnic aceeaşi bască slinoasă şi avea veşnic în colţul buzelor aceeaşi jumătate stinsă de Mărăşeşti. Făcea mare caz de originea lui proletară şi îi plăcea să se laude că, deşi are numai patru clase primare, îi bate la scris pe toţi autorii cu patalama universitară. L-a primit pe Sami fără fasoane, i-a întins o mână cu unghii groase, murdare şi neîngrijite, l-a poftit să stea jos, l-a servit cu un ceai în care a turnat vreo trei degete bune de rom, apoi i-a smuls din mână manuscrisele pe care acesta nici nu apucase să le scoată bine din servietă, le-a frunzărit, scoţând din când în când nişte mârâituri despre care era de greu de spus dacă sunt de aprobare sau dezaprobare şi, în cele din urmă, l-a invitat să treacă din nou pe la redacţie peste două săptămâni.

Tronaru l-a ţinut pe Sami cu amânările câteva luni. Proaspătul meu prieten auzea mereu acelaşi refren: că povestirile lui sunt foarte izbutite, dar greu publicabile, pentru că nu sunt de actualitate, pe cine mai interesează în zilele noastre anecdotele evreieşti? De ce nu scrie ceva cu ilegalişti (omul părea perfect informat în legătură cu trecutul lui Sami) sau şi mai bine (şi aici Tronaru pocni cu vivacitate din degete, ca şi cum tocmai i-ar fi venit o idee genială) un roman poliţist? Cu asemenea romane cenzura nu e aşa pretenţioasă, iar drepturile de autor sunt bunicele… Uite, dacă stimatul coleg ar scrie o istorie detectivă, sigur, de pe poziţii ideologice sănătoase, el, Tronaru, s-ar angaja să încredinţeze personal manuscrisul, cu recomandările de rigoare, unei edituri bucureştene….

Sami a primit sugestia lui Tronaru ca pe o provocare. În câteva săptămâni, romanul era terminat şi depus în mâinile nu prea curate ale redactorului de la ziarul local. Acesta a scos câteva din obişnuitele sale mârâituri, dar a citit răbdător cartea până la capăt şi, după puţin timp, i-a declarat amicului meu, bătându-l pe umăr, cu aerul protector al unui frate mai mare, că romanul e reuşit, îl va duce el însuşi peste câteva zile la Bucureşti şi s-a ţinut de făgăduială. La întoarcere, i-a telefonat lui Sami şi l-a convocat urgent la redacţie unde i-a spus, pe un ton cam nesigur, că nu izbutise să facă nimic, tovarăşii de la editură nici nu vor să audă de publicare. La început s-au arătat destul de binevoitori, dar atunci când au auzit că autorul manuscrisului e un fost deţinut politic, au pus capăt oricărei discuţii, editura nu se poate compromite publicând aşa-zisele opere literare ale unui contra-revoluționar. Sami era sigur că recomandarea lui Tronaru va atârna greu şi nu se aştepta la un asemenea eşec Îşi şi vedea cartea răsfăţându-se pe rafturile librăriilor din centru, cumpărată cu nerăbdare de cititorii ahtiaţi după povestirile poliţiste şi chiar elogiată în paginile gazetei locale. Deocamdată nu conta prea mult că intra în literatură cam pe uşa din dos, important era să pătrundă acolo! Probabil că îşi avea dezamăgirea zugrăvită pe faţă, căci Tronaru s-a grăbit să-i adreseze nişte vorbe, de consolare, apoi, după ce păru că stă câteva clipe pe gânduri, spuse că ar mai exista o soluţie: să publice cartea sub numele său. Poate că nici nu e bine deocamdată ca un fost deţinut politic să iasă dintr-o data în prim-plan cu un volum tipărit. Oare Sami nu ştie că toţi autori publicaţi se bucură de atenţia specială a Securităţii?

N-am reuşit să aflu nici azi cât era adevăr şi cât era minciună din povestea amicului meu. Pe atunci eram un mare naiv şi i-am sorbit fiecare cuvânt, fără a-mi trece o clipă prin minte să-i pun la îndoială vreo afirmaţie. După ce am ajuns să ne împrietenim, Mariana mi-a atras atenţia de mai multe ori că nu trebuie să am încredere în Sami, care e omul Securităţii, şi s-o mai răresc cu vizitele la Cocioabă, unde au loc orgii şi se consumă droguri, sub privirea îngăduitoare, dacă nu chiar complice, a autorităţilor. Să mai spun că pe vremea aceea nu credeam nicio iotă din avertismentele prietenei mele? N-o cred nici acum în totalitate, eu personal nu văzusem niciodată droguri în locuinţa lui Sami şi nici nu participasem la vreo orgie, dar trebuie luată în calcul şi ipoteza că nu mă bucuram de încrederea deplină a amfitrionului şi că în Cocioabă se derulau şi evenimente la care accesul meu era interzis. Câteodată, când mergeam acolo, uşa era încuiată, perdelele – trase cu grijă şi nu-mi rămânea să mă retrag, sub privirile suspicioase ale vecinilor. care  am băgat de seamă că nutreau faţă de Sami un fel de frică superstiţioasă şi îl tratau cu o inexplicabilă deferenţă. Prietenia noastră avea să se destrame de la sine. După plecarea mea la facultate l-am văzut foarte rar, iar pe urmă deloc, căci, odată cu moartea părinţilor m-am rupt în totalitate de orașul natal, unde      n-am mai pus piciorul niciodată. Despre Sami am aflat întâmplător că devenise prin anii 90 proprietarul unei gazete extreme de combative, adunase o oarecare avere, apoi dispăruse ca din senin, părăsind probabil definitiv România. Printre angajaţii lui de la acea gazetă s-a numărat şi Tronaru, pe care de altfel l-am cunoscut şi eu, ba chiar i-am citit cărţile. Nu erau proaste, dovedeau spirit de observaţie şi o remarcabilă siguranţă în configurarea personajelor, iar dacă povestea lui Sami fusese adevărată, mă pot întreba astăzi cu îndreptăţire oare cine le-a scris. Dar nu-mi poate răspunde nimeni, nici măcar Tronaru însuşi care, amestecat până peste cap în nişte scandaluri urâte de presă, s-a spânzurat acum câţiva ani, ducând cu el în mormânt pentru totdeauna secretul suceselor lui literare.

Într-o bună zi, muşteriii cârciumii din Dristor au constatat cu stupoare că Ortansa Ţiganca este însărcinată.

Deşi nu mai era de mult la prima tinerețe, femeia îşi purta fără ruşine, ba chiar cu un fel de semeție ostentativă, pântecele care începuse să i se bombeze pe sub zdrențele ei de miloagă, înfruntând liniştită privirile batjocoritoare sau doar contrariate cu care era întâmpinată de către obişnuiții localului. Oacă, la rândul său se umfla în pene ca un cocoşel, cu fața luminată de un zâmbet de satisfacție, atunci când păşea cu un pas în urma țigăncii, care era mai înaltă decât el cu o jumătate de cap, grăbindu-se să răspundă la felicitările cam în doi peri ce îi erau adresate sau să strângă mâinile întinse spre dânsul în bătaie de joc. Cuplul de cerşetori devenise acum centrul atenției, principalul subiect al discuțiilor care se încingeau în jurul câtorva sticle de bere, luând pentru o vreme locul disputelor ce se derulau de obicei în legătură cu nu ştiu ce figură controversată a vieții politice sau cu ultimul derby fotbalistic al sezonului. Unii priveau sarcina țigăncii cu un aer de condescendență, mulțumindu-se să facă pe seama pe seama ei nişte glumițe fără perdea, alții, în schimb o socoteau un adevărat afront personal şi o nemaipomenită sfidare la adresa bunului simț, afirmând sus şi tare că înmulțirea unor indivizi fără căpătâi de felul lui Oacă şi a proaspetei sale soții ar trebui interzisă prin lege.

Personal nu mă amestecam în aceste dispute. După părerea mea, orice biped uman este liber să-şi gestioneze după bunul său plac producția de spermatozoizi, chiar dacă n-am înțeles şi nu înțeleg de ce o majoritate însemnată a speciei căreia ii aparțin, prin nu ştiu ce hazard al destinului, ține morțiş să se reproducă. În calitatea mea de neom, am considerat întotdeauna că a-mi transmite mai departe zestrea genetică ar fi un act de o mare nesăbuință. Spre deosebire de mine, Oacă şi țiganca lui sunt însă nişte oameni perfect normali, pe care mi-i pot închipui foarte bine în pielea persoanelor onorabile, cu pensie de la stat, apartament şi automobil, care frecventează localul din Dristor,  mi-i pot închipui ducând o viață de familie fericită şi adorându-si progeniturile, bucurându-se de toate acele mici plăceri ale domesticității pentru care eu n-am nici cea mai mică vocație. Ideea că aş putea deveni intr-o bună zi tată a început să mă oripileze încă din adolescență, pe măsură ce firea mea de neom ieşea tot mai mult la iveală. Şi mai trebuie să mărturisesc că nu mi-au plăcut niciodată copiii, n-am crezut niciodată in aşa-zisa lor ingenuitate, mi s-au părut mereu nişte ființe lacome, perverse si egoiste, care n-au învățat încă să-şi disimuleze, aşa ca adulții, sechelele animalice, iar despre răutatea lor genuină as putea scrie pagini întregi.

De aceea, abia mi-am putut stăpâni un hohot de râs, când, după ce s-a aşezat fără să fie poftit la masa mea şi a comandat o sticlă de vin scump, Oacă mi-a cerut să fiu naşul copilului ce urma sa se nască si să primească numele meu. Era o propunere de un grotesc absolut. Mă şi vedeam în închipuire pus la costum şi cravată, ținând în brațe ghemotocul nevolnic de carne, născut cu cine ştie ce handicapuri şi destinat să îngroaşe fără îndoială rândurile acelor ființe famelice, pe care canalele Bucureştiului par să le vomite la nesfârşit, şi rostind în locul său Crezul cu o prefăcută cucernicie. Eu, tocmai eu, care nu fusesem niciodată în stare să am grijă de vreo floare sau de vreun animal, care nu mai practicam de ani de zile nici o religie şi nu mai călcasem de ani de zile într-o biserică, după ce încercasem fără succes să apuc pe calea credinței, care, la fel ca şi dragostea, ca şi scrisul, mi se refuza cu încăpățânare.

OCTAVIAN SOVIANY este membru al Uniunii Scriitorilor, a fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară și este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi…