LĂMPIȚA – Cred că lăcrița cu amintiri a copilăriei este mai degrabă un fel de vestibul, care duce spre celelalte cămări ale vieții noastre, luminează sau întunecă toate vârstele. Această lăcriță-vestibul fer(m)ecată cuprinde nu numai merele de aur ale lui Prâslea, nu numai chei minunate, care deschid ușile bucuriilor, ci ține ascunse și alte cheițe, care închid porțile spre ținuturi pline de făgăduinți, alte mere, otrăvite de data aceasta, care ucid suflete. Sigur, copilăria este întotdeauna fericită, tot repetăm după un dicționar al ideilor de-a gata, fie în opinci, fie în botine. Dar… Îmi amintesc de o poveste chinezească, pe care am auzit-o în copilărie la radio (la Noapte bună, copii! o emisiune pe care o ascultam cu sfințenie) și pe care, uite, o țin minte și astăzi: Un împărat a voit ca băiețelul lui să fie mereu fericit. Și i-a făcut toate voile, i-a dat tot ce acesta a vrut. Dar într-o zi căluțul de porțelan al copilului s-a spart. Atunci micul prinț a început să plângă Oricâți alți căluți la fel i-a dat împăratul, copilul plângea, fiindcă numai cu cel spart a călătorit în lumile feerice ale imaginației.

Căluțul meu de porțelan a fost o lămpiță pentru copii, pe care ne-a cumpărat-o mama, ca să nu speriem când ne trezeam noaptea. Nu știu sora mea, dar eu nu mă speriam. Mă trezeam noaptea și vedeam la lumina zgârcită a lămpiței umbrele prăpăstuite peste mobile, stropii de lumină care se mișcau pe tavan… După mulți ani am găsit în podul casei lămpița și deodată mi-am amintit totul… La lumina ei searbădă tata și alți bărbați vorbeau de trecere. Vorbeau îndelung, sucit, întortocheat: că să ne trecem, că să nu ne trecem. Eu nu înţelegeam, dar nu ştiu de ce nu întrebam pe nimeni cum vine chestia asta: trece vara, trece căruţa pe drum, dar cum să se treacă ei? Dar ascultam o vreme glasurile lor înăbuşite, gâfîite, scrâşnite, răbufnite uneori (Eu nu mă trec!). După aceea evadam în lecturile mele de atunci, în ţinutul Mării Îngheţate, unde se afla zăpada purpurie, zburam cu Vulturul Gorgo, mă întreceam cu fata cea isteaţă, cu Aladin şi lampa lui… De la o vreme însă, în seara aceea fără de sfârşit, la lumina lămpiței chioare se vorbea tot mai puţin. Mai mult tăceau, iar umbrele li se zvârcoleau pe pereţi, ca şerpii sub furcă. Tăceau atât de mult că uneori mama îşi băga capul pe uşă să vadă ce se întâmplă. Văzând chipurile îngândurate, duse, ale bărbaţilor, se trăgea îndărăt, la treburile ei…  Neînţelegând, îmi desluşeam în felul meu mreaja aceea de vorbe şi de tăceri. Trecerea – tălmăceam eu – se abătea nu numai asupra oamenilor şi asupra lui Moş Crăciun, dar şi asupra păsărilor, ierburilor, copacilor…  Se treceau şi merele, şi nucile, şi trandafirii, şi vara. Toate se treceau…  Cum stă scris şi în cărţile din coajă de mesteacăn ale bufniţei albe şi înţelepte… Zăpada purpurie de pe Muntele Înalt, de la gura fluviului Pecioara, unde vuia Marea cea Rece, era acolo, în vârf. Îmi umpleam căciula. Însă trebuia să mă întorc. „Uhu-hu! Vino repede”. Şi iar goneam peste şapte râuri, peste şapte lacuri, peste şapte păduri, până la ai mei. Dar când mă uitam în căciulă, zăpada purpurie se trecuse. Se prefăcuse într-o apă murdară, cenuşie… De ce toate se trec?… Și în seara aceea lungă-lungă iată-l pe tata la gura sobei, fumând în tăcere. Vedeam fumul ţigării ori cel ieşit printre cahle, care înceţoşa chipul tatei. Îl vedeam zvârcolindu-se, chircindu-se, până ce se mistuia în pălălaia roşietică. Îmi apărea ca un pitic bătrân, zgârcit de ani, înnegrindu-se încetul cu încetul. Lampița se făcea mică, uriaşi întunecaţi se prăvăleau pe pereţi, iar piticul, chincit la gura sobei, se chircea: cât un porumbel, cât o nucă, cât o neghină mai apoi, până ce dispărea acoperit de fâşii de întuneric. M-am trezit când mama a intrat în odaie. Flacăra lămpiței a pâlpâit speriată, gata să se stingă. Tata tot la sobă, fuma cu mişcări încetinite. „Te-ai trecut”? a întrebat mama răsuflând din greu, ca din fundul pământului. Tata a privit în jur, de parcă acum vedea întâia dată lucrurile din casă şi, trudnic, după o tăcere lungă-lungă: „M-am trecut”. Şi umbra tatei s-a năruit peste sobă… M-am uitat la mama: avea ochii triști și speriați, dar nu erau așa de la lămpița mea, ci din cauza negurii din sufletul ei – că se vor trece la colhoz.

PUPATUL MIRESEI – La nunți toți dau năvală să pupe mireasa: s-o țocăie, s-o smotocească. Săraca! Și așa e torturată în niște pantofiori atât de strașnic strânși încât ar prefera să fie dezvirginată de șapte ori decât să poarte pantofii cu pricina. Dar nu-i destul atâta chin! Mai trebuie să treacă și prin furcile caudine ale pupatului. Se remarcă întru această activitate masculii transpirați, roșii în obraji și cu cureaua sub burtă. Tot felul de unchi, ai ei sau ai lui ginerică, rude până la a „n”-a spiță și cunoscuți ai acestora, cumnați, veri și multe alte rubedenii, se reped mai dihai ca la promoțiile de Coca-Cola. Pupatul e zgomotos, țocăit, fârnâit, de cal asudat. Pe lângă secrețiile sudoripare sine qua non, mireasa poate simți pe pielea ei, ca să zicem așa, în fapt cu toți porii și toată sila, damfurile alcoolice diverse: de votcă, de țuică „d-aia de-a noastră”, de vișinată fermentată, de carcalete dând să eructeze în borâtură. Iar aceasta din urmă, ori niște dinți stricați sau care nu au cunoscut periuța de săptămâni sunt pe deasupra, bonusuri cum ar veni. Astfel îmbăloșată, mireasa zâmbește. Trebuie „să facă frumos” la rudele mirelui, la tot felul de neamuri, care îi toacă mărunt orice strâmbătură. Dacă are noroc, mireasa poate fi luată apoi la dans de vreo cimotie de asta, care țopăie ca un cimpanzeu. Din zece zdrahoni pântecoși, nouă o calcă pe picioare. Oamenii ăștia sunt fericiți (e drept, n-au uzul altui fel de petreceri, ca să poată face comparație): Au pupat mireasa? Au pupat. Au jucat-o? Și încă cum!

CRIȚĂ ȘI CRIȚOAIA  –  Criță stătea la dracu-n praznic. Intrai pe Valea Lupului, urcai pieptiș, cu râpa-n stânga și peretele dealului în dreapta, treceai de bojdeucile hâite ale țiganilor, așezate ciucur pe malul râpei, mai era apoi casa lui Neculai Paisvant, pe dreapta, între vii, pe urmă iarăși urcai gâfâit pe malul râpei adânci până ce-ți ieșea limba de-un cot și te opreai ca vițelul la poartă nouă drept în portița lui Criță. Aici se termina drumeagul îngust, de-o căruță: drept în poarta, care avea numai un clempuș, însă era mereu închisă, proptită pe dinăuntru. Criță nu prea era ceea ce se cheamă un tip comunicativ. Nu socializa, cum se zice azi în noua limbă de lemn paneuropeană. Deloc! Puțini mergeau la casa lui, iar el nu cobora niciodată în sat. După colectivizare, care la noi s-a încheiat în ’62, fiindcă veleștenii au fost printre ultimii trecuți la colhoz, Criță a rupt aproape toate legăturile cu lumea și a rămas singur cuc, dacă n-o punem la socoteală pe cuculeasa lui – Crițoaia, în casa lui înconjurată de pădure de pe sprânceana dealului. Pe ea o vedeam. Trecea destul de des pe la poarta noastră, care se află aproape de buza Văii Lupului (după ce oficialitățile au dat nume drumurilor și drumeagurilor, redenumindu-le „străzi”, casa noastră este la Valea Lupului, nr. 1). Noi, copiii, răscoliți de poveștile misterioase despre Criță, colportate intens de țiganii din Valea Lupului – că morocănosul Criță are un depozit de muniție rămas de la război, că a construit un avion cu care vrea să fugă în America (pare că generația mea de copii, fără televizor, era mult mai „prinsă” de miraculos decât cea de azi; îmi aduc aminte, de pildă, de povestea cu maimuța-fotbalist, pe care, cică, brazilienii au pus-o în poartă, iar un fotbalist ungur, Pușkaș (de la „pușcă”, lucra imaginația noastră), a tras un șut și a rupt maimuța în două) o examinam cu atenție pe Crițoaia. Însă aceasta, spre deziluzia noastră, nu avea nimic deosebit. Era o băbuță aproape pitică, cam surdă, motiv pentru care vorbea tare, cu glas ascuțit, scârțâit. Mergea pe la neamuri (căci ea avea rude în sat; el era venit nu se știe de unde, neamuri nu veneau pe la el niciodată) sau cu „marfă” la Iași: cu mere, pere, renglote, struguri, roșii. Nu lua niciodată autobuzul, fiindu-i frică. Se lua cu altă băbuță, trăitoare în lumea veche, lume desculță și pedestră, și taca-taca, teleap-teleap legănându-și fustele făceau peste opt kilometri până la Iași: cu coromâsla (cobiliță pe moldovenește) cu două cociuge (coșuri) pe umeri.
Odată erau s-o pățească rău. S-a nimerit că tocmai veneam cu autobuzul dinspre Iași, când… ce văd!? Accident! La pod la Durduc tot asfaltul era roșu-sânge. Oamenii din autobuz își făceau cruce și exclamau a milă la vederea cruntei scene.  Crițoaia stătea năucită pe marginea șanțului. Nu pățise nimic grav, dar zâmbea tâmp și vântura din mâini aiurea, ca o cloșcă-găină, care și-a pierdut puii de rață pe apă. Pe cealaltă babă nu o vedeam. Presupuneam că a fost rostogolită în șanț sau sub pod și murise. Însă nimic din toate acestea! Ce se întâmplase? Un șofer care circula prea aproape de marginea șoselei a agățat coromâsla uneia din babe și le-a bușit pe amândouă sub pod la Durduc. Noroc că podul era mai mult un podeț peste leneșa și firava apă a Vămeșoaiei (abia peste mulți ani aveam să aflu ceea ce cred că nu știu nici azi consătenii mei: Vămeșoaia e de fapt un canal, azi înmâlit, făcut pe vremea nu știu cărui domnitor fanariot, Moruzi sau Calimah, ca apa să nu se mai reverse pe șes, ci să șerpuiască alene drept în Bahlui), așa că babele s-au ales, în afară de sperietură, cu o trântă și câteva julituri. Iar „sângele” de pe șosea era dat de pătlăgelele chiflicite și făcute bulion ale Crițoaiei. Bineînțeles, babele s-au ales și cu greaua batjocură țărănească, după ce oamenii au priceput despre ce este vorba. În orice caz, din cauza acestor zeflemeli sau din altă pricină, Crițoaia n-a mai mers pe jos până la Iași după aceea. Își făcea trei crucioaie mari și se urca în autobuz.
Crițoaia era singura legătură a lui Criță cu lumea, un fel de sol gălăgios, care bătea aiurea într-o tobă spartă. Cum am spus, de la colectivizare el nu mai cobora în sat. Nu a vrut cu nici un chip să treacă la colhoz. Numai el va fi știut cât „a tras”, când a fost cu „lămuririle” trecerii la „colectivă”. I-au lăsat până la urmă casa și câtă pădure i se cuvenea după noile legi, iar în jur au defrișat tot și au plantat vie. Acum izolarea casei era și mai evidentă, mai vizibilă: un pâlc de pădure din care se ițea țuguiul de draniță putredă al casei, înconjurat de vii. Aceste vii erau ale IAS-ului, iar Criță era tare apreciat de inginerii de acolo, fiindcă le repara sapele, coasele, vermorelele… Se pricepea să meșterească de toate. Însă toate le făcea acasă, nu ieșea din curtea și din restul lui de pădure nici să-l pici cu ceară. Firește, nu-și făcuse avion, dar tata, care trecea cu popa pe acolo cu ocazia moliftei postului (prostului, zicea tata), povestea că și-a făcut singur un aparat de radio și ascultă un singur post: Europa liberă. Când se terminau știrile și dacă îi plăcea lui cum au fost înfierați comuniștii, Criță spunea la sfârșit: „Să trăiți!” și închidea aparatul.  De fapt, nu-l chema Criță, ci Dascălu. Culai, un prieten de-al meu de joacă, a fost trimis la Criță de taică-său să ceară un fluturaș pentru vermorel. După ce a urcat opintit coșcogea dealul, Culai a început să strige gâfâit și neîntrerupt, cum strigă copiii, la poartă:
-Nene Criță! Nene Criță! Nene Criță! Nimic.

Culăieș se înecase de strigătele sacadate și dădea să se întoarcă, când Criță i-a răsărit ca din pământ în față:

-Aici nu stă Criță. Aici stă Dascălu!

Și i-a întors spatele. Criță era doar porecla. În limbaj popular „criță” înseamnă „oțel” (de unde expresiile „tare ca crița”, „inimă de criță”, „beat criță”). Cel ce i-a zis așa a știut el ce-a știut. Criță era genul rar de om, care merge pe drumul lui fără să se uite în jur la ce fac ceilalți. Oamenii știau: Singurătatea lui începuse încă înainte de colectivizare, după aceasta doar se accentuase. Iar faptul că mersese în răspăr cu restul nu-i aducea prea multe bucurii. Felul său de a fi, aerul posac nu-l făceau prea simpatizat. Pentru că se încăpățânase și nu trecuse la colectiv putea fi erou doar în cărțile de istorie sau de literatură; pentru oamenii din satul său însă era o excepție care deranja, care sâcâia ca o albină plină de miere într-un viespar sterp. Unii îl vorbeau de rău de-a dreptul – că e tra-la-la, că e trăsnit, că e diliu… Nu-și puneau problema că poate, în străfundul lor, îl invidiau, fiindcă el avusese curajul pe care ei nu-l avuseseră, acela de a merge până în pânzele albe. Așa că, mai pe față, mai pe dos, îl urau. Iar faptul, de pildă, că era adânc credincios și că discuta cu preoții pe care-i primea chestiuni de subtilitate ale credinței, nu trezea stima oamenilor, ci, dimpotrivă, accentua neîncrederea în el; îl făceau habotnic și sălbatic. N-a coborât de pe bobeaucă (așa ziceau oamenii piscului acela păduros) nici la nunta unicei lui fete, Valerica. Asta a a pus capac. E nebun!
Aveam vreo zece ani când tata m-a luat cu el la Criță. Poate simțea propensiunea mea spre fabulos. Vă închipuiți emoția mea, alimentată de poveștile care-l înconjuraseră pe Criță cu o asemenea aură. Pe o vreme neguroasă, am urcat pe Valea Lupului, pe drumul acela ca o golgotă, și am ajuns la portița închisă cu doar un clempuș. Tata s-a aplecat peste portiță și a dat la o parte propteaua. Am intrat. După un pâlc de copaci și o vie, urma o ogradă largă, căptușită cu iarbă bogată. Cărările abia se vedeau prin iarbă. În ogradă erau multe acareturi – șuri, magazii, poieți, hambare – mici, abia văruite, pleoștite, așezate în patrulater. Ciudat era că toate erau orientate cu spatele în afară și cu fața înspre centrul patrulaterului. Așa mici, albe, păreau niște păsări chircite în ploaie, bătrâne și posomorâte. Deodată, pe nesimțite, ca o sălbăticiune, ne-a apărut în față Criță: un omuleț cu sprâncene stufoase, puțin aplecat de spate, cu o curea care încingea o haină fără nasturi. Avea o bărdiță la spate prinsă în curea. Părea că ceva din respirația chichinețelor din jur, ceva foarte trist, fusese sorbit și de Criță. Așa simțeam. A discutat ce avea de discutat cu tata și apoi a intrat în una cămăruțele acelea (nu deosebeai care-i casa „de curat, care-i magazie, care-i…) să înapoieze, se vede, sufletul lor trist pe care îl sorbise.  Dar să lăsăm răzgâielile metaforice. Am plecat cu sufletul greu fără să știu de ce. Ceva vechi-vechi și nedeslușit mă apăsa. Mă tot uitam în urmă, spre cămăruțele acelea care arătau fundul lumii, și nu știam ce mă apăsa. Criță a coborât totuși în sat prin ’70. O singură dată. Dus de alții. Mort.

NENEA  HRISTEA – Nenea Hristea a fost acuzat de nevastă-sa că a băut din butoieşul cel nou („butoieşul” e de vreo 500 de litri) cu aligote, pe care-l păstrau pentru nunta lui fiu-său (de ani buni păstrează cîte-un butoi, da’ haidamacu’ de Dorel tot n-are de gînd să se însoare). „Nu, măi, Maricica, – a asigurat-o nenea Hristea – n-am luat eu, butoieşul îi nou şi suge doaga”. „Ei, suge doaga! Sugi tu, usca-ţi-s-ar limba-n gît!”. Şi nenea Hristică, bietu’, s-a apucat să calculeze cît „sug” doagele la un butoi de 500 de kile. Ei, bine acesta e un calcul patafizic, cum ar spune bietul Luca Pițu, iar nenea Hristea a dovedit în felul ăsta că are mentalitate de adevărat scriitor (a şi scris în armată o epigramă la gazeta de perete a unităţii; critica acolo pe plutonierul de la magazie Petria, care ne fură raţia). N-a mai apucat să-i demonstreze tantei Maricica cît a supt doaga, că Dorel nu s-a însurat nici în anul acela, aşa că tot lui nenea Hristea săracu’, sărac să fie de păcate, i-a revenit povara golirii „butoieşului”. Şi s-a achitat de trebuşoara asta ca un adevărat gospodar ce este!