Mie îmi place Tramp. Mult! A început să îmi placă efectiv imediat după ce a fost ales. Înainte râdeam de el. Era un fel de Vadim al americanilor, un om cu probleme la cap, nebunul satului care se vede împărat. Nici el nu știe de ce a candidat. Nici el nu credea că o să iasă președinte. Dar, după ce a câștigat, mi-a devenit brusc simpatic. Am sucit armele. Am început să înțeleg și eu unele lucruri, altfel. Iar pe toate aceste lucruri nu pot să le văd decât într-un cadru utopic. Adică sunt purtat doar pe aripile science-fiction-ului politic. Mi s-a cam luat rău de realismul politic. Nu îmi mai plac deloc analizele reci, predicțiile științifice, aerul sobru al politologilor. Găsesc că tabăra conspiraționiștilor și a utopiștilor este cu mult mai serioasă decât prima. De ce? Cum? Să o luăm pe rând.

Nebunul satului a dat zece lovituri dintr-o singură mișcare. Știți vorba că zece deștepți nu pot scoate o piatră aruncată în lac de un nebun?! Cam așa și aici.

Prima lovitură. Este cea dată sobrietății și aroganței politice. A apărut unul care se strâmba și își lua aere teatrale de comediant, caricaturizând politicianul clasic, scrobit, arogant și serios ca o zi de toamnă. Scălâmbăturile lui au arătat că au mai mult succes decât toate aerele false de până acum. Epoca politicii vesele a început!

A doua lovitură. Este cea dată liniei politice care se credea infinită și invincibilă. Să pic de pe scaun când am văzut știrea cu madame Clinton care, după alegeri, a căzut ca o floare în păcatul de moarte al credinței în teoriile conspiraționiste! De ani de zile spun că nimic nu mi se pare mai dizgrațios în politică decât fanfaronada și aerul de oameni serioși pe care îl afișează politicienii, deși purceaua este moartă în coteț și pute. Toți politicienii, fără excepții, au o mică paranoia care se rezolvă pe terenul conspiraționist. Cei mai serioși și raționali politicieni, în sinea lor cred cu putere că există o conspirație undeva, care capătă forme bizare – de la extratereștri și rockefelleri care trag sforile, până la conspirații ale FBI-ului care, în cazul ăsta, au complotat la subminarea madamei în cauză. Cel mai cinstit politician găsesc că este ăla care o spune pe față ce crede el de fapt, oricât de basm pare ideea. Crezi că flacăra violet te-a rupt pe genunchi?! Bravo, domne, spune-o direct și în spațiul public! Te prefer așa, chiar dacă ești amuzant politic, decât să îmi spui alte mizerii fără sens, propoziții care se uită în secunda următoare. Oricum, ca politician nu prea faci mare lucru de bine pentru țară, măcar fii simpatic și spune-mi tot ce îți imaginezi tu!

A treia lovitură. Asta este una dată științei sociologice. Întotdeauna am fost puțin cam descumpănit în fața pizzelor și plăcintelor procentuale pe care sociologii le afișează cu un aer de matematicieni semi-ratați. Au și ei un film al lor în care joacă. Se cred oameni de știință autentici. Nu toți, bineînțeles! Dar cei care sunt mai slabi – și mai mulți și mai vocali, așadar – sunt cei care fac chestionare, stabilesc eșantioane, apoi se apucă să interpreteze date, după care îți trântesc o concluzie cu rol profetic. Este adevărat că se ascund și în spatele unor rezerve – că dacă nu le iese calculul?! Ceva de genul… „90% vor vota cu X, 10% vor vota cu Y. Dar chiar în aceste condiții, orice se poate întâmpla, și cei 10% pot conta enorm, iar raportul se inversează.” Adică, mai pe înțelesul nostru, dacă iese X, ți se spune savant… „vedeți, calculele nu ne înșeală.” Dacă iese Y, spun… „acum vedeți de ce spunem că cei 10% erau de fapt importanți? Nu putem niciodată fi siguri de rezultat în spațiul social!” Ca să nu mai punem la socoteală știința veselă care se declanșează de fiecare dată în prag de alegeri. Vorbim atunci despre sociologia amuzantă, așa cum vorbeam cândva de matematica amuzantă (a apus de mult timp, elevii nu mai găsesc nimic amuzant în matematică astăzi). Iar sociologia asta veselă este pusă la lucru în pragul ăsta de alegeri. Ți se spune… „depinde de cine comandă sondajul!” Și apar toți câștigători, conform sondajelor pe care le comandă fiecare și pe care fiecare le măsluiește ca să se autoiluzioneze pe rând. Avem o știință care îți prezintă savant niște banalități pe care le știi oricum și tu. Ea doar… demonstrează ceea ce știi deja. Fie și așa! Oricum, lovitura este minunată! Cam ca la noi cu Poanta de la ultimele alegeri.

A patra lovitură. A ajuns să fie comparat nebunul satului cu… Kennedy. Au avut discursuri asemănătoare, adică unele „contra sistem”. Vor avea și aceeași soartă? Eu am început deja să fac pariuri. Nu va veni luna iunie și vom auzi că s-a încercat cel puțin o singură dată să fie omorât nebunul satului. Oricum, bravo pentru performanța aceasta. Nici să nu te instalezi la Casa Albă și să fii comparat cu Kennedy, e ceva!

A cincea lovitură. E în curs de desfășurare asta. S-ar putea ca nebunul să facă, din punct de vedere politic, mai multe decât au făcut ceilalți în zeci de ani. Dintr-o mișcare a mâinii va rezolva mai multe lucruri pe care americanii le așteaptă de ceva vreme. Atunci să te ții! Și noi avem ceva de genul ăsta. Dar a durat prea puțin. De aceea PSD-ul îmi peste la fel de simpatic. Nu uitați că ei au reușit în trei zile, atunci când au vrut, să schimbe un întreg aparat de stat, cu tot cu legi și cu tot cu președinte. Deci, dacă vrei, poți și în politică! (sic!)

A șasea lovitură. Nebunul satului și-a bătut joc de tot ceea ce însemna tradiție politică. Rupe bariere, rupe linii, vede lucrurile nu într-o linie continuă, ci le frânge în unghiuri dure. Profită de republicani, de electoratul propriu de care râde – îl consideră idiot și îi dă exact ceea ce are nevoie să audă, după cum spunea el în anii 90. Nu că alți politicieni nu ar considera/desconsidera propriul electorat și ar da doi bani pe națiune și pe bunăstarea ei. Dar ăsta vine și spune în gura mare că nu dă doi bani pe nimic, știind că va fi ales tocmai pentru asta, probabil.

A șaptea lovitură. Cu ocazia acestei schimbări, vedem că întreaga planetă parcă se pune la unison. Niciodată politica sau reprezentanții ei americani nu a fost atât de aproape de modul de gândire al rușilor. De aceea Putin a sărit în sus de bucurie. Sunt frați. Frați în ce? Nu se știe… În nebunie? În prostie? În diabolism? Vom vedea curând. Până și ISIS s-a bucurat. S-or fi bucurat de răul altora? Dacă da, oricum vor ajunge la același nivel.

A opta lovitură. Aceasta este cea mai dură și cu adevărat cea mai serioasă. Este lovitura aplicată democrației. Sau a ceea ce unii numesc astfel, din punct de vedere al valorii sale. Trump a dat lovitura fără să vrea. Este o lovitură care încă răsună. Democrația a tras un vânt puternic în piața publică acum. Arată direct care îi sunt limitele. Democrația este atât de naivă încât face posibil ca un nebun să ajungă președintele uneia dintre cele mai puternice țări din lume, asociat chiar cu conducătorul planetei. Sistemul democratic asta arată, că putem fi proști infinit. Și încă o idolatrizăm și o considerăm perfecțiunea totală. Cel mai rău poate să iasă la suprafață. Apoi, în al doilea rând, tara care dă lecții planetei despre democrație, impunând-o chiar cu forța altora, se comportă complet nedemocratic, dovedindu-ne că nu știe de fapt absolut nimic. Cum reacționează acum americanii „perdanți”? Cei raționali? Cei democrați? Se apucă să submineze democrația lor căci nu a ieșit cine trebuia. Își dau foc la steag – auzi tu, cei care își iubesc țara în declarații de dragoste care merg până la a-și face chiloți în culorile steagului lor, acum, când nu le mai miroase bine, își dau foc la steag. Omoară un veteran de război că spune să nu dea foc la steagul național doar pentru că un nebun a ieșit la suprafața democrației. Urlă o jumătate de țară că „Trump nu este președintele meu!” Cum? Pai nu asta era regula jocului democratic? Sau cumva este ceva putred în democrație, căci te întrebi… oare ce facem cu jumătatea cealaltă de țară?

A noua lovitură. Este cea care dărâmă toate gogorițele globalizării și uniformizării planetei. Nu, nu suntem deloc egali! Nu, nu suntem deloc cu aceleași valori! Nu, nu împărtășim deloc aceleași drepturi, minoritarul cu majoritarul! Nu, nu suntem frați! Nu, nu înțelegem la fel ideea de libertate! Nu, nu tragem cu toții în aceeași direcție! Homosexualul, musulmanul, creștinul, negrul, arabul, albul, femeile, bogatul, săracul, esticii, vesticii, europenii, americanii, toți ăștia nu sunt deloc de pus forțat în anumite scheme care să îi împace! Nu, nu există pace pe această planetă! Violența ne caracterizează! Crima și setea de sânge sunt regula! Nu am evoluat cu nimic față de perioadele anterioare și nici față de alte spații, numite primitive. Nu am evoluat la nivel fundamental. Doar la nivel cultural vedem diferențele. Iar aceste diferențe nu pot fi unificate printr-un slogan de genul europeanului naiv – unitate în diversitate. Diversul este divers pentru că urmează anumite logici proprii care stabilesc diferențele. Nu ne place acest lucru? Ei, și ce? Revenim mereu la Machiavelli! Este o diferență imensă între ceea ce am dori să fim și ceea ce suntem de fapt. Iar acum asistăm la o trezire în fața faptelor. Printr-o nebunie, ieșim din vis. Printr-un nebun, suntem treziți la realitate. Or vrem acum să ne întoarcem în starea de drog. Succes! Experimentul Marinei Abramovic, din 1974, arată clar cum suntem. A fost tratată ca un obiect într-un muzeu. A fost inițial gâdilată, parfumată, pupată, apoi oamenii au început să o chinuiască, să își bată joc de ea. A fost la un pas să fie împușcată. Esența umanului a răbufnit în fața „obiectului”!

A zecea lovitură. Este cea legată de cea anterioară. Umbra umanității iese la suprafață. Universul fără o etică – iar eu adaug, fără o etică de tip religios; pentru mine, religios creștin – mai devreme sau mai târziu ajunge în punctul acesta în care se vede clar că etica fără valori fundamentate și practicate, determină aceleași răsturnări cumplite. Veți spune că și atunci când etica religioasă era practicată larg au existat nedreptăți, războaie, cutremure sociale. Așa este! Aici nu am soluție. Este doar o stare de a fi a omului. Pot să spun doar ca titlu ipotetic că acum cantitatea de victime este diferită (regimurile politice lipsite total de etica fundamentată religios a făcut până în prezent cele mai multe victime în cel mai scurt timp – comunismul bate recordurile). Dar epoca noastră este epoca în care etica în general a fost uitată. Este doar un accesoriu cultural, demnă de a ocupa o poziție într-un raft dintr-o colecție de ciudățenii. Este redusă la o deontologie, un sistem de reguli. Apariția lui Trump dă un șut enorm acestui aspect. Politica fără Principii este nulă! Politica fără principii etice nu poate să nască decât monștri!

POMPILIU  ALEXANDRU  este doctor în filosofie, lector universitar la Universitatea „Valahia”, din Târgoviște, dar, mai ales, absolvent de CARABELLA…