Țin să îmi cer scuze de la început pentru „virulența” și lucrurile „monstruoase” pe care urmează să le spun. Îmi cer scuze pentru acest lucru doar acelor prieteni și foști profesori de-ai mei care mi-au spus de multe ori că sunt prea înverșunat, prea pesimist în analizele și discursurile mele, prea cioranian. Îmi cer scuze și față de mine că, încă o dată, nu mă pot ține de promisiune și nu pot să mă abțin din a iscodi negreala și a scobi tot timpul pentru a o scoate la suprafață. Și nu este vorba despre acea căutare, sesizare a umbrelor, a griurilor. Este vorba despre negrul de fum, „talpa iadului” care stă în spatele umbrelor. De aceea nu pot să scriu despre aceste profunzimi întunecate fiind neutru, fără implicare. Le iau personal! Dacă m-aș auto-psiho-analiza, aș spune că fac o proiecție – adică văd exact ceea ce mustește în interiorul meu – și astfel văd asemănătorul în exterior. Așa o fi, în schimb știu, tot din scrieri sacre, că a fugi de propria umbră nu conduce la nimic – scopul este să ai curajul să ți-o confrunți. Iar dacă un sfânt oarecare are o umbră cumplită, pe măsura sfințeniei sale, dar „arsă” de harul său căpătat și din lupta grea purtată cu această umbră, apoi palidele mele încercări de sondare interioară, chiar dacă sunt soldate cu eșecuri multiple, sper ca într-o zi să mă înțelepțească destul pentru a schimba măcar registrul discrusiv. Dar să vedem în adâncul sensurilor date de unele fapte, mergând spre negreala care le fundamentează umbra lor gri!

Am înțeles că se trag semnale pregătitoare pentru a începe să adunăm tinerii de pe străzi și să îi mobilizăm cu forța pentru apărarea Patriei scumpe! Mai nou apar și declarații ale Ministerului Apărării că presa inventează acest apel. Așa o fi! Oricum, ideea rămâne. Este o strategie deja cunoscută în politică și în comunicare ca atunci când dorești să introduci o taxă nouă sau o acțiune care va produce tensiuni sociale, revolte, indignări, este indicat ca mai întâi să te prefaci a introduce respectiva acțiune. Cum? Cu ajutorul presei. Arunci o „petardă”, cum se spune, prin intermediul unui personaj de încredere, nu pe surse, apoi vezi cum lumea se revoltă și intervii tu, emitentul, pe post de erou salvator și liniștești apele, spunând că este doar o invenție, apoi lumea uită sau se obișnuiește cu cele „pățite”, acomodându-se cu ideea care a luat prin surprindere, iar după un anumit timp introduci efectiv acțiunea deranjantă, într-o formă „atenuată”. Populația, deja „pusă în temă”, o va accepta ca pe un „rău mai mic” decât anterioara știre, și acceptă situația fără să mai reacționeze. Așa spune manualul oricărei forme de control al mulțimilor. Dar în situația noastră, ipotetică sau nu, reală sau imaginată de vreun ziarist mai sperios, lucrurile nu se schimbă deoarece ne interesează fondul problemei.

Așadar, încorporare obligatorie, fără discuții, fără drept de apel, în cazul în care „Patria” o cere! Ba da, scuze, exista un apel – în afară de acela de încorporare – anume apelul la patriotism. Mă gândesc că dacă un tânăr – să presupunem că este unul care a luat bacalaureatul – pune o întrebare simplă: „De ce? De ce să mă pun la dispoziția armatei pentru a pleca la război dacă este nevoie?” atunci Armata, în numele Statului Român, o să îi spună că dacă este un român verde, dacă își iubește țara, părinții, istoria, trebuie să meargă să își apere teritoriul în fața inamicului. Ei bine, eu fac aici un apel la neîncorporare! Nu pentru faptul că nu aș fi patriot. Din contră, așa cum văd eu lucrurile, acest refuz trebuie făcut tocmai din patriotism. Sloganul Statului care invoca acest termen, l-a pervertit în patriotard, așa cum au reușit să facă din „politician”, politruc. Analogia merge perfect. „Patriotismul”, în accepțiunea aceasta politică, este o noțiune găunoasă, pervertită, siropoasă și lipsită complet de un referent real. Cândva, A. Pleșu se arăta indignat într-un articol de-al domniei sale de faptul că nu poți fi non-patriot și să îți refuzi naționalitatea și statutul de cetățean al acestei țări. În opinia sa, pe care am văzut-o chiar contrazisă de autorul însuși după câteva luni, în alt articol, a spune că urăști sau că detești faptul că ești român este un non-sens. Nu poți să te revolți pe o stare de fapt, pe un dat din naștere, sau dacă doriți, al sorții. Oare? Condiția umană se sprijină exact pe acest deziderat al nemulțumirii – în mod special al nemulțumirii de sine – care poate fi o neîmpăcare cu sine, o revoltă a Sinelui îndreptat împotriva lui însuși, a Sinelui care se opune sieși. Nu este o tentație a sinuciderii metafizice, a nostalgiei de neant. Este doar o formă de autoafirmare (uite că sunt pozitiv și optimist). În fine, nu are rost să mai insist pe această temă prea filozofică. Să revenim la revolta patriotului care refuză „patriotismul”. Nu doresc să scot la lumină cât de mult și care sunt formele iubirii mele pentru țara, limba și istoria spațiului în care m-am născut. Ar fi ceva de un patetism jenant. În general mă deranjează aceste efluvii, aceste declarații de dragoste publică. Patriotismul autentic este intim și nu prea poate să se exprime prin cuvinte. Poate doar muzica și poezia ar fi ceva mai potrivite, căci îi transmit esența mai pe șleau. Cuvintele îl fac searbăd și penibil. Da, veți spune, acum arunci la gunoi toate discursurile patriotice ale înaintașilor. Nicidecum. Veți vedea imediat de ce.

Dacă s-ar obiecta că de fapt nu mergi la război din patriotism, ci din spirit civic, pentru „a-ți face datoria de cetățean”, „nici nu contează dacă îți place sau nu/ este ordin și nu se discută!”, „interesul național îl cere” etc. atunci lucrurile pot fi puse la punct și mai simplu. Cum?

Să vedem ce înseamnă de fapt a fi cetățean și ce presupune o acțiune de patriot. Țara (ca spațiu geografic), locurile în care te-ai născut, limba, tradiția și religia pe care le împarți cu semenii tăi țin de o dimensiune culturală, antropologică. Acestea îți formează, îți cizelează ființa. Spiritul locului te încarcă, îți imprimă un „cod genetic” național, în sensul bun al cuvântului. Aici dorești să te retragi după ce, revoltat sau mânat de curiozități, te aventurezi prin lume. Este obârșia – adică originea și sursa, începutul, alfa ființei tale. De aceea în retragerea ultimă dorești să închei cu omega întru obârșia aceasta. Este locul – spațiu și locuire – pe care, dacă ești patriot, îl respecți. Cum? Trăind în armonie cu el. Îți respecți semenii, îi admiri pe cei demni de admirat, întărindu-te în identitatea de a fi român sau francez sau oricare alt cetățean al lumii, respingând și chiar alungând pe cei care strică această armonie, pe cei care întinează imaginea aceasta socială și individuală. De aceea există pușcării – pentru a izola indezirabilii. Grecii antici se foloseau chiar de ostracizare, adică de alungarea definitivă sau temporară din cetate a cetățeanului cel mai indezirabil pentru comunitate. Apoi, respectul acesta trebuie orientat și spre spațiul care face posibilă locuirea. Nu îți distrugi natura numai pentru că este „a ta, și faci ce vrei cu ea”. Ai un respect în a exploata acest spațiu, gândindu-te măcar la urmașii tăi. Și acest lucru îl faci indiferent de interesele tale meschine care pot apărea la un moment dat. Românul își mai numește, sub un alt nume, acest patriotism, sub numele de a fi cuminte. Respectul, ca o Cumințenie a Pământului. A fi un cuminte patriot înseamnă să continui a fi mândru de eroii istoriei tale. Unii se simt daci în măduva oaselor și parcă îi încearcă o punere în practică a valorilor pe care le asociază – imaginar sau real – cu această mândrie. Alții merg în alte perioade de timp, identificându-se, așa cum făcea de exemplu Eminescu, cu un Matei Basarab… Adică își proiectează valorile undeva în timp și într-un anumit erou. Refaci o linie de timp, simți că faci parte din ea, o admiri și o respecți continuând-o prin fapte personale. Asta înseamnă, în opinia mea, a fi patriot. Te irită orice jignire care este adusă de vreun „barbar”, reacționezi cu cap la fiecare tentativă de a-ți fi invadat spațiul acesta, la orice tentativă de a-ți modifica, subtil sau agresiv, mediul acesta – limba, tradiția, istoria, cultura, natura. Poți merge până la violența extremă când este vorba despre această invazie. Și nu acesta este unicul și principalul fel prin care îți arăți patriotismul. Un soldat care moare pe câmpul de luptă dar care a mers la război din obligație, neștiind exact nici cu cine luptă, nici de ce, nu poate fi numit un erou, un patriot. Acesta se numește instinct de conservare. A nu confunda patriotismul cu instinctul biologic!

Dar de ce apelul acesta la neîncorporare? Îndemn la nesupunere civică? La sustragere de la patriotism? La un fel de anarhie? Da! Răspunsul ar fi un simplu „da!”. De ce?

Deoarece am mari îndoieli că noi mai locuim o țară! Adică, mergând pe definiția dată în dicționar, „țara este teritoriul locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat”, ajungem din nou la un termen căruia îi lipsește sensul. Auzim zilnic formula „atentat la statul de drept”! Ori, dacă privim rece lucrurile, nu mai este vorba de niciun atentat. Atentatul s-a produs deja. Acum suntem în fața unui cadavru. Statul a murit! Ce îl înlocuiește? Oare cum ați putea numi acea entitate care lupta din toate părțile pentru a ne dizolva? Oricum, numai Stat, nu! Avem un așa numit Stat – reprezentat desigur de aleși, de politicieni – care vând pe față sau pe la spatele nostru bogățiile țării. Și le/ne vând extrem de ieftin. Apoi, avem o entitate care ne sufocă în taxe aberante… care vor să ne stoarcă din toate punctele de vedere. Acțiune politică inumană! Scopul său este acela de a ne menține săraci. Săraci lipiți. Să nu avem niciun gust pentru a trăi – bine! (de aici și sloganul politicianului nostru care sună chiar a bătaie de joc, având în vedere la ce s-a ajuns) – ci doar să supraviețuim de la o zi la alta. Să ne mențină sclavi pe plantații – fiind plătiți în bătaie de joc, dar cerându-ne sume „ca în Europa!” Cine rezistă, bine, cine nu…. să piară! Apoi, entitatea aceasta numită „Stat” este cea care ne conduce – precis, nu imaginar – spre o prostire absolută. Cum ați interpreta altfel ultima invenție, timbrul pe carte? Școala, educația, sunt deja bifate ca fiind distruse! Numai naivii care zâmbesc candid la libelule și văd viața din toate unghiurile ei ca fiind cea mai bună lume posibilă, sunt cei care păstrează formula: „educația este pe marginea prăpastiei”. Aiurea, nu mai suntem de mult timp cu nimic pe margine. Marginea aceasta este undeva departe. Și sus! În fine, un alt aspect care să îți blocheze acest patriotism ar fi dat de însuși structura acestui aparat statal. Credeți că exagerez dacă spun că astăzi, în cazul politicienilor, al tuturor politicienilor – și aici este îndreptățită aceasta generalizare – nu ar fi mult mai îndreptățită o atitudine de „prezumție de vinovăție” și mai puțin una de nevinovăție? Avem un aparat corupt de la un capăt la altul. Sunt pușcăriași, infractori, indivizi cu lipsă totală de simț civic. Ce să mai vorbim despre patriotism, având în vedere cele de mai sus?! Pușcăriașul, infractorul, sunt izolații, sunt cei indezirabili pentru societate și pentru valorile acesteia. Sunt imaginea care întruchipează ce este mai grav pentru sănătatea acestei societăți. Sunt persoanele de care trebuie să ne temem că produc răul social. Nu mergem pe o interpretare juridică – vedem prea bine că pedepsele pe care acești monștri le primesc sunt hilare, vin chiar ca o palmă pe obrazul nostru, având în vedere la ce suntem noi supuși să plătim pentru că trecem pe roșu! Juridicul este îmbâcsit și blocat în birocrație. Aproape s-a rupt total de valoarea pe care o slujește, anume dreptatea. Vorbesc aici despre dreptatea socială. Aceasta sancționează aceste acțiuni politice statale care nu sunt construite decât pe minciuni – câte taxe am plătit oare în numele unor beneficii, în schimb? Câtă taxă la benzină am plătit pentru a avea autostrăzi? Cam atât, dacă nu și mai mult, o să plătim și pentru timbrele cărților care nu vor duce la nicio săltare a culturii promise. Dreptatea socială este cea care sancționează toate aceste acțiuni îndreptate împotriva națiunii. În spatele declarațiilor politicienilor, care ne vorbesc despre curcubeu și bunăstare stă o realitate oribilă, secătuită de energii din toate punctele de vedere. Să fii patriot al cui? Al acestui așa numit Stat? Să merg la război pentru a apăra interesele unor politicieni care – după cum au gestionat până acum construcțiile unor autostrăzi sau au calculat în interesul unor corporații resursele naționale – vor fi oare în stare să gestioneze bine un „baritai” războiul? Dacă ei nu sunt în stare să dea o lege în avantajul populației și nu sunt în stare să gestioneze o afacere în interes național, oare vor putea să gestioneze un război? Să fim serioși! Sunt imaginea perfectă a tipului de muncitor numit Dorel. Doreii politicieni sunt cumpliți. Acestui stat condus de acești politicieni, numai un război nu le mai trebuie! Ei ne amuză cum fac și desfac o stradă, ce o sa fie când or face și or desface un război? Ne-ar anula definitiv! Atunci, cum poți lupta, și mai ales, pentru ce poți lupta dacă efectiv îți intră în ogradă rusul belicos, de exemplu? Simplu, îți aperi proprietatea privată. Te aliezi cu vecinii, faci ronduri de noapte pe rând, îți aperi cartierul, îți aperi orașul. Cum? Așa cum te taie pe tine capul. Da, știu că sună a anarhie. Dar acest „cum te taie pe tine capul” este de preferat lui „cum îi taie capul pe politicieni”. Este ineficient, știm. Putem fi anihilați ușor. Posibil. Dar ar fi o moarte mai demnă decât aceea a înrolării într-o structură jenantă – distrusă în douăzeci de ani și vândută pe bucăți – pe nume Armata Română. Nu doresc să jignesc instituția, nu doresc să râd de ea. Nu are nicio vină că a fost adusă pe fundul aceleiași prăpăstii alături de educație, sănătate, cultură etc. Așadar, apelul meu la neîncorporare spre această direcție se îndreaptă. Vedem că deja opinia publică – ce mai nou se manifestă pe facebook – are un puls sănătos; de aceea și ultimele alegeri au fost posibile printr-o atenuare a răului – aici vedem cum sunt îndemnați politicienii înșiși să ne arate cum se merge la război, cerându-le lor copiii și rudele să facă parte din linia întâi. Apoi vom veni și noi. Aceasta ar fi atitudinea pur patriotică. Refuzul dat acestui Stat-Nestat este un semn de profund patriotism. Sorții de izbândă ar fi mai mari acționând astfel decât sub „îndrumarea” acestuia. De fapt, la nivel internațional observăm același lucru. Adevăratele războaie se duc pe stradă, cu praștia și sticla Molotov împotriva tancului și a rachetei. Și, culmea, pare mai eficient acest tip de război. În plus, din istoria noastră, știm că ne pricepem cel mai bine la acest tip de război.

Îmi vine în minte un singur element care concentrează în el, metaforic bineînțeles, tot ceea ce am spus. Este vorba despre o expresie facială – zâmbetul politicianului ca zâmbet al Statului. Este vorba de atitudinea, de elementul atitudinal al Statului față de cetățenii săi. Este arhetipal, de aceea îl transpun metaforic și îl suprapun unei entități abstracte, care ar fi Statul. Este vorba despre două tipuri de zâmbete, care spun totul despre atitudinea generală față de cetățeni. Este, pe de o parte, zâmbetul de tip Adrian Năstase. Acela expus în momentul în care este urcat în Ambulanță, după teatrul tentativei de sinucidere de dinaintea condamnării. Este acel zâmbet scăpat, care a durat două secunde, al politicianului care este purtat ca un fel de faraon, pe targă, în Ambulanță. El privește jurnaliștii și curioșii, și din fundul mașinii aruncă acel zâmbet-rânjet rău, de scârbă totală pentru umanitate, pentru națiunea din care face parte. Se citește în el acel „nu dau doi bani pe voi toți, iar dacă aș putea, v-aș vinde și v-aș distruge ca pe niște gândaci!” Va mai aduceți aminte? Al doilea zâmbet, opus celui de tip Năstase, este zâmbetul continuu, fără oprire și senin, fără pic de aparentă răutate. Este cel de tip Elena Udrea. Cea care zâmbește la fel și la petrecere, și la Paris, și în fața camerelor, și cu cătușele la mâini, și în închisoare, și în sala de judecată. Este acel zâmbet al politicianului care știe că nu are nimic de pierdut căci nu pierde nimic niciodată. Averea rămâne intactă, prestanța, și mai și, afacerile merg la fel tot timpul… Cine, ce să îi facă? Este zâmbetul senin – aproape tâmp de senin – care îți spune „eu nu am grijile voastre, de sclavi!”. Priviți la aceste tipuri de zâmbete care ne sunt adresate și vedeți că se încadrează cu sistematicitate în această tipologie!

Așadar, iată pentru ce fac acest apel la neîncorporare! Pentru că, în final, nu îmi place deloc cum îmi zâmbesc acești politicieni care ar sta în slujba Statului, în slujba noastră. Să fiu patriot pentru aceste tipuri de zâmbete? Nu, mulțumesc! Pare penibil argumentul? Gândiți-vă de două ori înainte de a pune vreo etichetă!

POMPILIU ALEXANDRU este lector universitar la Universitatea „Valahia”, din Târgoviște, doctor în filosofie, în România, dar și la Sorbona, artist fotograf și, peste toate, absolvent de CARABELLA…