Ştiu, nu ştiu; nu ştiu ce ştiu, nu ştiu nimic. Doar voi ştiţi. Ştiţi cum a fost totul la început, ştiţi cum aţi apărut, ştiţi cine a inventat aia, cine a făcut altceva, ştiţi doar ce vreţi să ştiţi. Dar, de fapt, nu ştiţi nimic. Le ştiţi pe toate, dar ştim cu toţii că vă minţiţi. Iar acum eu mă simt singur, ştiind că am greşit. V-am greşit pe voi.

Acum mă gândesc la un copil. Un băiat. E mic, are în jur de şase ani. Nu are o identitate anume. Dar acest copil are altceva: are o familie, o viaţă, are tot ce îşi doreşte, bani, dragostea părinţilor. Dar el nu ştie asta. Apoi, într-o zi, nu mai are nimic. Are, în schimb, un obiect care trage cu gloanţe, o armă. Are în spate amintiri şi pe spate sânge. E prins în mijlocul unui război, dar nu mai are pe nimeni. Are, în schimb, altceva…

Acum mă gândesc la un adult. E o femeie. E slabă şi murdară. Nici ea nu are o identitate anume. Nu are nimic, în afara unui copil. Un copil pe care nu îl poate hrăni, nu îl poate îngriji, nu îl poate creşte. Dar, are, în schimb, altceva…

Acum mă gândesc la un bătrân. E un bărbat. E scund. Nu are o identitate anume. Are doar un scaun cu rotile, singurul lui prieten. Şi abia dacă se mai ţin unul de altul. Bătrânul e disperat. Are, in schimb, altceva…

Toţi trei au ceva de la mine: au speranţă. Speranţa că mâine va fi o zi mai bună decât azi. Speranţa că nu vor mai fi singuri pentru mult timp. Speranţa că vor fi, cândva, în siguranţă. Speranţa că eu îi voi ajuta.

Dar nu ştiu de ce îi mint. Le dau speranţa şi tot eu devin speranţa lor. Primesc înapoi ce ofer. Şi nu mai fac asta a doua oară. Ce se întâmplă?

Mor oameni. Se destramă prietenii. Sunt distruse păduri. Sunt chinuite animale. Se rup legături. Lumea se ceartă. Familiile se despart. Au loc lupte. Încep războaie. Oamenii sunt înfometaţi. Se cutremură pământul. Au loc dezastre. Totul este ars în focul trecutului.

Mă refugiez printre voi. Sunt bătut, sunt nevoit să fug, să cred în propriile minciuni. Îmi este foame şi sete. Mă simt mai slab pe zi ce trece. Nu mă mai pot mişca. Îmi este promis Paradisul dacă mă închin la idoli anonimi. Primesc o armă ca să supravieţuiesc. Privesc cum mor oameni, cum lumea este distrusă din interior, văd cum vă pedepsiţi unul pe altul, cum vă asupriţi trecutul, religia, culoarea.

Văd! Văd totul şi nu mai suport! Mă întorc de unde am plecat. Realitatea, lumea, totul e prea crud, prea greu de îndurat pentru mine. Dar voi rezistaţi. Voi, oamenii, rezistaţi. Eu, Creatorul, unul fără identitate, ştiu sigur ceva: Pe voi, oamenii, v-am făcut puternici. Pe voi, durerea vă face mai puternici.

Ai grijă pe ce drumuri calci şi cu cine, pentru că cel rău, de îi rămâi dator, nu-ţi face bine…

SABYN ALEXANDRU RUSU e în clasa a IX-a, e un tânăr romantic și visător și este prietenul nostru, junior la Cultura de sâmbătă…