Ați văzut un clip simpatic care dorește sensibilizarea populației pentru a dona bani în vederea achiziționării Cumințeniei Pământului? Circulă peste tot în mediul online. Este vorba despre un clip făcut de o firmă de publicitate privată. Și subliniem asta căci Guvernul României a ținut să precizeze acest lucru, anume că nu are de-a face cu acest clip, că se dezice într-un fel de orice asociere sau implicare în realizarea clipului. Guvernul are alte căi de a sensibiliza populația. Este vorba acolo despre o manifestare spontană a unor indivizi inimoși care vor și ei să pună umărul, așa cum pot și îi taie capul, voluntar și cu inimile sus, pentru a aduce acasă opera lui Brâncuși. Asta spune Guvernul României. Firma respectivă, pe numele ei Papaya Advertising (sic!) s-a gândit să folosească pentru sensibilizare simboluri și elemente psiho-sociale care „țin de sufletul fiecăruia”, „care arată că suntem alături unii de alții” și altele de genul acesta. Pentru cei care nu au văzut clipul, este vorba despre doi copii săraci, cu hainele rupte, desculți, care stau tolăniți, cuminți, direct pe pământul gol – semi-arat – al Bărăganului. Undeva în spatele lor este o casă sărăcăcioasă, cu o cumpănă de fântână alături și cam atât. Adică respectiva casă este chiar unică pe întinderea Bărăganului. Dacă ați văzut desenul animat Courage, despre câinele fricos, atunci veți înțelege mai bine peisajul, căci noi românii înțelegem bine propria ființă doar dacă o trecem prin alții. Preeria americană, cea în care vezi o casă și în rest orizontul, o casă cu o moară de vânt alături, și în rest ciulini care se rostogolesc în toate direcțiile, fie pe o furtună cumplită, fie sub un soare torid, care usucă tot în jur, ei bine, această preerie este un fel de Bărăgan al nostru. Dar cum nouă ni se pare că preeria e mai interesantă decât Bărăganul, ne folosim de ea pentru a înțelege cam despre ce este vorba în câmpia noastră, cu mult mai mică, bineînțeles. Totul la noi e cu mult mai mic. În fine, revenim la clip. Copiii privesc o linie de cale ferată pe care trec trenurile istoriei. Mai întâi văd un vagon regal, dacă nu mă înșel, în care o doamnă alături de un domn (regal), bea șampanie și privesc veseli amândoi pe fereastră. Apoi, în alt tren trec personajele principale de la Yalta. Adică cei care ne-au furat istoria. Churchill la stânga și Stalin la dreapta, la geam, privește cu ochiul său de oțel la copiii cuminți din pământ. Apoi trece trenul comunismului și în final trece un tren după care aleargă părinții copiilor, plecând la muncă în străinătate. În fine, apoi apare speranța…. Logica trenurilor este următoarea: primul tren este unul de început de secol XX, cu locomotivă cu aburi, apoi apare un mărfar à la Auschwitz, apoi iar unul cu aburi, dar cu locomotivă puternică, apoi vine trenul cunoscut de toți, cel de Gara de Nord, cel în care îngheți iarna și mori de cald vara. În fine, la sfârșit, reapare Auschwitz-ul, dar purtând în el Cumințenia Pământului. Adică… istoria se repetă? Oricum, comentariile de pe fundalul acestor imagini sunt unele care vizează cât de săraci suntem, cât de furați de istorie, cât de falsificați de istoria din care lipsesc și pagini, cât de la cheremul marilor puteri care au făcut mereu ce au vrut din noi, dar că în toată această sărăcie și viață blestemată o să trecem noi cândva (sic!) de la „Ce vrei, bă, asta-i România!” la a spune cu multă mândrie și respect în glas, șoptit chiar: „Asta este România!” Apoi clipul sensibilizator se încheie cu textul motivant: „Hai că se poate. Trebuie să se poată.” Adică se încheie cu un nou heirupism care se tot repetă în cadrul blestemului istoriei. Și cu impersonalul care ne caracterizează de peste o sută de ani… trebuie să se…! Să se facă! Să se dreagă! Trebuie să se poată! Auziți, exact ca în comunismul absurd, în care aveai o lopată cât inima lui Stalin, cel mai iubit de către români, și cu care trebuia să construiești o mașină de treierat. Cee? Nu se poate face asta cu o lopată? De ce nu? Trebuie să se poată! Nu vrei! Ești puturos! Este unealta perfectă pentru a construi societatea multilateral dezvoltată. Este instrumentul ideal pentru a construi orice mașină, orice piesă de motor! Trebuie să se poată! Și te lăsa prost în stradă comunistul care spunea că trebuie, iar tu priveai la lopata din mână și încercai să o faci ciocan și nicovală pentru a ciopli o frumusețe de treierătoare. Apoi, comunistul trecea din nou și spunea… „ei, vezi că se poate! Vezi că ai reușit? Știam eu că ești doar puturos!” La fel și acum. Hai că se poate să mai stoarceți un leuț din buzunar, hai că mai găsiți voi vreo zece bani pe fundul buzunarului, rămași rest de la pâinea de ieri, ca să o dați pentru Cumințenia Pământului. Vrei, sau nu vrei să ai acasă simbolul tău de națiune mândră și puternică? Păi dacă vrei, stoarce buzunarele și hai, hai că se poate. Trebuie să se poată. Și toată săracimea din țară, cuminte și ordonat, scoate ce are prin buzunare. Am auzit că așa s-au strând vreo 30 000 de euro din 11 milioane, cât e nevoie pentru achiziționarea respectivă. Și mai e puțin până pe 30 septembrie. Adunăm noi până atunci. Punem lopata la lucru și vor ieși banii. Pariu?! Știm noi că vă prefaceți că nu aveți, că stai, că nu am ce da de mâncare la copii, că mai e cale lungă până la cultură și educație, că deocamdată murim de foame. Nu de sete! Știm noi că de fapt beți de stingeți. Bere, țuică, pufoaică… Orice. Și nu vă pasă de cultura națională. Nu vă puteți rupe o bere de la gură să donați pentru simbolul nostru! Dar hai că se poate! Trebuie să se poată! Și apoi… suntem desculți, cu călcâiele crăpate, cu pantalonii rupți, aflați tot în casa din mijlocul pustietății, dar mândri! Mândri că avem acasă Cumințenia Pământului. Mândri de sărăcia noastră! Privim din fundul gropii de pământ uscat spre imaginea noastră de cumințenii ale pământului. Sărmanul Brâncuși! A găsit esența națiunii române iar noi refuzăm să o punem în fața noastră, ca pe o oglindă. Să nu mă înțelegeți greșit – chiar îmi doresc opera aceasta să fie la noi în țară. Asta deși am motive și să spun că îi stă mai bine în afara țării. E mai bine protejată, admirată, respectată. Îmi e frică de uitarea ei prin vreun muzeu românesc. Și apoi, așa cum spuneam, mă doare Cumințenia Pământului, căci nu mai vreau să mă văd în oglindă cât de cuminte sunt. Ceea ce mă revoltă, în schimb, este bocancul în față pe care îl primesc pentru a fi sensibilizat. Ce vrei și tu, veți spune, adică știi că ești desculț în noroi dar să nu îți spunem asta?! Știi că ești sărac de puți, dar tu vrei să fii mândru! Dacă vrei să fii mândru, ia dă un ban să luăm oglinda asta înapoi. Dar dumneata, bogătașul țării, conducătorul meu iubit, cel care ai vile cu mii de metri pătrați, care îți faci concediile prin Dubai și insulele CuruBuru, care iei la o șpăguță de vineri după amiază câteva sute de milioane de euro, nu poți da și tu zdravăn pentru achiziția asta? Nu Guvernul Mafiot, cel care este dovedit a fi cel mai mare dușman al națiunii, mă refer la tine, politicianul care mă reprezinți de cel puțin o sută de ani. Mă refer la bogații țării, cei mulți, al naibii de mulți. Nuuu? Nu se poate de aici? Vrei să dăm tot noi iar un leu pentru Ateneu? A fost bună campania aia. A mers ca unsă, imediat după Marea Brambureală din ´89, cu inimile bubuind de naționalism. A mers! Acum nu prea a mai mers cu vorba ticluită, „dați un leu pentru Cumințenia Pământului!” Eu zic să dați un bocanc în față. Unul comunist, dar care să strige cât poate că urăște comunismul. Știți cum era jocul acela din copilărie, Bâza? Te loveau pe nevăzute amicii, apoi spuneau că nu ei au fost. Comunismul a tras o concluzie minunată în istorie. E singurul regim care s-a păstrat la putere după ce s-a negat pe sine și a aruncat cu blam asupra-și. Îmi aduc aminte de o întâmplare reală petrecută la Uzina din Târgoviște în vremea comunismului. Tovarășul X a făcut o boacănă. A fost chemat la ședința de partid ca să i se decidă soarta. După discursul interminabil al acuzatorului, liderul de sindicat, cel care spunea că „X este o rușine pentru societatea noastră”, că „X este un dușman al poporului, că întinează imaginea comunismului” etc., i se cere inculpatului X să își facă o autocritică foarte dură. Iar X, care plânge sincer și suferă când vede ca în oglindă ce dușman al țării este, se ridică solemn și spune cu barba tremurândă de revoltă pe sine: „Tovarăși, am să îmi fac o autocritică foarte dură! Futu-mă-n gură să mă fut!” Nu l-a deranjat acest lucru. Dar făcând asta, a rămas tot în picioare. Comunismul, zic. Ce? Ne doare gura să înjurăm comunismul până la a face spume la gură? Ce, dacă îl înjurăm, îl doare? El tot merge mai departe. Trenul comunismului e bine pus pe șine. Cine să oprească locomotiva aceasta? Ea merge la infinit, chiar dacă toate vagoanele au ars. Acum le spunem altfel, le vopsim, cârpim și le spunem Democrație, Stat de drept, Libertate… X s-a autocriticat cu sinceritate. Nu era un comunist adevărat. Dar a corectat acest lucru. Și apoi a devenit un tovarăș de nădejde al patriei! Dar noi tot la nivelul bocancului suntem. Ăștia răi de săraci ce suntem. Iar voi… tot săraci și cuminți sunteți. Aceiași, așa cum v-a lăsat istoria, desculți, ghemuiți precum niște Cumințenii ale Pământului, direct pe arătura seacă, și priviți la defilarea trenurilor istoriei. Vine trenul de la orizont precum vine circul în oraș. Nu știi ce surprize și ce jocuri de oglinzi îți oferă. Apoi pleacă și vine altul. Tu tot cuminte să stai pe pământul gol! Iar când spun să scoți din sărăcie un banuț ca să îți aduc ceva frumos, care să te facă mândru că stai în continuare pe pământul gol, tu să dai. Nu mă face să îți aduc aminte cine ești! Noi doar săraci știm să fim. Nu vedeți că bogații noștri nici măcar nu știu să fie bogați? Tot niște sărăciți care s-au trezit peste noapte deghizați în împărați cu haine de aur. Bogați care te scuipă cu obidă și strigă la tine dacă te ciocnești cu el în piață: „Băă, sărăntocule! Băă, sclavule!” Iar tu stai cuminte pe pământ și îți strângi genunchii și privești neutru, ca să nu deranjezi. Te faci mic și împietrești. Și dai bani pentru asta! Iar bogatul se face tot mai bogat și apoi pleacă cu primul tren al istoriei ca să facă istoria ta, a sărăciei. Nu e de supărare, doar … Asta e România!

POMPILIU  ALEXANDRU  este doctor în filosofie, lector universitar la Universitatea „Valahia”, din Târgoviște, dar, mai ales, absolvent de CARABELLA…