Prieten drag, se simte boarea bătrâneţii în depărtări, ne doare timpul trecut peste noi, se năruie încet spre apus stoluri gri de cocori, cu amintiri stinse, cu zări de care niciodată nu ne-am apropiat, oricât de mult ne-am străduit, oricât de mult am alergat. Am obosit tot căutând, am ostenit degeaba, viaţa s-a scurs prin vene până când eu m-am ales, din toate cele omeneşti, cu graba. S-au sleit pe mese întinse bucatele zemoase, ce aburind ne îmbiau să le gustăm. E vremea când regretele ne prind din urmă, cu paşi mărunţi, când oasele încep să doară a uitare, când inima ar vrea peste putinţa ei de a-ndura, când sufletul se zbate ca un lunatic înspumat la gură, teribil înhămat în haine lungi, cu mâneci lungi, cu noduri grele închegate-n spate.

Din tot blestemul clipei nu am înţeles nicicând cum orele îmbătrânesc şi ele, cad vlăguite rând pe rând, iar umbra anilor se tot lungeşte treptat. De unde am plecat şi unde am ajuns ? De nicăieri către niciunde. Ce suntem când ne dezgolim de haina poleită a minciunilor pe care singuri ni le spunem pentru a crea iluzia măreţiei noastre, a gesturilor memorabile, a faptului că, dintre toţi, doar noi am lăsat urme adânci în destinul celor mărunţi ? Un templu perisabil înălţat întru amintirea decrepitudinii.