Femeia şi copacul (VI)

Capul parcă i se dilata şi simţea o greutate smintită la tâmple… Dar cum să i se dilate capul, când afară e un frig de nu-ţi vine să-ţi „arunci” nici degetul în bătaia vântului? O fi posibil ca propriul ei cap să contrazică legile fizicii? Oricum, în capul unei femei (e şi ea om!) pot încăpea atâtea minuni, că te cuprinde uneori mirarea, cum de e posibil aşa ceva!?

Giuseppe Arcimboldo, Flora, 1591

Bărbaţii susţin că femeile gândesc mai puţin, că sunt mai slabe de înger şi că doar cratiţa şi maternitatea le mai pot salva. „Numai un cap de bărbat poate gândi aşa de îngust” – îşi spuse ea, privind instinctiv pe fereastră, la copacul care, în mintea ei, aproape că îi devenise „partener” de gânduri ascunse. Era, până la urmă, singurul ei prieten! Fiindcă tot a venit vorba de prieteni, nu prea se putea lăuda că numără mulţi. Încet, încet s-a îndepărtat de lume, ascunzându-se după propiiile sale gânduri. Îşi făurise – costă ceva să-ţi imaginezi! – propriul său cerc de prieteni şi le vorbea despre visele ei, de dureri, de speranţe, de aşteptări. Totul petrecându-se aievea, nimeni nu se supăra, nimeni nu punea întrebări incomode – şi chiar dacă punea, nimeni nu aştepta răspuns – şi fiecare pleca atunci cînd i se cerea ieşirea din scenă. Ca la teatru. Dacă ar fi mărturisit cum îşi petrece clipele de răgaz, lumea ar fi zis (căci despre lume e vorba!): „Biata de ea! Şi ce fată bună era!” De „fată bună” ce era, a acceptat ca bunii ei prieteni să-i smintească sufletul, s-o rănească până când a ajuns ea însăşi o rană. Rana de suflet se poate ascunde, dar tristeţea şi singurătea îşi arată colţii şi te ţintuiesc în culcuşul de sânge. Speriată, femeia căută un refugiu. Frica de lume, de prieteni trebuie învinsă! Dar cum poţi învinge o asemenea putere? Poate doar devenind „frunză-n vânt”. În niciun caz copac.

Giuseppe Arcimboldo, Primăvara, 1573

Femeia şi copacul (VII)

Prinsă în vârtejul evenimentelor sociale, politice dar mai ales economice, femeia nu a mai avut răgazul de a visa, iar copacul nu i-a mai fost tovarăş de conversaţie aproape o iarnă. Cazuri de corupţie, spionaj, furturi, crime, accidente aviatice, feroviare, maritime, rutiere, violuri, abandonuri, români expulzaţi, condamnaţi, politicieni ce se muşcă între ei şi arată cu degetul acuzator către ceilalţi politicieni, deşi scena politică e cam aceeaşi de aproape 20 de ani, toate acestea combinate cu Doamna Criză Mondială, nu mai lasă aproape nimănui răgazul de a visa, de a spera, de a trăi momente de linişte. Peste toate acestea oamenii mai au încă o problemă: paşapoartele biometrice. În ţara asta sunt milioane de oameni care n-au avut niciodată un paşaport, alţii care nu mai au nevoie de paşaport, majoritatea circulând doar cu buletinul, cu treabă sau fără treabă prin Europa. Dar America? Oare mai doreşte omul românesc să meargă în „ţara tuturor posibilităţilor” în plină criză economică? Moare de poftă omul românesc să aibă aşa-zisele paşapoarte biometrice?

Nimfa, desen de Rudy Roth, 2008

Pentru a nu vorbi de una singură – nu se cade – femeia a pornit spre fereastra străjuită de vechiul prieten: copacul. I-a repetat tot ce avea de repetat dar prietenul ei, copacul, nu a dat semne că ar asculta-o. După lungul monolog despre „lumea de televizor”, despre întâmplările acestei lumi, femeia s-a retras mirată de la locul cu pricina. Concluzia, până la urmă, era evidentă. S-a convins că până şi copacul s-a săturat de această lume. O fi indiferenţa o formă de protest?

PUȘA ROTH este absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, specializarea limba română – limba franceză, realizator Radio România, membră a Uniunii Scriitorilor din România, secţia dramaturgie…