Mi-am dat seama deunăzi de ce sunt deranjat de fiecare dată când intru într-un birou cu secretare. Sau într-un birou pur și simplu… într-un birou administrativ. De fapt, ca să pun punctul pe „i”, când intru în orice Instituție. Mi-am dat seama de acest deranj veșnic al meu nu pentru că respectiva secretară sau respectivul funcționar nu ar fi amabil, săritor etc. Dacă acest lucru se petrece, atunci deranjul, jena mea se transformă în furtună de gradul II, adică în nervi. În fine, cum am sesizat eu apariția furtunii de gradul I? Adică a ceea ce este așa, ca o ploaie de toamnă, măruntă, pe care o aștepți, care pare chiar normală în contextul anotimpului, are șarmul ei, te face să taci și să fii resemnat… Am sesizat acest lucru când mi-am adus aminte cum făceam birourile administrației în Franța (mereu fac unii astfel de comparații; o fi cosmopolitism găunos?). Îmi luam de fiecare dată ceva de citit cu mine. Puteai sa aștepți mult și bine până te prelua un funcționar. De aceea îți umpleai timpul făcând ceva. Cam toți făceau așa ceva. Dar, odată preluat… te perpelea pe toate fețele, te ajuta, te îndruma, îți arăta cum să completezi formularul A.1., mergea cu tine la biroul 2. Ce să mai, erai scopul lui în viață. Existau și acolo funcționari plictisiți, cu țâfnă, care puteau să te expedieze imediat cu „nu se poate”. Dar rar. Rar pentru că erau eliminați. Se răscula lumea. De aceea zâmbeau excesiv, fals chiar, vorbeau frumos, te îmbrobodeau în fațada de amabilitate sau în amabilitatea autentică. Nu mai are rost să povestesc mai multe. Tot românul știe că de cel puțin o sută de ani – în special în perioada comunistă – imaginarul social național a fost impregnat cu fascinația aceasta pentru amabilitate. „La noi, vânzătoarea nu zice nici bună ziua…”, „În Occident (sau în URSS), toată lumea îți zâmbește și îți răspunde la salut!” Ce să zic, din anumite puncte de vedere ne-am mai cizelat și noi între timp. Mă simt mândru căci am auzit că Rusia a rămas de căruță la capitolul ăsta. Dar două sunt lucrurile care mă deranjează în continuare. Surd, cam ca ploaia de toamnă. De fapt, regret că le-am sesizat, căci dacă nu le sesizam ca existente, nu cred că m-ar mai fi deranjat, căci era un fel de modus vivendi românesc. Ceva natural, ca spiritul mioritic, ca lumina Carpaților… Dar nu a fost să fie. M-am apucat să văd o diferență, să fac comparații specifice națiunii mele care inspira cu putere în nări aerul Occidentului civilizat din roata unei mașini. Nu știți despre ce e vorba? E vestită această legendă – cică ar avea un fundament extrem de real. Se spune că în comunism, în București, a venit o mașină cu numere occidentale. Un individ s-a repezit cu un briceag și i-a tăiat cauciucurile. Nu din ură pentru Occidentul capitalist. Ci din poftă. Poftă să inspire aerul din roți. Aerul Occidentului!

Dar să revin. Primul lucru de neînțeles într-o logică normală, aristotelică – dar foarte de înțeles în logica lui Ionesco, a absurdului – este următorul: De ce oare când prezinți o „speță” unui funcționar public, acesta rămâne fixat ca un robot în procedura așa cum o știe el? Îmi aduc aminte că în aerul occidentului, când intram într-un birou și îi expuneam funcționarului problema mea, iar acesta îmi spunea, „nu se poate, pentru că legea X spune Y”, eu fie mă conformam, fie îi expuneam situația mea, care e nuanțată față de legea aceasta, în consecință nu intru total sub legea aceasta. Nu mă izbeam în continuare de același răspuns. Puneam pe gânduri pe respectivul funcționar. Înțelegea situația! Și se căznea să vadă o soluție. Legea nu e fixă și imuabilă, ea este făcută să te îndrume, dar asta nu înseamnă că realitatea în care trăiești să nu depășească limitele acestor legi sau să nu le pună uneori în dificultate. Nu mă refer la lege ca un fel de jalon pe care să îl ocolești. Mă refer la legi și proceduri care nu acoperă întreg complexul existenței. Așadar, funcționarul fie mergea cu mine la șef și îi explica despre ce era vorba, fie îmi fixa un alt rendez-vous, ca să studieze speța între timp. Să se vadă dacă nu cumva există vreo soluție viabilă, să nu fiu nici victimă inocentă a legii și nici să nu o încalc sau să profit de ea. Asta e logica aristotelică. Logica ionesciană-naționalistă este următoarea: „Nu se poate!” „Dar stați să vă arăt despre ce e vorba, căci nu intru în categoria aceasta….”„Nu se poate, nu înțelegi, domne?” Insiști și te apuci să prezinți problema în detaliu. Eu vorbesc despre mere, iar funcționarul, care își pilește unghiile în timp ce ascultă, îți răspunde că legea 24/2000 cu privire la zborurile spațiale nu concordă cu merele mele din piață, deci să îmi văd de drum.

Al doilea aspect, care este cel mai logic-ionescian, privește Telefonia și întreruperile. Tu stai în picioare, secretara pe scaun, îi vorbești despre „speță”, ea începe să îți răspundă elaborat și, deodată, sună un telefon. La revedere… Mânuța secretarei se îndreaptă automat spre telefon și răspunde, rupându-și fraza în mijlocul ei. Eventual îți arată un deget în semn de așteptare. Și începe să dea detalii, de serviciu (adică o nouă speță care îmi răpește secretara), celui de la capătul telefonului. Uneori poate dura o veșnicie această convorbire, mai ales dacă e șefuʼ. Apoi revine la tine, îți aruncă, eventual, o scuză mică, după care reia firul explicațiilor, asta până la următorul telefon sau persoană care intră pe ușă. Aerul occidental arăta așa…. și iau un exemplu dintr-un supermarket. Am nevoie de ulei, să zicem. Alerg printre rafturi și nu găsesc. Caut în lucrător de acolo. Privesc disperat după uniforma lui. Îl găsesc. Așează în raft pastele. Îl întreb despre ulei. Începe să îmi explice pe unde să o iau; raftul doi, rândul trei, direcția pește etc. În timp ce explică, un alt client derutat vine și îl întreabă unde se află făina. (de fapt, în realitate, nu întreabă nimic, ci se așează la o coadă improvizată și așteaptă cuminte sau nerăbdător să termine de explicat cu mine). Angajatul zâmbește, și spune: „nu vă supărați, vorbesc cu domnul. După ce termin cu dânsul, revin la dumneavoastră.” Logica aristotelică funcționează astfel. Secretara îți explică, tu explici, telefonul suna…. ea nici măcar nu îi aruncă o privire. Să sune! Va reveni! Acum am un client! Dacă cineva intră pe ușă, privește și așteaptă, căci înțelege că trebuie să termine treaba cu mine. Logica absurdului sună așa: Eu explic, secretara explică, telefonul sună, se răspunde, după zece minute revine la mine un minut, cineva intra repede pe ușă și pune o întrebare, secretara îi răspunde, mai schimbă și amabilități, apoi iar revine la mine, apoi iar telefonul, șeful care o strigă de alături… Românul are o apetență crescută spre… orchestral!

Poți să te superi? Ai curajul să spui ceva? Te trezești cu națiunea întreagă, cea care stă la coadă, că te rupe pe genunchi. „Dar ce sensibilos, ce simandicos mai e și ăsta!” Domne, la noi normalitatea e dată de mase! Dacă o sută de inși nu e deranjată de aceste detalii de chițibușar și cârcotaș ce ești, de ce te trezești tu să vii cu aiureli d-astea? Dacă așa merge la noi treaba de o mie de ani, și merge perfect, după cum vedeți, căci lucrurile avansează spre civilizație…. de unde te trezești tu să vii să ne faci morală? Ce, te doare dacă mai stai un minut până răspunde la telefon? Ce, te revolți pe legi? Du-te, domne, și vorbește cu parlamentarii! Legea-i lege, nu se discută! Ahaa, vrei să fentezi legea, deci ești un infractor ordinar! Te-ai urcat în autobuz și nu aveai bilet? Amendă: legea 421/1996 spune asta. Ceee? Nu exista casă de bilete în stația aia de unde te-ai urcat? De ce nu te-ai dus o stație mai încolo pe jos? Nu trebuia să te urci! Ce problemă urgentă, nene, ce spital? Toți avem probleme, toți ne grăbim! Legea-i lege!” Ați înțeles?

POMPILIU  ALEXANDRU  este doctor în filosofie, lector universitar la Universitatea „Valahia”, din Târgoviște, dar, mai ales, absolvent de CARABELLA…