Nu am obosit să vorbesc despre faptul că suntem sclavi și ținuți în această stare de cel puțin douăzeci și cinci de ani. Adică în acest sfert de secol am trecut de la o formă de sclavie la o alta. Știu, sunt voci care vor spune că exagerez cu acest cuvânt; „sclavia” a fost abolită de mult timp în Europa. Oare? Oare sclavia-clasică (adică cea specifică Antichității, apoi cea specifică Africii negre, apoi cea specifică sudului SUA etc.), ca oricare altă structură specifică societății nu a evoluat și ea? De ce susținem cu atâta tărie extincția ei? Doar s-a transformat și ea în alte forme, s-a rafinat. Așa cum loviturile de stat s-au rafinat. Priviți cu atenție și vedeți că din Antichitate până în zilele noastre – adică până în 2015 – există cel puțin un loc pe planeta asta în care sclavia există ca atare. De la formele clasice, care funcționează prin colțurile lumii, până la sclavia „la vedere”, din marile orașe ale „lumii civilizate”, nicio clipă această „formă” socială nu a încetat să existe. Nu are rost să insist pe acest aspect. Poate altă dată. Voi încerca, în schimb, să descriu fenomenul acestei sclavii în orașul nostru, în anul de grație 2015. Dacă și după această descriere veți considera că folosesc un cuvânt neadecvat prin această „sclavie”, atunci vă invit la niște discuții ceva mai aprofundate.

Să revenim puțin asupra unor chestiuni teoretice. Să pornim așadar de la etimologie. Termenul nu este antic! În Antichitatea romană, pentru acest termen se folosea servus (de aici derivând apoi servil/servilitate – cuvinte care ne sunt extrem de „folositoare” astăzi). Termenul de sclav apare în Evul Mediu (la Veneția) – sclavus – având o legătură strânsă cu faptul că majoritatea acestor sclavi fiind… slavi din Balcani (esclavons – cu legătură la Slovenia, cea mai mare furnizoare de sclavi – sau din grecescul eklabenoi). Așadar, pepiniera sclavilor este în estul Europei. Avem o genă destul de solidă în acest sens. Să nu ne grăbim să spunem că sclavul este prin definiție o persoană lipsită de libertate! Dacă introducem libertatea în acest context, lucrurile devin și mai alunecoase. Politica nu este nimic altceva decât o artă a gestionării libertății. Și cât de mult s-a rafinat aceasta, nu mai are rost să vorbim. Care ar fi mutația esențială în acest sens? Simplu. S-a trecut de la o privațiune de libertate prin forță, prin obligație, la o privare de libertate consimțită de sclavul însuși. Ce poate fi mai în linia lui Machiavelli decât acest lucru? Sclavul clasic se revoltă, se zbate, evadează. Pentru el libertatea înseamnă a merge unde dorește, când dorește, fără opreliști. Înseamnă a nu depinde de vreun stăpân. Ce s-a schimbat? Mai nimic… acum sclavul intră de bună voie într-un jug – se angajează la patron. A spune că ești de fapt liber în orice moment să pleci și să hoinărești prin munți, este o atitudine mai mult decât perversă. Întreaga populație este dependentă de un aspect economic și de punere în practică a dorințelor. Suntem sclavii dorințelor și ai banilor. Nu este o metaforă! Nu poți pleca de la patron: ai rate, ai copii de hrănit. A părăsi locul de muncă este echivalent cu a te anula socialmente. Foarte puțini ar fi neafectați de acest lucru, putând să se retragă la țară și să își muncească pământul pentru a putea supraviețui. Adică ar deveni autonomi. În rest, suntem în situații de relaționare socială. Iar unele dintre aceste relații sunt exact relații de tip sclavagist. Cum adică? Să luăm câteva exemple!

Fie o instituție X din Târgoviște. Are în jur de zece angajați. Ce produc? Nu contează. Există un sediu – frumos, căci patronii au investit în acesta ajutați și de relațiile pe care le au în politică – au utilajele necesare desfășurării muncii, iar uneori au și condiții civilizate de muncă. Adică au căldură iarna și apa curentă la toaletă. Uneori. Dar sclavii nu au nevoie întotdeauna de așa ceva, nu? Atunci de aici se poate tăia. Există un program fix. Obligatoriu opt ore pe zi. Și tot obligatoriu aceste opt ore se pot transforma în zece sau cincisprezece ore, în funcție de nevoi. Orele suplimentare nu se plătesc, sau dacă se întâmplă acest lucru, plata se face selectiv. Dacă vreun angajat se plânge de acest lucru, i se va spune că în firma respectivă este nevoie de oameni pasionați, că de fapt ei ar trebui să muncească și la trei dimineața. Cum adică să nu te implici și să nu te gândești la întreprindere la ora trei dimineața? (este real, nu metaforă ce spun; am parafrazat patronul respectiv). Dar care este problema cea mai mare? Cum care? Salariul. Adică acea sumă primită în schimbul muncii prestate. Salariul poate măsura chiar munca – o muncă solicitantă, cu responsabilitate, presupune un salariu mai mare. Și așa mai departe… putem intra în tot felul de explicații ale salarizării. Când și cum intervine sclavia de fapt? Intervine delicat, sub două aspecte:

Salariul este incredibil de mic – nu ajunge nici măcar pentru a supraviețui. La acest aspect s-au gândit din plin și anticii. În Roma se ajunsese chiar, ca o formă de civilizație a vremii, să se acorde un salariu sclavilor. Doar că acesta nu le ajungea decât pentru supraviețuire. Nicidecum nu ar fi putut într-o viață de om să îl folosească pentru a-și construi o casă, sau să își cumpere libertatea, devenind autonomi. Vă pare cumva cunoscut acest aspect? Un profesor sau un angajat la un trust de presă, de exemplu, având salariul de 1000 ron, sau, hai, fie, de 2000 ron, în câți ani și-ar putea cumpăra o casă? Hai să calculăm. Să luăm cazul optimist, cel de 2000 de ron (rar întâlnit la categoriile acestea profesionale). Avem așa: întreținere, gaz, apă, electricitate, telefon/tv/internet = 400 ron vara, 600-800 iarna. Chiria = 500 ron, în cazul fericit. Mâncare = 500 ron, dacă te lăfăi și te răsfeți. Consumabile (opțional și mai rar – pastă de dinți, săpun, șampon, încălțări, haine etc.) = 400 ron (da, știu, este de râs, dar să ne imaginăm că am cumpăra doar de la magazinele „38” și de la Second Hand). Să presupunem că avem o moștenire de familie o Dacia 1310. Are nevoie de benzină, căci trebuie să mergem la muncă cu ea. Putem elimina Dacia și punem naveta, și lucrurile se întristează și mai mult. Așadar, Transport = 400 ron (am exagerat?). Eliminăm excursiile la mare. La munte putem să mergem, căci avem un cort. Eliminăm concediile, căci toate costă, și cele luate din timp, sau biletele prin sindicat. Eliminăm situațiile când ne îmbolnăvim – răceli, nu chestiuni mai grave – când plătim medicamentele sau medicul (atenția obligatorie). Eliminăm o ieșire la restaurant pe lună, cu soția. Eliminăm situația că am avea copii. Eliminăm situațiile în care trebuie să mergem la vreo nuntă/botez. Eliminăm situația că am avea un mort în familie. Rămânem la cele spuse mai sus. Facem socoteala: 400 + 500 + 500 + 400 + 400 = 2200. Deci suntem obligați să tăiem. De unde reducem? De la benzină, clar! O aducem la zero. Nu mai mergem cu mașina. Mergem cu bicicleta. De la consumabile. De la toate… întârziem chiria, întreținerea… Să presupunem că facem niște ajustări extreme și reușim nu numai să supraviețuim decent cu banii aceștia, dar putem să strângem ceva economii. Din 2000 ron, să presupunem că facem astfel încât să strângem, lună de lună, 500 ron. Îi economisim. Pentru a ne face o casă. Cât să coste o casă? Cu teren cu tot, ajungem undeva la 30 000, 40 000 euro, căci o facem mică și la dracu-n praznic. Ce înseamnă asta? Dacă vom găsi vreodată banca pentru a ne oferi un asemenea credit, având acest salariu, și dăm lună de lună 100 de euro, din cei 500 ron economisiți, ne trebuie… 25, 30 de ani pentru a achita aceasta casă. Așadar… cea mai frumoasa perioadă a vieții ne-o petrecem în tensiunea unei datorii care te condamnă. Iar noi numim asta libertate. Știu, veți spune că Occidentul este plin de astfel de datornici. Așa, și? Vedem pe acești occidentali care nu dau doi bani pe Estul Sclavagist ca fiind un model în viață. Dar fie, să spunem că este normal să fie așa. Comparați condițiile băncilor din Occident cu oricare din România. Mă refer la aceste credite. Dobânda reală la o bancă românească este de 150%. Nu mă credeți? Întrebați pe cei care au făcut un credit pentru a cumpăra un frigider și vedeți cât au dat ei de fapt pe acesta, după ce și-au achitat la bancă toate ratele! Nu sunt contra acestui mod de a relaționa cu băncile. Hai, un cinci ani, șapte ani mai merge să stai cu tensiune 24/24h. Dar 30 de ani? Sună a titlu de film: 30 de ani de sclavie!

Salariul este așadar praf în ochi. Este o unitate de măsură a nimicului. Munca, oricât de puturos este românul, tot nu ajunge la nivelul salariului. Sau invers. Luați cel mai puturos angajat și veți vedea că salariul pe care îl primește – de obicei sub 1000 ron – nu justifică deloc munca prestată. Adică diferența este enormă. Cele două nu pot fi măsurate. Salariul românului este un fel de echivalent al alocației pentru copii. Ne-am făcut mari, acum nu mai avem alocația de mizerie, acum avem s a l a r i u! Da, întotdeauna vom munci mai mult decât primim salarizarea, dar în situația sclaviei românului cele două sunt atât de depărtate încât nici nu are rost să le comparăm. Cele două sunt atât de depărtate încât nici nu pot fi puse în relație. Și acest lucru este valabil și în bine și în rău. Și în sclavie, și în huzurul incredibil al unora. În special politicienii. Aici nu se justifică deloc sumele imense pentru munca prestată, iar în cazul sclavilor, nu se justifică deloc munca prin salariile primite. Salariul este un fel de „atenție”, de serviciu opțional, un semn de amabilitate din partea Statului sau a patronului. Nicidecum el nu îndeplinește funcția sa oficială. Salariul este un fel de titlu onorific. „Bravo, mamă, ai luat un zece la olimpiadă. Îți ia mama o ciocolată!” Cam așa este.

Al doilea aspect ține de momentul în care este primit salariul acesta. După ce că este cât este, și poți face cu el cele pe care nu poți să le faci, este o modă să întârzie la venire acest salariu. Are o logică această întârziere – ți-l face valoros în ochi – te face să spui: „bine că îi am și pe banii ăștia!” Patronii și-au făcut un obicei din a ignora această punctualitate. Sclavia este adâncită. Avem situații de genul: Puflene Resort – căutați pe net să vedeți cum arată – este un complex în Delta Dunării. Puflene (adică propitaruʼ) care mai are și alte hoteluri în Tulcea, spune unui angajat în timp ce se plimbă cu mașinuța electrică de golf: „Nu am bani nici pentru pâine, de unde să îți dau x?!” Sau, la Târgoviște, angajații de la Y – privat – intră în panică pentru că soția patronului – care lucrează și ea cot la cot cu toți ceilalți sclavi, ca să arate cât de trup și suflet este pentru „vocația de malagambist”, își face o operație estetică, eliminând un surplus. Angajații încep să tremure. De ce? Pentru viața pacientei? Nicidecum. Pentru că Adio salarii, care oricum nu vin la timp. Operația costă, nu? Apoi, patronul explică și el că nu are bani nici pentru a trece strada. După care urmează o săptămână de concediu la Paris. Iar pacienta, revenind cu adevărat refăcută la locul de muncă, începe să povestească prin ce a trecut, cum a decurs totul. Iar angajații-sclavi râd, ridică din sprâncene, o consolează pentru durerile prin care a trecut, unii chiar lăcrimează sincer. Că sclavul trebuie să fie sclav până la capăt. Prinde drag de stăpân, oricât de rău ar fi acesta. Sau, în alt loc – tot privat vocațional malagambist (adică ceva de genul jurnalismului, artelor libere etc.) – o angajată se duce sistematic la patroană în birou să îi explice că are nevoie de salariul său întârziat de acum trei luni. Nu de alta, dar copilul îi moare de foame – la propriu – nu are bani pentru a veni la muncă, are rate la bancă și ăia vin să îi ia din casă. Patroana ce face? Plânge – la propriu – după care se decide să îi dea salariul din luna februarie acum, în mai. Iar angajata este mulțumită că a primit și așa. Ceilalți o îndeamnă pe aceeași angajată să se ducă să îi susțină și pe ei, căci sunt în aceeași situație. De ce? Pentru că toți ceilalți au așa… un fel de jenă, de frică…. dacă se supără doamna? Dacă îi dă afară? Dacă o bagă pe aia… „dacă nu vă convine, plecați în altă parte”! Când o angajată explică patronului că situația este cumplită la X, colegul lor, că banca i-a luat televizorul căci nu își poate achita rata din cauza acestei întârzieri, patronul răspunde: „Ce te doare pe tine grija de X?!” Iar viața merge mai departe. Sclavul, prin definiție, este cel care este… serviabil, și laș. Dă din gură, urlă în fața colegilor cât de grea e viața, că nu și-a mai văzut salariul de nu știu când, că o duce rău din cauza asta. După cinci minute, când la ședința următoare s-au hotărât cu toții să facă front comun…. angajatul vocal, brusc are o jenă, se retrage în brațele unei „moralități” care îl îndeamnă să nu deranjeze pe patron cu o asemenea rugăminte. Cum adică să îi ceri în luna mai salariul pe februarie. Are și el problemele sale. Nu degeaba nu le dă banii, nu? Este sufocat de taxele Statului Mafiot, este sufocat de datorii, căci uite, au cumpărat utilajul x acum două săptămâni. Ce vreți, oameni suntem! Trebuie să înțelegem situația! Iar patronul strigă și el că „nu are bani nici pentru pâine!” Asta după ce vine din excursia aia din Ibiza, unde și-a trimis plozii cu tot cu nevastă. Iar formula magică pe care acești patroni o folosesc este: „Vaaai, te înțeleg că ai nevoie de salariu. Te înțeleg! Dar nu am de unde. Chiar nu am.” Adică, sunt oameni de înțeles. Sunt oameni care știu ce înseamnă să mergi la piață și să negociezi legătura de ceapa de la un leu la cincizeci de bani. Asta cu o bătrână care a venit cu căruța la piață, ca sa economisească banii. Și care ar câștiga într-o zi exact cam cât ar costa-o autobuzul până la ea în sat. Știu ce înseamnă greul, când se duc la supermarket și fac calcule peste calcule să vadă care produs este mai ieftin. Viață grea! La fel fac și în supermarket la Paris sau în Ibiza. Tot așa cumpătați sunt și când merg în Mall, la București, când doamna trebuie să își cumpere vreo trei sute de plase de firmă. Ce? Se duc acolo doar când sunt solduri, de ce sunteți cârcotași? Patronii/politicienii aceștia știu valoarea banului, sunt modești, te înțeleg foarte bine că tu negociezi legătura de ceapă! Dar nu te pot ajuta cu acest salariu! Trebuie să înțelegeți și voi, sclavilor!

E revoltător? Ei, ași! Ultimul sclav revoltat a fost Spartacus. Și vedeți ce a pățit. Pentru că Stăpânii înving întotdeauna! Deci este cu mult mai bine să fim civilizați, să nu vorbim, să nu criticăm, să nu spunem ceva de rău despre aceste lucruri, căci răzbunarea Stăpânilor este cumplită. Să nu mai folosim acest cuvânt, „sclav”! Ce e aia? Este o prostie să vorbești despre așa ceva astăzi. Nu există așa ceva! Sunt doar mici inadecvațiuni și mici neînțelegeri terminologice. Mici defecte de comunicare. Nicidecum „sclavie”! Auzi tu! Patronii sau superiorii care își tratează onorabil angajații – căci există și așa ceva – sunt niște înapoiați, nu? Merită să fie călcați în picioare de acești angajați care se urcă în capul lor și sunt veșnic revoltați, vocali, nemulțumiți. De ce sunt astfel? Pentru că nu sunt tratați ca sclavi. Ia să vedeți ce ordine se face când se produce mutația aceasta. Civilizația este doar un cuvânt pentru speriat copiii, pentru cărți. A te comporta cu adevărat civilizat înseamnă că pervertești natura umană. Aceasta se simte cu mult mai bine în relația Stăpân-Sclav. Și, Doamne, ce bine le stă unora sclavi, iar altora Stăpâni!

POMPILIU  ALEXANDRU  este doctor în filosofie, lector universitar la Universitatea „Valahia”, din Târgoviște, dar, mai ales, absolvent de CARABELLA…