Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece

Radu_Părpăuţă_2NOSTALGIE – Cred că presa, prin deasă folosire, a depreciat cuvîntul „nostalgic” și nostalgia în general. Nostalgia este o stare frumoasă a sufletului nostru, chiar dacă are o anumită încărcătură de tristețe. Nostalgicii vechiului regim, cei invocați de presă, sînt de fapt regretomanii, dacă permiteți acest cuvînt inventat, cei care regretă vechiul regim. Însă nostalgii sînt cei care regretă doar tinerețea lor, cînd lumina tinereții învăluie multicolor răul, cînd orice rău este convertit în bine, cînd prospețimea sentimentelor, a iubirii alungă banalitatea vieții. Asta regretăm nostalgic – pierderea euforiei tinereții. Nostalgicii pomeniți de presă sînt cei care confundă acest regret cu părerea de rău maniacală după regimul trecut. Și proștii. În concluzie, sînt un nostalgic; nu regret din regimul trecut decît „eugeniile” și ciocolățelele cu rom.

UN GÎND – Creștem veniturile familiei, dar creștem și numărul divorțurilor, creștem comoditățile, dar la casele noastre mari avem familii mici; copiii noștri au azi mormane de jucării, dar se bucură mai puțin, chiar se plictisesc față de copiii de altădată, care aveau o simplă crăcană de praștie, făceau case din strujeni și înhămau cărăbuși la cutii de chibrituri; asigurăm căldura în apartamente, dar nu mai știm să ne asigurăm căldura care vine din inimă, ne facem case mari și frumoase, dar distrugem căminele familiale.

MÎHNIRI – Rîdem prea puțin, citim prea puțin, iubim prea puțin, dar ne uităm prea mult la ce vomită televizorul și apoi urîm prea mult. Nu mai știm ce este bucuria. Adunăm insatisfacții, mizerii, fleacuri și flecuștețe, nervi și antipatii cît încape. Și înjurăm, înjurăm, înjurăm, fără nici un folos, fără nici un țel, fără vreo speranță de îndreptare. Sîntem preocupați de poluare, dar ne poluăm sufletele clipă de clipă, înjurînd arhitectura hîdă, gropile din pavaj, corupția, trădarea liberalilor, pe ziariștii semianalfabeți, pe Soros, pe evrei, pe ruși, pe americani și așa mai departe. Vedem dușmani mereu în alții, niciodată în noi, ne credem bezmetic buricul pămîntului, îmbătîndu-ne sfertodoct cu apa chioară a dacismului, de pildă.

DE RĂZBOI – Luca Pițu povestește în Lexiconul figurilor căjvănare despre consăteanul său Vasile Gogea. Moșul făcuse Primul război mondial sub Austro-Ungaria. La birt, după cîteva răchie, îi venea chef să povestească de război, iar cei tineri își dădeau coate rînjind obraznic. Atunci moșul Vasile zicea cu mîndrie: Degeaba va hliziți, că pe unde am călcat eu cu piciorul, voi nu știți arăta pe hartă!

DINTR-UN PAMFLET – … celebru în epocă, dar și atît de actual, al lui Bogdan Petriceicu Hașdeu: „Pentru a scri o operă originală, un om, fie măcar și un român, are trebuință de învățătură, de spirit, de meditațiuni, de răbdare. Pentru a putea traduce, el are nevoie de a cunoaște cu perfecție limba sa proprie și limba străină, din care traduce. Pentru a fi ziarist sau, cum se zice, publicist, românul nu are zor de nimic, nici chiar de gramatică! Tot ce-i trebuie sînt ochi, sau urechi, urechi cu cît mai mari cu atît mai bine, și o căpățînă în înțelesul material al cuvîntului, adică un organ comun tuturor animalelor, și în interiorul căruia se operează, într-un mod confuz, oarecari asociațiuni de idei.”

DE LA UN PRIETEN – Sindicaliștii din învățământ din județul Argeș se declară solidari cu judecătorii greviști. Îmi place. Adică, niște oameni cu salarii de 1500-1700 de lei îi căinează pe ăia cu salarii de 15-17 000! Atunci și eu, care am mai puțin decât profesorii, mă declar solidar cu judecătorii. Sunt așteptați cei cu ajutoarele de șomaj și cei cu indemnizații de handicap. Trebuie să-i scoatem din mizerie pe domnii judecători.

NOSTALGIE – Pe 30 mai 1990 (cu zece zile înainte, în Duminica Orbului, Iliescu fusese ales președinte) a fost un cutremur puternic, poate vă amintiți. Dan, vecinul meu, era la volan în momentul cutremurului și nu l-a simțit. Cînd trecea prin zona industrială a Iașilor (pe atunci mai exista), Dan vede o mulțime de oameni ieșiți la porțile intreprinderilor.
Băi, își zice Dan cu bucurie, să știi că l-au dat jos pe Iliescu.

RUGĂCIUNE – Doamne, dă-mi minte și dă-mi liniște să pot accepta ceea ce nu pot schimba, dă-mi forța de a schimba ceea ce pot și înțelepciunea de a le deosebi una de alta. Facă-se voia Ta, nu a mea. Amin. (Rugăciunea muzicianului din filmul Ia toje hociu – Și eu vreau, 2012)

O ÎNTÎMPLARE DE PRIN 90 – Eram în ședință la revista Timpul (ședințam mult pe atunci, ca la partid mai înainte). Intră unul brusc, trîntind ușile (eram în „locația” fostei biblioteci de marxism-leninism) și începe să vorbească. Era ceva halucinant: aparent vorbea coerent, dar nu înțelegeam nimic. Ceilalți colegi se uitau și ei năuciți și nu știau ce să facă. În acest moment se ridică Spineanu și zice ferm, cu glas sonor: „A, da, știu eu. Hai cu mine.” Și îl ia pe tip de mînecă (era destul de bine îmbrăcat) și ies ambii afară. Noi rămînem interziși.
După cinci minute intră Dorin Spineanu și se așază liniștit. Pe urmă, văzînd figurile noastre nedumerite: „A, e un nebun, îl cunosc. Trebuie să-i distragi atenția cu ceva și scapi de el”.

DE IERI – Am citit într-un roman (de cine credeți? de Grigore Ilisei) o scenă cu un politruc, lăcătuș de felul lui, care trebuia să îndrume „sectorul simfonic”. Ascultă o simfonie și începe după aia să-i critice pe instrumentiști: De ce cîntă pe rînd? Cu toți o dată, tovarăși! Ca la fanfară. Pe urmă se leagă de dirijor. Și dumneata, tovarășe, ce cauți acolo? Nu faci nimic și numai dai din bățul ăla.

CÎNTEC – Asta-i muzica ce-mi place! Cînd se bat cercurile la butoaie în sat, se „păpuresc”, cînd hodorogesc cu butii căruțele grăbite, cînd funigeii plutesc prin grădină și gutuile dau în icter, iar dinspre vecini vine un miros de căpșunicăăă…Și eu stau rezemat în hîrleț și casc gura. Frumoasă-i lumea ta, Doamne!

ASEMĂNARE – Eugenie Bouchard poate fi mîndră: ARE ONOAREA SĂ SE NASCĂ ÎN ACEEAȘI ZI CU MINE! În privința anului nașterii stau mai prost: îs mai vechi cu niște decenii. Pe urmă, Eugenia, cu crema ei publicitară și cu lopățica ei (că așa pare că pălește, precum c-o lopată) e pe locul 50 în lume la tenis. Eu… ehehei, de la Manolescu la… Nobel – toți mă așteaptă la colț. Am zis!

O PARABOLĂ – Ai văzut lanuri de grîu, de orz sau de secară cu spicele pline? Spicul încărcat de boabe e urît, cu vîrful în pămînt din pricina boabelor ce-l împovărează. Însă din aceste boabe se face făina, iar din făină se face pîinea pe care o mîncăm toți.
Prin lan cresc însă și spice goale, care nu aduc nici un folos. Țăranul le aruncă sau le dă calului să le mestece, însă nici calul nu se îngrașă cu asemenea spice. Cu toate că e nefolositor, spicul golaș se ține drept, trufaș, asemeni caprei cu coada-n sus, și privește disprețuitor, de sus, spicele încovoiate din jurul său. Așa-s și oamenii. Dar, atenție! unii țin viclean capul plecat, ca să se creadă că fac parte din cei împovărați. Dar ei sînt de nimic. Trebuie să judecăm, dacă un om reprezintă un spic încărcat sau un spic gol. Alții spun însă că numai Dumnezeu are menirea să facă acest lucru. (o veche parabolă țărănească „remestecată”)

CITADINĂ – În spatele Judecătoriei (fostul Tribunal) încercam să traversez printre multele mașini parcate acolo. Rezemată de mașină, o doamnă se plînge alteia de bărbatu-său, care bea (după cum rezultă din context). Prind un sfîrșit de frază:  Și, oricît ar duce la bord, ajunge la fix acasă; parcă are GPS, frate!

TUSA ȘI JUNGHIUL – Pare că America are de ales cam cum am ales noi între Vadim și Iliescu. Între un porc, cum îi zice De Niro, un măscărici incult și nesimțit, lansat ca animator tv si îmbogățit din specula imobiliară ca orice cămătar ordinar de „pă Dîmbovița”; și o doamnă de 71 de ani care are deja la activ un accident cerebral și care e personificarea carierismului „corect politic”, un fel de socialism capitalist made in USA. Tusa și Junghiul! Ei, unul din ăștia va conduce lumea. Oi fi eu un candriu și un mizantrop, așa că nu mă luați prea în serios.

RADU PĂRPĂUȚĂ este moldovean din Iași, a tradus peste 50 de cărți, este un prozator  rafinat  și talentat  și un mare iubitor de Ion CREANGĂ…