Aceasta este un fel de cronică a unui eveniment petrecut săptămâna trecută la București, la Facultatea de Filosofie a Universității București. Centrul de Cercetări în Etică Aplicată a acestei facultăți a invitat o seamă de personalități de la universitatea Oxford pentru a avea cîteva zile de prezentări și dezbateri în jurul unor probleme legate de etică. A fost vorba, așadar, de un workshop legat de etica aplicată și s-a încercat să se răspundă la întrebarea: etica aplicată are nevoie de o mai bună filosofie morală? Da, Centrul acesta de Cercetări este cel care a propus acordarea titlului de Doctor Honoris Causa anul acesta, controversatului Peter Singer. Adică unuia dintre cei mai interesanți eticieni ai zilelor noastre. Bănuiesc că vă aduceți aminte despre acest eveniment. Nu intru în detalii prea mult, dacă este pertinent sau nu să i se acorde această distincție domnului Singer – eu unul fiind un susținător al acordării acestui titlu. Înțeleg destul de bine și pe cei care se opuneau. Ceea ce doresc să subliniez este că evenimentele culturale, cele care se desfășoară în spatele ușilor „academice”, rar stârnesc vreo reacție din partea vulgului. Ei bine, aici toată lumea s-a implicat. S-a bătut cu pumnii în uși, s-a urlat pe holurile facultății, s-au scandat lozinci… de la „huo!” până la altele, ceva mai cu subiect și predicat. Adică s-a petrecut un eveniment…. sănătos! O adevărată Facultate de Filosofie trebuie să stârnească asemenea reacții. Înseamnă că filosofia – de fapt filozofia – nu a murit în Agora. Înseamnă că tinerii nu sunt chiar atât de inerți și de confiscați definitiv de Facebook și de scaunul din fața calculatorului. În fine, chiar Peter Singer a fost încântat să vadă aceste reacții. Dacă nu ar fi existat – căci la fel este primit cam peste tot pe unde merge, și merge cam din mare universitate în mare universitate – atunci s-ar fi pus un semn de întrebare. Ori el este un necunoscut, ori românul este scos din ecuația filosofică mondială. Omul nostru era chiar încântat de aceste reacții pentru că, după cum spune chiar el, vin în acord cu teoriile sale. Care teorii? Cele care propun să nu mai facem distincție de specie – adică între om și animal nu există diferențe, iar în acest fel, între viața unui om și viața unui animal nu ar trebui să alegem atât de repede pe cea a omului. Un om este, uneori, cu mult inferior animalului, iar în acest caz, dacă alegem între viața respectivului om și a respectivului animal, putem alege fără griji pe cea a animalului. Argumentele sale se construiesc solid în jurul altor subiecte fierbinți: avort, eutanasie, infanticid, sărăcie vs. bogăție etc. Întotdeauna, scoase din context, anumite afirmații ale acestui autor pot părea extrem de dure și inacceptabile. Oricum ar fi, filosoful eliberator de animale, după cum este numit (cartea sa, Animal liberation, rămâne până astăzi de referință), este o figură puternică a filosofiei de astăzi. Dar nu acesta este subiectul cronicii de astăzi. Voiam doar să amintesc faptul că acest Centru de Cercetări în Etică Aplicată de la București este unul extrem de prolific – mult mai activ și mai prolific în publicații decât foarte multe alte centre de cercetări din occident. Și lucrurile nu se opresc doar aici.

Dar să revenim la evenimentul amintit. Invitații de seamă erau: Roger Crisp, Walter Sinnot-Armstrong (Duke University), Julian Savulescu, Josh Shepherd. Aceștia au venit și cu o echipă de cercetători și doctoranzi de la Oxford. S-a jonglat cu prezentări pe diferite subiecte de etică aplicată, predominante fiind temele legate de asocierea medicinii cu etica. Tineri cercetători de la Universitatea București, tineri de la Oxford, apoi profesori de la ambele universități. Nivelul a fost incontestabil unul ridicat. Când un întârziat apărea în sala, la pauză sau pe șoptite, auzeai întrebarea: cum a fost până acum? Ce îi interesa de fapt? Iar acum am să dau un răspuns pentru elevii și studenții pe care îi cunosc și care frecventează instituțiile din Târgoviște. Se căuta așadar un răspuns legat nu direct de calitatea informațiilor furnizate. De altfel, nimeni de acolo nu cred că era prezent pentru a afla lucruri noi. Nu în primul rând. Internetul este un educator mult mai bun. Atunci? Arta prezentării + arta dezbaterii. O prezentare este cu atât mai interesantă cu cât stârnește mai multe întrebări și cu cât primește răspunsuri mai interesante. Iar dacă luăm în calcul acest criteriu, atunci pot spune că scorul a fost la egalitate. Sau, fie, oxfordiștii au bătut în deplasare, dar la un scor strâns. Am fost extrem de curios cum se desfășoară lucrurile. Era o mostră de cum se studiază și cum se organizează un eveniment academic la o universitate vestită din Europa. Eu cunoșteam în linii mari acest stil – dar trecut prin filtrul școlii filosofice franceze, care îmi este mult mai cunoscut. Francezii visează nostalgici la modelul englezesc. Este, spun ei, mult mai aplicat, mult mai supus rigorii, este mult mai dedicat subiectelor. Ai spune că francezii au un oarecare sentiment de inferioritate față de englezi în legătură cu școala. Ei bine, dacă stai de vorbă cu englezii, și treci peste o oarecare suficiență de sine, întrevezi aceeași nostalgie față de sistemul franțuzesc. Se admiră reciproc. Dar Bucureștiul, Bucureștiul ce zicea? (întreb și eu, provincial). Bucureștiul admiră clar sistemul englezesc. Asta în primul rând și datorită faptului că românul de astăzi – lucru extrem de lăudabil, de altfel – vorbește cu mai mare ușurință engleza. Și admir extrem de mult studenții care erau acolo pentru faptul că vorbeau impecabil engleza. Mult mai bine decât profesorii lor, care aveau engleza ca o limbă de împrumut. Apoi, Bucureștiul admiră Oxfordul pentru că… este pomul lăudat. Dar pe teren, lucrurile nu stau exact așa. Adică, fiind critic, acei oameni nu au venit să dea lecții Bucureștiului, nu din modestie, ci pentru faptul că distanța nu este chiar atât de mare pe cât este în imaginarul colectiv. Da, veți spune că sunt un neo-naționalist. Nu este deloc așa. Sunt primul care să arate tarele sistemelor de învățământ. Iar distanța este uriașă la acest capitol Dar nu acest capitol dezbat aici. Vorbim despre indivizi! Despre un eveniment care a adunat anumiți indivizi care erau extrem de buni în domeniul lor. În afară de stângăcii la care nu te așteptai, nici într-o parte, nici într-alta, exact ca jocul de snooker, când OʼSullivan vezi că ratează o banală lovitură, totul a decurs destul de… rotund. Totul este îmbrăcat într-o amabilitate impecabilă. Ideile nu te zdruncină, nu te scoală de pe scaun, ca în cazul lui Singer. Este doar o paradă a metodelor de prezentare. Aici este punctul slab al tuturor! Filosofia a devenit cuminte, un exercițiu de metodă. Atât timp cât expui un argument corect, după etapele clare ale metodei, ești impecabil. Filosofia cumințită a zilelor noastre, cea îmblânzită de anglo-saxoni, contrastează puternic cu filosofia antică sau chiar modernă, cea care aprindea, care te zdruncina ființial. Acum, dacă se produce o scuturare, este doar o scuturare mentală. Exercițiul a fost sau nu filosofic corect. Din acest punct de vedere pot spune că am asistat la o paradă a filosofiei corecte. Impecabile. Ordonate și cu ramurile tunse. Spectacolul este frumos, ca o paradă militară. Oxford curat. Oxford care iese puternic la suprafață în momentul pe care îl găsesc cu adevărat interesant. Roger Crisp, Walter Sinnot-Armstrong, Julian Savulescu și Josh Shepherd au prezentat la un moment dat, un mic exercițiu, dedicat studenților în principal, cu privire la cum se publică în reviste serioase din afară. Cerințele sunt cumplite. Mai ales pentru est-european, care rămâne, vrem-nu-vrem, necizelat și neexersat în acest exercițiu. Trebuie să scrii un text impecabil – pe care îl supui multor colegi și profesori unor critici constructive – apoi ești dispus să îl rescrii, dacă este cazul, după cerințele unor cititori profesioniști – de obicei blind review angajați ai revistelor respective. Apoi te supui martiriului de zi cu zi pentru a citi, explica, comenta și crea un nou text, care va fi gata în patru luni, după care reiei circuitul, și tot așa pe toată perioada facultății, dacă nu pe o bună parte și după terminarea ei. În timpul unui masterat sau doctorat acest martiriu se amplifică, ajungând la cinci-zece ore pe zi, fără vacanțe, pe care le dedici lecturilor, explicațiilor, comentariilor, dezvoltării de texte care sunt refăcute, recriticate, rescrise, publicate, cu chiu cu vai! După ce îți cizelezi ființa cu acest regim, poți să te prezinți la susținerea doctoratului, apoi… vezi ce mai faci în viață. De obicei, după ce scapi de un asemenea doctorat nu prea mai dorești să faci nimic în viață. De fapt, faci, dar totul ți se pare cu mult mai simplu. Sau mai… uman. Cam așa arată, rezumând, exercițiul descris de oxfordiști. Înapoi la masa de lucru! Deschidem un nou șantier! Sau renunțăm! Așadar, scor final, Oxford-Bucharest, 5-4, la penaltiuri. Oxfordul pleacă acasă încântat – și de șederea în România, și de Sinaia, și de confruntarea ideilor. Bucureștiul rămâne încântat de vizită, ia învățăturile și face ceva cu ele. Sau nu…

POMPILIU  ALEXANDRU  este doctor în filosofie, lector universitar la Universitatea „Valahia”, din Târgoviște, dar, mai ales, absolvent de CARABELLA…