Soția, în fine, a citit textul meu cu salcia. Care ați citit poate îl știți. Eu stăteam pe pat și ea citea pe calculator. Și se întoarce cu lacrimi în ochi spre mine. M-am gîndit că e vorba de ea, că acolo în text o pomenesc de vreo două ori. Dar ea îmi zice cu ochi plînși: așa de frumos ai scris de salcia noastră.

1. Plouă și salcia mea, acum în noapte, e ca o babă gîrbovită de la țară: cu un umăr în sus, cu unul în jos. Plouă-plouă și ea îndură. Mai poți , mătușă?

2.Cred că am devenit obsedat cu sălcioara mea. Bate soarele dintr-o parte, la asfințit, și bănișorii frunzelor ei, sînt galben-aurii. Cam toți copacii au rămas fără haină, ea nu. Eu sap prin grădină, mi-e destul de greu, pămîntul se prinde de hîrleț, dar cînd mi-e greu și vreau să mă las, mă uit la ea: Măi, luminoaso, parcă pentru mine luminezi.

3. Acum cîteva zile am ieșit afară, era întuneric, iar o pleată a salciei m-a plesnit cu tot cu apă peste ochi. Am intrat în casă cu un sentiment amestecat, După aceea mi-am amintit de Maria mea, care m-a lovit cu părul ud pe lîngă Universitate pe unde ne pupam noi intens. Toate băncile le cunosc pe acolo. Bănuiesc că și mulți alții după noi s-au pupat pe acolo

4. Gabi era corectoare la Timpul. M-am întîlnit la un moment dat cu ea prin dreptul Universității și i-am spus: „Ești la vreo facultate?” „De unde știi?” îmi zice ea. Păstra secret că făcea „latina”, a doua facultate. Era un post la un liceu, profesoara ieșea la pensie, și ea viza acel post. Nu l-a obținut pentru că la examenul de ocupare a acelui post a venit un băiat din Basarabia, foarte doxat, și, după ce a discutat cu ele, a zis celor care voiau să ocupe postul, între care Gabi era prima: „Fetelor, fără supărare, vă iau postul”. Așa s-a întîmplat. Eram într-o zi pe Străpungerii, cine-i din Iași știe, vreo cinci-șase persoane de la Timpul. Eram eu, Gabi, Mariana Irimiță, Frăguța, secretara, nu mai știu cine. Parcă prietenul Frăguței de atunci. Domnule, și se găinățează o cioară drept în capul lui Gabi. Trebuie să vă spun că Gabi era țigancă de cort, crescută de o româncă. Mi se tot plîngea de maică-sa adoptivă, că era cam bețivă. Și, cînd ne plimbam pe stradă, se găinățează pasărea drept în capul lui Gabi. Bineînțeles, am sărit toți să o curățăm, să o liniștim. Iar ea:
-Măi, cioară sînt, cioara mă caută! Biata Gabi, ea avea complexul că e țigancă. Îmi pare rău că nu mai păstrez legătura cu ea. S-a măritat pe undeva și am rupt legătura.

5, Hrabal, dintr-o povestire care se cheamă Ochi de diamant. Toate personajele povestesc despre tatăl lor. Și tatăl lor apare extraordinar. Așa este! Și zice o fată (aflăm spre finalul povestirii că e oarbă), continuînd spusele altuia, care vorbea de cum bate inima tatei: „E ca și cum s-ar îndepărta o furtună, strigă fata entuziasmată, ca și cum s-ar prăvăli o stîncă. Sau ca și cînd s-ar răsturna cartofii în pivniță, sau ar cînta la vioară Emil Gilels, nu-i așa?” Țineți seama că fata e oarbă, vorbește prin senzații. Acest nume de pianist de pe la începutul secolului trecut l-am întîlnit și la Harms. Se pare că era un geniu.

6. Mama îmi povestește de la mama ei, bunica mea. În 1919 s-a trecut la calendarul gregorian, cel pe care, știți desigur, îl folosim și astăzi. Și era Paștele pe stil nou. Bunicii mei nu știau ce să facă: să sărbătorească „după vechi” sau „după nou”. Pînă la urmă au zis că să treacă „pe nou”. Și au făcut cozonaci și toate care se fac. Și în ziua respectivă vine fratele bunicului de la Păun cu soția lui, mătușa Măriuca. Și zice spumegînd mătușa Măriuca: „Măi, păgînilor, cum? Voi țineți Paștele pe nou, cu spurcații de păgîni la un loc?” Și spunea bunica: „Parcă omorîsem pe cineva, așa de rușine îmi era.” Pe urmă au trecut anii și oamenii s-au învățat cu noile date. Nu toți – au rămas și azi unii „pe vechi”. Dar asta-i altă poveste.

7. Cînd mergea popa cu molifta Postului ( a prostului – zicea tata) nu avea timp să stea la poartă, intra buluc, fără să întrebe. Oamenii știau că, uite, în ziua de cutare vine părintele și lăsau porțile deschise. Tradiția religioasă sau populară, nu știu, era odinioară să se treacă pe la toate casele într-o singură zi. Pe urmă satele mărindu-se,popa umblă în mai multe zile. Așadar, popa intra, spunea rugăciunea, mai schimba o vorbă-două și pleca. „Șăzi, părinte, să ne șadă cloștile”, mai spunea cîte o femeie. Așa era credința. Întîmplarea asta s-a petrecut într-un sat din Bucovina, mi-a povestit-o o învățătoare. La o casă era o femeie relativ tînără și văduvă. Cum-necum nu știa că popa umblă prin sat. Și femeia făcea baie – ca la țară, într-un lighean o covată, mă rog. Popa cu dascălul, după obiceiul lor, intră în casă și dau peste femeia goală. Atunci ea face consternată și rușinată: Vai! Na-ți-o, părinte! Bineînțeles, tot satul rîdea a doua zi: Ia uite, măi, Ileana lu Petrea a zis că i-o dă părintelui.

8. În primii ani de învățămînt eram la Burdusaci, com. Răchitoasa,Bacău. Și aveam o clasa VIII. Domnule, și eram tînăr și frumușel (așa cel puțin susține soția mea). Ei, și toate fetele din clasa aceea (erau puțini băieți și slabi la învățătură) erau îndrăgostite de mine. Eu vedeam, dar mă făceam că nu pricep. Din cauza (sau datorită) asta fetele învățau la mine (la limba română) de le ieșeau ochii. Îmi amintesc și acuma, era Mai am un singur dor și ele mă întrebau : Și cum, dom profesor, Eminescu chiar voia să moară? Ce întrebare grea. Directoarea, profesoară de biologie, se plîngea că la ea fetele nu învață. La mine învață, spuneam, veniți să vedeți. Marțea aveam șase ore și rămîneam singur în școală cu această clasa VIII. Fetele se duceau pe unde se duceau, scoteau pantalonii și apăreau cu ciorapi de nylon. Directoarea nu le dădea voie. Defilau prin fața mea cu ciorapii lor, eu zîmbeam. Tare aș vrea să le văd azi. Sau poate aș fi dezamăgit. Rămîn cu imaginea lor de atunci: Marineta, Mariana, Simona, Liliana.

9. Astăzi am lucrat prin grădină. După experiențele… editoriale de ieri nu puteam face altceva. Dar, Doamne, nu regret. Dimpotrivă. M-am salutat cu Dan Dan (tatăl, nu fiul), ceilalți vecini tăiau lemne la drujbă, o coțofană umbla bezmetică, omețelul (boldonej) e roșu stacojiu – o minune, eu tai rugii de roșii, alte urme de plante. Și e tare frumos, deși e înnorat. Copăceii de zarzăr au rămas verzi, cei bătrîni și-au lăsat frunzele. Cînd adie, cad vrafuri de frunze din nuci. Un cocoșel porumbac (spre alb) sare gardul și trece în grădină. Nu îl putem dezvăța. Mai mult, o puicuță sare și ea și vine la el. Cînd lipsește, aproape că-i simt lipsa. Umblă amîndoi prin grădină, întorc frunzele uscate și el îi spune: Co-co-co, uite ce frumos! Cine știe ce iubire mare, nedescrisă de nimeni, e între ei. Iar săptămîna trecută cocoșelul a început să cînte: răgușit la început, dar acum e bărbat de-a binelea.

10. Cățelul nostru Bambu acuma e deja bătrîn. Il simt eu: nu mai e ca la prima vîrstă. Astă vara a venit Raluca, fata soră-mii, și a spus că a îmbătrînit, eu i-am spus că „nu”, „nu”, dar cred că n-am vrut să recunosc că e bătrîn: doarme mai mult, vine mai greu la tine.Și vreau să vă zic că e nedrept ca un cîine să trăiască atît de puțin, ar trebui să aibă aceeași vîrstă cu oamenii. Cu vreo doi-trei ani în urmă, săpam prin grădină și îmi lăsasem o cărărușă, ca să vin în casă: mai discut cîte ceva cu soția, mai beau un pahar de apă, de vin, că dă! e toamnă. Și Bambu a luat-o exact pe săpătură spre mine. I-am strigat: Nu pe acolo! S-a întors și a luat-o pe cărărușă și a venit la mine unduindu-și coada. Pur și simplu l-am pupat: Cum ai priceput, măi cățel?

11. Am discutat zilele trecute cu Maria mea despre mîncărurile pe care le făcea mama. Acuma are 89 nu prea mai face. Și Maria mă întreabă: „Ți-i dor de ele?” „Sigur că mi-e dor”. Nu vreau să fac comparații, dar mama mea bocea cînd nu-i ieșea cozonacul. Și nu-i ieșea din vina ei, ci din cauză că drojdia nu era cum trebuie. Așa era pe vremea aia. Aveam cuptor în curte. Și în el se făceau cozonacii. Într-un an era de hram la noi, adică de Sfînta Maria, pe 8 septembrie, și mama avea cuptorul plin. Nu mai știu cine era la noi, dar erau mai mulți, nu o țin minte decît pe nana și pe fiica ei, Felicia, (așa-i ziceam eu, dar nu era „nana”, adică nu mă botezase, eu îi spuneam nana prin imitație, pe Doina, soră-mea, pe ea o botezase). Și mama se ridică brusc și se duce să verifice cozonacii. Se întoarce și zice:„I-am scos pe cei din fund și i-am luat băgat în gură, și i-am luat pe cei din gură și i-am băgat în fund.” După cîteva clipe, Felicia întreabă: „Adică cum?”

12. A trecut un an, sîntem în primăvara anului următor. Trecerea timpului a spulberat evenimnentele legate de moartea lui Vartan. Se uită totul. În oraș nu se întîmplă decît baluri mondene banale pentru strîngerea de fonduri, accidente de mașină plicticoase, un copil al străzii găsit mort într-un canal. Cîte un politician pe post de churchillică local dă o declarație peltică și plină de ifose despre probleme vitale, iar noi, ziariștii, ne străduim să facem din rahat bici, plastografiind benign declarația ipochimenului. Pentru doamna Paula, închisă la un azil de recuperare și reabilitare neuropsihică, nici timpul, nici lumea nu mai există. Pentru ea, singurul mod de a supraviețui este să nu mai iasă din cameră. O vreme s-a dus regulat la slujbele ținute la azil de un preot misionar, pe care l-a bombardat cu zeci de scrisori tot mai ilizibile. Apoi n-a mai scris.

-Mi-ați adresat niște scrisori, a încercat confuz tînărul preot să înnoade o discuție.

-Da, părinte, dar nu mi-ai dat mai multă importanță decît unui copil care sare coarda.

Și cu aceasta a pus capăt discuției. Cei mai mulți de la centrul de recuperare, chiar dacă au handicap mintal, nu-și pierd cu totul sentimentele, întreabă de părinți, de familie. Doamna Paula însă nu întreabă niciodată. Doctorii nu remarcă la ea nici măcar cel mai firav sentiment de remușcare sau de părere de rău pentru crimele, pe care le-a aprobat și practic le-a comandat lui Titișor. E convinsă , și nu își schimbă cu nici un preț convingerea, că faptele s-au declanșat prin forța lucrurilor și prin Pronia divină. Și numai o singură persoană a înțeles durerea ei, a compătimit-o și a mîngîiat-o – Titișor. Nu suferă deloc de singurătate ca ceilalți. Fiind nonviolentă, are libertatea de a merge în oraș, dar nu se folosește deloc de ea. Stă toată ziulica în cameră. Nu suportă pe angajații spitalului, care vin s-o ajute. Nu face curat în cameră și îngăduie cu istericale oamenii de serviciu, care vin să-i facă ordine. Din cauza asta un strat ușor de praf stă așternut peste mobile, la fel ca în casa de la Breazu. Cătălin o vizitează dintr-un sentiment greu cuantificabil și nu-și poate reprima o senzație de înstrăinare în această cameră izolată și prăfuită. O ciudățenie este că maică-sa acoperise oglinzile din cameră cu pînză. Ca la mort. Iar ochii ei albaștri parcă au o densitate și mai mare. Cînd întîmplător își surprinde pe o clipă chipul în oglindă, o sperie sclipirea aceea a ochilor de oțel. Probabil un stilet îi împunge inima, fiindcă nu-și recunoaște privirea. Îi este greu să o susțină.
Cînd Cătălin și Gena o vizitează, n-are decît o dorință: să-i vadă plecați cît mai curînd. Prea o bat la cap, prea îi răscolesc trecutul și-i vorbesc înțelegător, milos, ca unei babe proaste – e de-a dreptul insuportabil! Totdeauna se purtase puțin straniu, căuta singurătatea, dar acum cere mereu să fie lăsată în pace, să se bucure de singurătate. Nu vrea nimic altceva. Ușile și geamurile sparte, gratiile puse peste tot nu o afectează. Nici țipetele, urletele, certurile și bătăile din azil, alte inconveniente, nu o ating cîtuși de puțin. Pe Cătălin însă aceste oribilități îl atingeau:

-Abia cînd cunoști asemenea viață, dacă se poate numi viață, poți să-ți dai seama cît de fericit ești, s-a confesat Genei.

Mi-a spus și mie fraza asta. Mi-a povestit și o scenă văzută cînd a fost prima dată acolo (avea să vadă și altele cam la fel, îmi spunea), la „glumeți”, care vai! numai glumeți nu sînt. Dacă nu ești zărghit cum trebuie cînd ești internat în stabiliment, apoi fii sigur că devii repede în fiecare sertăraș al creierașului tău. A văzut o tipă grasă, cu gușă, de vreo 20-25 de ani, cu facies de mongoloid, cum iese dintr-un salon trîntind ușa în urma ei. Ochii apoși în unde albastre umblau agitat în toate părțile:

-Fugiți, vin marțienii! strigă gușata spumegînd.

Diverși bărbați în maiou sau în bustul gol, unii scheletici, alții cu burți flasce, ies din saloane și se iau după ea. Chiote, rîsete behăite, grohăituri. Atrage atenția un bătrîn în cîrje, cu țigara în buze, care încearcă să alerge după ceilalți. După cîțiva pași se oprește, își reazemă cîrjele de perete, suflă fumul și își tescuiește violent oușoarele din pantalonii de pijama.

-Fugiți! țipă gușata. Vin marțienii să mă fută!

Și o ia înainte prin semiîntuneriul holului. Dintr-o cămăruță de la capătul holului, iese un infirmier cu mutră de cuțitar și strigă poruncitor:

-Toți în saloane! Imediat toți în saloane!

Gușata, cu un lichid alb în jurul gurii, precum „cașul” la puii de vrabie, umblă zărghită pe culoarul, care răsună de rîsete și scîncete metalice.

-Vin marțienii să mă futăăă!

-Bianca, astîmpără-te, futu-ți eu să-ți fut! strigă infirmierul, cu halatul fluturînd în urma lui.

Pe hol apare unul schilav, cu obrajii căzuți și mutră de bisericos. Tîrîie un scaun de spătar, psalmodiind:

-Veniți de luați lumină, veniți de luați lumină!Infirmierul-killer îi trage un șut în fund:

-Ți-arăt eu lumină. ‘Tu-ți crucea mă-ti! Treci în salon! „Iluminatul” se retrage sfios.

-Bianca, dacă nu te astîmperi, știi ce te așteaptă!

Gușata se oprește ca o vițea căreia îi trecuse durerea înțepăturii de tăun. Vine spășită spre infirmier. Acesta o conduce într-o rezervă. Între timp masculii se evaporaseră prin saloane.

*
Toate încercările lui Cătălin de a o readuce la viață pe Paula se loveau ca de un zid:

-Hai să ieșim în oraș! O plimbare limpezește gîndurile. Cătălin nu știa că a repetat replica polițistului Dănăilă atunci cînd ea a fost arestată.

-Nu, nu, nu! Du-te! Lasă-mă!

-Hai, o să mai uiți de tata, de… crimă.

-Ce crimă!? N-a fost nici o crimă. A fost biciul lui Dumnezeu. (din roman, ultima scenă pe care am scris-o)