Sunt patru tipuri de democrație: democrația directă, democrația semi-directă, democrația semi-reprezentativă și democrația ultra-reprezentativă. Prima este o utopie absolută – chiar dacă se vorbește astăzi de existența unor landuri elvețiene unde cică ar funcționa așa ceva. Mă rog… Adică, ar spune această formă de democrație, că avem de-a face cu exercitarea puterii directe de către cetățean. El deține puterea. Nu o transferă unor reprezentanți. În condițiile unei populații imense – de sute de mii sau de milioane de persoane – acest lucru devine imposibil de pus în practică. De aceea au apărut celelalte forme, cele în care se „cedează” sau se „împrumută” această putere unor reprezentanți, unor angajați, unor funcționari care să se ocupe în locul nostru de gestionarea acțiunilor politice. Apare astfel, pragmatic, ideea unor reprezentați și a unor reprezentanți. Dar cum se stabilește raportul dintre aceștia în sânul democrației? Ce spune teoria?

Am avea două forme: una care decurge din doctrina lui Rousseau – suveranitatea populară – care spune: poporul/cetățenii sunt cei care dețin absolut puterea. Reprezentanții sau instituțiile, daca apar, acestea sunt strict supuse acestei voințe a poporului. Cum? În ce fel? a) reprezentantul/parlamentarul/mandatarul nu exprima niciodată propria voință, el doar transmite voința grupului pe care îl reprezintă; b) conduita sa în fața celorlalți mandatari nu va fi decât cea prescrisă de voința de grup pe care o reprezintă; c) reprezentantul va raporta periodic ce și cum și-a dus la îndeplinire sarcinile. Adică, mai pe înțelesul tuturor, va fi prezent mai tot timpul la cabinetul său să dea seama oricui va veni pe la el despre ce și cum a făcut ceea ce a făcut și va asculta ce are de făcut pe mai departe; d) grupul pe care îl reprezintă poate la orice moment să-i retragă mandatul acestui reprezentant; e) reprezentantul va vorbi și va acționa strict în sfera interesului grupului de cetățeni pe care îi reprezintă și nicidecum în numele unui popor, general vorbind; f) poporul poate la orice moment să anuleze, prin referendum, orice acțiune cu care nu mai este de acord.

Neajunsurile acestui sistem țin de inconveniente de tip pragmatic. Dar toate acestea pot fi eliminate astăzi în condițiile în care un management bazat pe noile tehnologii poate fi gândit și pus în practică dacă s-ar dori (un pas prim ar fi cel al votului electronic).

            A doua formă este cea care decurge din gândirea lui Montesquieu – cea a suveranității naționale. De aici se rupe filmul democrației contemporane. Se exploatează acest neajuns pragmatic – poporul nu poate, fizic, să își exercite deodată puterea – chiar dacă tehnologia de astăzi ar putea să experimenteze acest lucru – având în vedere derapajele imense la care au ajuns acești reprezentanți. Din acest punct de vedere, nu democrația este bolnavă, ci reprezentanții săi. Cum s-a ajuns aici? Simplu, suveranitatea poporului a fost transferată acestor reprezentanți, care nu mai reprezintă, nu mai pun în jocul politic cele dictate de popor, ci acești reprezentanți chiar creează această voință generală. Devin ultra-reprezentanți. Ce presupune acest lucru? a) reprezentanta națiunii devine mandatara națiunii – se transferă toată puterea într-un analogon construit al națiunii; b) deciziile reprezentanților nu mai sunt controlate și amendate imediat de națiune; c) reprezentații nu mai pot fi revocați și nici nu mai dau socoteala națiunii de acțiunile lor; d) reprezentanții au voință proprie și acționează după bunul lor simț.

Care sunt efectele negative – dacă acestea prime nu ar fi astfel deja? a) reprezentanții nu răspund juridic în fața alegătorilor – între noi fie vorba, DNA-ul nostru ar fi o construcție instituționalizată de contracarare a acestui neajuns; b) reprezentantul ajunge să își rezolve propriile interese și nu mai reprezintă de fapt pe nimeni în afară de sine; c) electoratul devine un instrument și nu un element care exprimă o voință proprie; d) singura voce care se aude este cea a reprezentanților și nu a poporului. Democrațiile semi-directă și semi-reprezentativă ar căuta să atenueze aceste efecte. Nu insistăm asupra acestor aspecte aici.

            Revenim doar la aspectul mai sus subliniat. Electoratul devine un instrument și nu un element care exprima voința națiunii. Funcția electoratului, astăzi, este una pur instrumentală. De aceea reacția lui se traduce prin: indiferență față de actul politic, absenteism, adoptă o atitudine defensivă, de lipsă de putere efectivă în contact cu reprezentanții care dețin o putere imensă, pe care au confiscat-o de la cetățeni de fapt. În acest fel electoratul devine un simplu instrument de investire formală a puterii în mâinile unor reprezentanți care dețin de facto întreaga putere. Poporul a cedat întreaga sa putere și s-a redus la o simplă unealtă, inconștientă, inertă. Renunțarea la putere ar fi titlul democrației contemporane. Demosul a-cratos, fără putere, acesta este titlul ce i se poate pune perioadei istorice politice de astăzi.

            Există soluții la această situație? În imediat, nu. Mai sunt două săptămâni până la alegerile viitoare și populația nu poate să să trezească din funcția instrumentală a sa. Nu s-a trezit ea nici când a fost agresată, arsă, sclăvită până la a fi adusă în stadiul de supraviețuitoare. Există încă formula magică pe care o considerăm a fi curată axiomă: „dacă nu mă duc la vot, dacă nu mergem niciunul la vot, ce se întâmplă?” Există un reflex și o groază de vidul acesta electoral. Jucăm rolul de instrument fără nicio putință de ieșire. Încă sub hipnoza lozincii: „numai la vot vom putea schimba ceva!” mergem ca oile să cedăm iar puterea unui grup care se rulează pe toate fețele pentru a nu prinde mucegai. Nu există perdanți în rândul acestor reprezentanți. Există un singur perdant: electoratul. Absenteismul absolut și/sau anularea votului reprezintă soluțiile cele mai la îndemână până când am putea să creăm un aparat sigur care să „ne dea țara înapoi” (nu degeaba apare în exprimarea socială această formulă „a lua x înapoi!”). Altă soluție este cea care trebuie să pornească din sânul societăților mici. Eliminarea efectivă a oricărui reprezentant al Statului din comunitățile mici! Refuzul de a avea un astfel de control statal. Înlocuirea acestuia cu un autentic reprezentant – plătit din fondul colectiv; se iese mai ieftin și e mai eficient – care să funcționeze după modelul Rousseau. S-a văzut foarte clar că acest lucru este eficient. Avem exemple din țară, unde, în comunitățile mici, un reprezentant autentic a reușit prin mobilizarea comunității să realizeze într-o săptămână ceea ce Statul nu a realizat în zeci de ani – exemplul deszăpezirii, al asfaltării, al construirii de școli etc. Este, dacă doriți, un fel de organizare religioasă. Preoții catolici sau protestanți, în Franța cel puțin, sunt astfel de reprezentanți-intermediari, dar în sens religios. O comunitate – un cartier, un sat, un orășel mai mic – își alege un preot care este plătit tot anul dintr-un buget care este extras de la fiecare membru al comunității – în funcție de bunăvoința fiecăruia în acest caz – astfel încât preotul respectiv să nu aibă grija zilei de mâine. I se oferă și o locuință pe care o va lăsa moștenire următorului reprezentant. El se ocupă de viața efectivă a comunității pe care o reprezintă – cu acțiuni care țin de profesia și vocația de preot. Face vizite la bătrâni – fără a avea o normă impusă – ajută săracii sau intermediază între bogați și săraci prin acțiuni caritabile, solicită ajutor pentru anumite „cazuri” speciale pe care le întâlnește etc. Gândiți-vă ce s-ar petrece dacă am face același lucru cu politicienii locali. Bine, veți spune, sunt comunități care se zbat într-o sărăcie lucie și nu ar avea nimic să ofere pentru a asigura susținerea unui astfel de reprezentant. Oare? Oare numai în bani se poate măsura o acțiune politică? Știm deja că în țările cu o anumită experiență politică îndelungată a deveni politician înseamnă să începi de foarte tânăr. Asta pentru că trebuie să te formezi la școala voluntariatului și la cea a muncii de jos cu socialul. Adică exact invers decât la noi, unde reprezentanții politici au început deja să se comporte ca într-o monarhie autentică – adică își lasă, pe lângă averi, și posturile în seama progeniturilor din ce în ce mai năstrușnice. Să dăm exemple? De ce? Să ne amărâm și mai tare?!

            Așadar, simpla funcție de instrument a electoratului poate fi modificată printr-o ruptură radicală de tot ceea ține efectiv de instituția politică actuală. Izolarea, anularea votului, repornirea de la zero a comunității, ruperea oricărei legături cu ideea de partid, refuzul unui ajutor viitor care nu vine niciodată din partea Statului și trecerea efectiv la acțiune, ca într-o familie; ieșirea de sub ideea/comoditatea că cineva – Statul, dă sau ajută cu x sau y. Societatea religioasă, așa blamată cum este ea – ortodoxă sau protestantă – poate să ofere un exemplu în acest sens. Dacă ajutorul reciproc pe considerente religioase încă mai există, de ce nu ar putea fi aplicat fie acesta ca atare, sau transformat în ajutor civic propriu-zis?!

POMPILIU  ALEXANDRU  este doctor în filosofie, lector universitar la Universitatea „Valahia”, din Târgoviște, dar, mai ales, absolvent de CARABELLA…