Am început de miercuri, 21 ianuarie 2015, să organizez întâlniri de dezbatere publică pe diferite teme. Sper să le pot organiza lunar, iar dacă studenții se vor implica mai mult, să aibă și frecvență mai mare aceste mese rotunde. Întâlnirea din ziua respectivă a avut ca punct de pornire evenimentele de la Paris și din Nigeria. Este adevărat că scopul acestei întâlniri a fost acela de a teoretiza puțin, sau, folosind alți termeni, să luăm puțină distanță de fapte și să le interpretăm. Nu ne-a interesat în primul rând să refacem un fir istoric. Probabil că un astfel de fir ar putea fi reconstruit după ceva mai mult timp și de către oameni de profesie. Este vorba mai mult despre un exercițiu de interpretare a faptelor, adică de a vedea dincolo de ele. Ne poziționăm așadar la intersecția filosofiei, istoriei, jurnalismului și sociologiei. Această problemă – a interacțiunii dintre două tipuri de libertăți, cea laică/civilă și cea religioasă, în contextul cultural european, pusă abrupt în fapt de evenimentele amintite, este fără îndoială o problemă încă deschisă. Este prea proaspăt pusă această problemă, dublată chiar de complexul afectiv care decurge din evenimentele cumplite petrecute în Nigeria-Paris. Încă nu putem vorbi despre soluții. Deja a problematiza este un succes. Deja a ne antrena dialectic în jurul acestei probleme este un câștig. Deocamdată.

Așa cum aceste chestiuni se desfac, reiau pe scurt problematica. Scuzat să îmi fie dacă uit vreun punct de vedere!

1. Libertatea de expresie, libertatea cuvântului, libertatea imaginii cu sens, într-un cuvânt, libertatea presei europene care este de altfel reglementată legislativ, suferă de unele derapaje. Până unde pot merge aceste derapaje? În cadrul acestei libertăți, și de dragul acesteia, putem să exhibăm orice și oricum? Putem să atingem valorile considerate sacre de către o comunitate sau alta, și asta doar în virtutea faptului că putem face acest lucru?
2. Cum arată reacția, în fapt, a celor care sunt totuși jigniți de abuzul unei astfel de libertăți? Se justifică crima pentru un cuvânt spus sau pentru o imagine jignitoare? S-ar părea că această problemă își găsește repede un răspuns. Nu! În niciun caz crima nu are vreo justificare. Nici în creștinism, nici în islam. Atunci, problema s-ar repune: care este acțiunea îndreptățită pentru a corecta abuzurile presei „libere”? Răspunsul: aplicarea legii, legiferarea unor limite, pare a fi un răspuns-clișeu. Nu se petrec astfel lucrurile. Din contră, acum reverberează un ciclu infinit, acțiune-reacțiune-acțiune-reacțiune. Legea este auxiliară și inutilă. Atunci?
3. Libertatea de expresie este imiscibilă adevărului de credință. Liberul arbitru, așa cum îl înțelege ateul-laicul, nu coincide cu liberul arbitru al omului care se sprijină în acțiunile sale pe valorile sacre. Libertatea de opinie, în spațiul public, se limitează doar într-un singur punct: acela când se întâlnește cu valoarea sacră, cu adevărul de credință. Poți vorbi cât dorești și cum dorești despre indivizi – fie ei prelați, politicieni, leaderi de grup etc. – dar ai obligația de a fi cel puțin diplomat când se abordează subiecte care ating valori sacre, esențiale pentru o anumită comunitate.
4. Atitudinea radicală. Este cea despre care am vorbit și în articolul anterior. Dacă punem problema din punct de vedere sociologic și al contactului dintre culturi, atunci fie se realizează la nivel de fiecare comunitate un dialog între grupurile de indivizi care provin din culturi diferite, și se ajunge la un acord privind valorile fundamentale și de neatins, respectiv de respectat de ambele părți, fie orice dialog se rupe și dreptul pământului sau al culturii autohtone primează în fața celor minoritare, acestea din urmă alegând fie să se integreze, fie să se strămute în zone geografice și culturale ceva mai propice.

Nu putem vorbi de o singură concluzie. Aceasta nu are încă elementele constitutive pentru a fi propusă. Putem vorbi doar de părți concluzive, care îndeamnă mai mult la acțiuni punctuale. Lucrul pe care pot spune că îl găsesc îmbucurător este acela că reprezentanți ai jurnalismului sunt perfect dispuși să pună în practică această libertate despre care vorbeam: libertatea de a-și limita libertatea de expresie, având grijă să o „sacrifice” pentru a respecta sistemul de valori sacre. Probabil acest lucru este ușor de făcut în România, acolo unde ispita de a atinge acest domeniu este prea mică, neavând „pretexte” pentru a aduce în discuție pe acestea. Încă nu putem spune că avem o invazie de caricaturi, à la Charlie Hebdo, în care luăm în batjocură propriile simboluri sacre sau simbolurile altor comunități. Dar s-ar putea face efectiv un exercițiu de detabloidizare a presei românești. Având ca exercițiu zilnic tabloidizarea, cea care ridică la rangul de valori autentice lucrurile care în mod normal nu pot fi nici măcar de luat în seamă – precum chiloții vedetei X – adică prin acest exercițiu se exhibă de fapt atotputernicia libertății înțeleasă ca nelimitare absolută, atunci de aici până la ajunge, tot în virtutea acestui principiu deviant („avem libertate doar acolo unde nu există nicio limită”) să atingem valorile sacre, care prin esența lor presupun o abordare diferită. Dacă dorești să „îți încerci libertatea”, poți să o faci. De exemplu, dacă dorești să vezi dacă ești liber să zbori, atunci poți face acest lucru și ajungi – pentru câteva secunde – la concluzia că „beneficiezi” de această libertate, aruncându-te de la etaj. Dar mai mult decât atât nu cred că putem obține. O satisfacție de moment pentru a „verifica” existența libertății astfel gândită, este posibilă. Dar nu astfel se pune problema. Libertatea care nu servește la ceva anume, nu mai este libertate. Scopul său este cel care o definește. A te opri în pragul unor valori, a exersa frânele sale, înseamnă cu adevărat a o controla. A împinge limitele „să vezi până unde merge de la sine”, înseamnă a-i pierde și controlul, și sensul. Astfel, politica – activitatea prin esență dedicată formelor libertății – este deviantă atât în spațiul românesc, cât și în cel european. Nu are rost să insistăm asupra acestor lucruri. Libertatea politică este scăpată de sub control de mult timp. Ea merge de la un abuz al controlului absolut, deci al libertății puse în cătușele fricii – big brodher – până la lipsa completă de control – oricine se poate manifesta cum dorește sub umbrela libertății de expresie. Iar aceste două devianțe ale libertății se manifestă în același timp. Pe de o parte minoritățile sunt „discriminate pozitiv”, ajungând la o pervertire cruntă a comportamentului social, și având libertatea tabloidizării care „inventează” valori care nu au niciun substrat, iar pe de altă parte există un control politic al indivizilor, care merge până la dimensiuni orweliene. Atât timp cât în sânul profesiei de jurnalist există indivizi care recunosc și pun în practică această autocenzură, această limitare a cuvântului, putem spune că vorbim despre un sistem sănătos. Dacă există jurnaliști care încă simt că tabloidizarea este o formă patologică a presei, înseamnă că leac există, că o revenire la normalitate poate să se realizeze între timp. Grav ar fi dacă profesioniștii jurnalismului – probabil și ai politicii – nu ar realiza deloc că aceste lucruri – excesul sau abuzul de libertate – nu pot conduce decât la monștri.

POMPILIU ALEXANDRU este lector universitar la Universitatea „Valahia”, din Târgoviște, doctor în filosofie, în România dar și la Sorbona, artist fotograf și, peste toate, absolvent de CARABELLA…