ÎN OSPEȚIE

Am fost mâniet rău! Da’ mâniet, nu așa! Am 87 de ani, da’ până acuma nu mi s-o întâmplat așa ceva. Îs luat cu baba mea de… de nu mai știu câți ani (numa’ popa Neculai, care ne-o cununat, mai știe de când îs luat, păcat numa’ că el îi la cimitir în deal de hăt ani), da’ să am așa nacaz în casa mea, n-am pățit. Era după Paști. Țin minte că mă grăbeam să tai via, că dăduseră ploi, pe urmă venise Paștile și n-am avut timp de tăiat. Și era târziu, cum tăiai coarda, cum plângea. Țâșnea apa din ea. Pământul era răzmuiet de la ploi, da’ ce să fac? o tăiam așa și se bătea pământul. Pe urmă, la săpat, îl înjuram pe ceala care-o tăiat-o după ploaie și-o bătut pământul. Nu râdeți, c-așa-i!

Buuun! Vin la mine în sara aceea trei: Gică Onofrei, care o lucrat la Metalurgică și l-o dat afară că l-o prins cu rachiu în sticlă de lapte, pe urmă o intrat la Comtom, da’ s-o dus la furat purcei bat clampă ș-o făcut pușcărie. Pe urmă lucra pe unde apuca, că era bun meseriaș, se pricepea la toate și lucra cu drag, da’ bea de stingea, ar fi băut tărie făcută și din câcat, să mă iertați; zicea că tre’ să bea, ca să nu-i tremure mâna la lucru. Ș-o trăit, dom’le, omul ista… Nici tu ciroză, nici tu nimica altceva. ‘Cea că la el ficatu’ stă în alcool, n-are cum se îmbolnăvi. Te pomenești!

Da’ uite că m-am luat cu vorba și… Vasăzică era Gică Onofrei, ista… Zaharia lu’ Toader a Janei, leat cu mine, care are albeață la ochi, da’ nu albeață mare, numai olecuțâcă, doar la un ochi nu vede deloc, la celălalt vede ceva-ceva, și vărul lui Gică, Mitriță Farfara, c-așa-i zicem, da’ pe el îl cheamă Ichim, o tânjală de om lungă și slabă-slabă, care are el o nepoată, Nuța. Umbla ea c-o țigancă, una Cireșica, și-o plecat cică la muncă în Franța; cine știe ce Doamne sfântu’ o mai făcut ele pe acolo că le-o trimis înapoi ca pe miniștri: cu avionu’. Nuța și cu Cireșica umblau amândouă, dom’le, parcă erau înhamate! Raucă una, raucă cealaltă. Că pe Cireșica asta o știu de când era mititică. Pe vremea când tăiam porci, venea cu mă-sa, Garofina, și cumpărau carne. Când auzea Garofina că în sat se taie porc la cineva îndată se înființa acolo, încă de dinainte de tăierea porcului, și aștepta: să fie prima, să ia bucata cea mai bună. Că trebuia să te târguiești cu ea… „Mie să nu-mi pui os.” „Cum să nu-ți pun os? Da’ ce, porcu’ ista îi numa’ carne?” „Nu, mie nu-mi pui os.” „Și la ceilalți oameni ce le dau? Numa’ ciolane?” Uite așa pățeai cu ea! Alerga prin sat c-o sută de lei (avea bani, că bărbatu-său câștiga bine la CFR) s-o schimbe și se înființa: grasă, nădușită, cu trei puradei holbându-se la carne și înghițind în sec. Era Cireșica, era Ghiță, era… na! că i-am uitat numele la celălalt. Toți o murit! Numai Cireșica ce mai trăiește. Mâncau carne ca sparții. Ghiță o murit de ziua lui. O mâncat și-o băut pân-o murit. Când îl întrebai cât costă cutare lucru, îți răspundea: „Cam două kile de carne! El calcula tot în carne. Numa’ la carne se gândea. Iar Garofina se făcuse cât o batoză. Parcă era umflată cu țeava de cârnați. Acuma de-abia mergea pe drum, era bolnavă de inimă de-atâta carne. Ș-o murit și ea repede. Băăăi, dacă mănânci carnea ca ș-un câne până o termini! Mai fă și tu niște pârjoale… Eah!

Da’ unde rămăsesem? Iaca că am uitat. Ei, dar cine le mai poate ține minte pe toate! Pe de altă parte, am îmbătrânit, măi oameni buni! Mâine-poimâine îmi sună teleanca să mă ducă la locul cel fără de scârbă. Mă întâlnesc într-o zi cu părintele și mă întreabă: „Ce mai faci, moș Mihai?” Și eu încep să mă jălui: ba că mă doare ceea, ba că junghiu’, ba că vătămătura. Da’ el face: „Lasă că eu ți-s leacu’ matale, da’ încă nu ți-o venit vremea.” Poate credeți că mă prefac că-s ramolit, dar la ce să mă prefac, când mai am doi dinți în gură. De mozolit, mai mozolesc eu, când dau de ceva moale, dar când e ceva tare mă chinuiesc până-mi iese părul prin căciulă; numai că eu am o bilă cum îi becul ista, așa că n-are ce ieși… Hai, mai luați un pahar cu vin până-mi aduc aminte! Îi de butuc.

A, era vorba de Zaharia ista… Tare m-am mâniet. Dunăre! Vasăzică vin iștia, îi văd în ogradă, bătea cânele la ei. Eu eram cu pântecosul de Gavril, vecinul nostru, care de-o bucată de vreme se înnădise pe la mine, de când îl chemasem să joace șah cu nepotu-meu Cristinel. Și eu îi dădeam vin lu’ Gavril, ca să-l poată bate Cristinel la șah. Gavril îi plăcut om, ai ce vorbi cu el, da’ când se vede lângă pahar, stă cloșcă, de vine nevastă-sa și îl fluieră de la poartă să vină acasă. Câteodată îl trimit și eu: „Ia mai du-te , Gavrile, acasă, că vreau să mă culc.” Așa mă gândeam să fac și acuma, când, iaca, apar iștia trei. Ș-atuncea îi zic babei mele:

-Sai, Măndițo, că ne vin musafiri. Și scoate ceva de pune pe masă.
-D-apoi cum! Eu să dau de mâncare la un sat de oameni! Dă-mi pace capului!
-Hai, nu te mai fă zgârcită că nu ești, îi zic. Pune niște cozonac pe masă. Nu-ți mai spun de cozonacii Măndiței, măi Gavrile, mă întorc eu către Gavril. O laudă părintele în gura mare și răsună satul de lauda lor. Și istora n-are cică ce să le dea de mâncare!
Toate ca toate, dar când o ating pe Măndița la cozonaci, înseamnă că o ating la inimă. Așa că atâta îi trebuie! Se și repede în bucătărie să pregătească cele de trebuință.
Buuun! Intră iștia, bună-sara,bună-sara, ce mai faceți, bine.
-Da’ ce ai, Gavrile? Că te văd cam…, zice Gică Onofrei.
-Ce să am, măi, sânt bolnav.
-Cum! Vai de mine!
-Am nasul numa’ roș de vreo câteva zile.

Mai șuguim noi o vreme, mai vorbim și îmi spun de ce veniseră. Gică și cu Farfara se apucaseră de o afacere cu porci și-auziseră de la nu știu cine că eu am fost la iarmaroc, la Ruseni. Și veniseră să vorbim de prețurile la porci. Pe drum se întâlniseră cu Zaharia, care, când o auzit că iștia doi vin la mine, zice: „Stai să merg și eu. Nu l-am mai văzut demult pe Mihai”. Că, v-am spus, sântem de-un leat.

Vorbim noi de prețuri, de treaba porcilor și de câte și mai câte. În timpul ista se înfățoșază și baba mea cu carafa de vin plină și cu tablaua cu cozonac.

-Iaca de-aceea vin eu pe la mătușa Măndița, zice Gavril, că știu că rămân c-o fărâmătură în barbă.
Și băga în el felie după felie, de te gândeai unde mai încape, cu toate că are un pântece cât o bute.
-Da’ ce ai acolo, băi Gavrile? zice Mitriță Farfara, arătând cu degetul spre burta lui Gavril.
-Ce să am, bre! Căcat am.
-Da? se miră Farfara. Și pe unde l-ai băgat?
După ce ne oprim din râs, Farfara zice:
-Bun cozonac, mătușă Măndiță! Sărâmâna! Anul ista n-am prea postit, ca să zici că acu îs ahtiat după mâncare bună, da’ tot bun îi cozonacul matale.
-Da’ ce mâncarea de post nu-i bună? face Măndița. Când îmi aduc aminte ce mâncări de post se făceau înainte, pfii! te lingeai pe degete nu altăceva.
-Da, da, face și Zaharia. Pelincile Domnului la Crăciun, care prin părțile Vasluiului, de unde vin eu, se cheamă mașnice, cighir de culbeci, care se făcea în postul Sân-Petrului…
-D-apoi turtele cu julfă! adaugă baba mea. Turtele ca turtele: din făină de grâu, nedospite, coapte pe vatră, spălate olecuță cu apă nu numai de cenușă și de funingine, da’ ca să fie molcuțe. Da’ julfa! Turtele iestea se mânjeau cu julfă… Iii! îți sugeai degetele. Cât ai mânca, parcă tot ai mânca, deloc nu-ți vine a zice „Mi-ajunge!”

Gavril, Gică Onofrei și Mitriță Farfara, care-s mai tineri, ascultă cu gurile căscate. Și Gică de colo zice:
-Da’ ce-i julfa, mătușă Măndiță, că eu, drept să spun, nu știu?
-Julfa se face din sămânță de cânepă… Parcă o văd pe mămuța! Lua o strachină plină cu vârv de sămânță de cânepă din știubeiul de după ursoaica din pod. Mătura vatra c-o pană de gâscă și punea sămânța pe vatra înfierbântată, ca să se coacă. Asta pe mai îndesară, când dorm copiii, că altfel trebuie să ai mare grijă: îți mănâncă toată sămânța de pe vatră. A doua zi dimineața lua mama sămânța din vatră și o pune la chiuă. O bătea de câteva ori cu chilugul și pe urmă se ducea afară s-o vânture bine de pleavă, de colb și de cenușă. Dacă nu adia vântul cum trebuie, mai sufla cu gura până rămânea doar firul sămânței. Și pe urmă iar fuga la chiuă și dă-i și chisază, și dă-i și chisază. Pe urmă deșărta sămânța în sita deasă și cernea. Ce-i rămânea punea iar la chiuă și dă-i și dă-i, până asuda săraca mămuța. După ce termina, greul cel mare de-acuma începea. După ce cernea și în sită nu mai rămânea nimica, vărsa tot în chiuă. Și dă-i și chisază, și dă-i și chisază! Pe urmă, după atâta muncă, băga mâna în chiuă și simțea că sămânța îi cleioasă la pipăit. Printre degete i se cocoloșea oloiul verde-gălbui. Atuncea cunoștea că sămânța este destul de chisată. Pe urmă o scotea într-o strachină. Rădea și chiua cu lingura bine. Pe urmă făcea un foc bunișor, așeza pirostriile și încălzea apă într-un ceaun. Punea o trocuță și deasupra sita. Pe urmă răsturna sămânța chisată în sită, pune apa caldă din ceaun și mesteca cu o lingură. Freca și mesteca așa până ce în trocuță curgea laptele care se zice „de buhai”. E-o zamă grosuță și albă, dulceagă și grasă, izact ca laptele adevărat. Mămuța ne dădea și nouă, copiilor, să bem. Fiecare cât putea, că era de unde. Laptele de buhai care mai rămânea în trocuță îl punea mama în ceaun la foc, da’ să nu fiarbă. Și din lapte se strânge încet pe deasupra un fel de brânză negrie-verzie-cenușie, pe care mămuța o adăvăsea cu lingura, adică o strângea încetul cu încetul, și o punea în strachină. Asta era julfa. Și cu julfa ungi turtele. Doamne, bune mai erau! Dar poți face câte și mai câte cu julfa. Poți face vărzări, poți face păsat cu julfă. M-aș apuca să fac julfă, da’ nu am sămânță de cânepă. Unde să mai găsești?
-Da, multe nu mai sânt, zice Zaharia lu’ Toader a Janei. Nici vărzări, d-apoi vărzare cu mere. Mai ții minte minte, Măndițo?
-Cum nu! Se mai făcea mălai cu cireșe, bob mestecat, geandră – toate de sec, nu de dulce.
-Geandră? face Mitriță Farfara. Iaca de asta chiar că n-am auzit. Ce-a mai fi?
-Să te tot întreci horpăind-o! zice Măndița. Geandra se făcea în Postul Mare. Dinioară se făcea din făină de mei, dar pe vremea copilăriei mele se făcea și din făină de păpușoi. Iei un pumn de făină, pe care o moi cu apă. Pe urmă dai la o parte din mijlocul vetrei jăraticul, șperla și toată cenușa. Pe vatra curată așterni două frunze late de hrean. Pe frunze răstorni făinuța și o tipărești olecuță cu lingura. Deasupra pui o frunză-două de hrean și peste ele tragi focul, așa cum a fost, învălind binișor totul cu șperlă, jăratic și câtă cenușă găsești pe sub hoarnă. După aceea moțăiești cam un ceas, așteptând să se coacă. Când crezi că s-a copt boțul cum se cuvine, îl scoți, îl bați între palme și sufli să zboare cenușa. Îl cureți de frunze, azvârli arsura, când este, pe urmă îl bucătățești, stropești cu apă și… înșfăci lingura. Hai la mâncare! O mântui degrabă, de zici că n-o fost!
-Măndițo, zice Zaharia, aici n-ai dreptate, că nu pui făina între frunze de hrean. O pui între foi de curechi.
-Ba nu, de hrean.
-Ba de curechi, că-s mai groase.
-Dă-mi pace capului! De hrean. Adica nu știu eu!?
-Nu mă nnebuni de cap: îs foi de curechi și pace bună!
Mitriță Farfara se bagă și el în vorbă cu duhul blândeții.
-Moș Zaharia, fă bine și nu mai lua lumea în coarne.
-Da-s de curechi, măi omule! Altfel nici nu poate să fie. De curechi și gata!
-Ba de hrean!
-Măi Zaharie, ești turbat? Ce ai? îi zic și eu.
-Dacă-s de curechi, îs de curechi. Eu nu mi-am pierdut mințile.
Când aude de pierdut mințile, babei mele îi sare muștarul:
-Uite ce-i! i-o trântește. Nici eu n-am scârțâit ușa niciodată pe la casele altora.

Că Zaharia ista asta făcuse: O lăsase pe Rusanda lui și pe urmă tot o umblat pe la vadane.
Zaharia atuncea:
-Vasăzică așa?!
-Așa! îi zice baba mea tot încontrată.
Atuncea Zaharia sare ca o țarcă de la masă, stupește pe podele, își îndeasă căciula-n cap și pleacă. Uite așa nacaz ne-o făcut! Barem să fi zis „bună sara” la cineva sau măcar să fi dat din cap. Ți-ai găsit! O ieșit afară, o trântit poarta și dus o fost! Ducă-se! N-am eu nevoie de așa oaspete.

Ei, da hai să mai bem câte-un pahar. Să ne mai luăm! Că, vorba cânticului: „Hai, frate, să trăim bine, că moartea nu știm când vine,/ Ori la mine, ori la tine./ Cine știe cum a fi/ Și când ne-om mai întâlni.” Ca mâne ne-om duce cu toții. Da’ eu zic că ne-om mai întâlni. Se întâlnește deal cu deal, d-apoi om cu om! Hai noroc și să ne vedem cu bine!