Mai întâi a fost hepatita… Într-o zi mi s-a făcut din senin foarte rău, vomam tot ce băgam în gură. Tata m-a dus la doctoriţa de circă (aşa se numea pe atunci medicul de familie), care după ce s-a uitat la mine la repezeală (în hol mai aşteptau o grămadă de pacienţi) a ajuns la concluzia că am… amigdalită şi mi-a caligrafiat o reţetă. În zilele următoare m-am simţit ceva mai bine şi pentru că tocmai sosise marea zi de salariu, m-am urcat cu tata (nu ştiu de ce, maică-mea se decisese de data asta să rămână acasă) în faimosul autobuz 2, să mergem în oraş şi să-mi primesc raţia cuvenită de prăjituri. Stăteam cuminte pe scaun când o doamnă s-a apropiat deodată de mine, m-a apucat de cap, m-a privit cu atenţie drept în ochi, iar pe urmă s-a grăbit să-l apostrofeze pe tata: ,, Unde te duci, domnule, cu copilul ăsta? Nu vezi că are hepatită?’’ Continuă să citești
Arhive etichete: Am fost un copil reuşit?
Octavian SOVIANY – Am fost un copil reușit? (20)
Hotărât lucru, grădiniţa nu era pentru mine! Nu aveam fraţi, până la cinci ani mă jucasem mai mult de unul singur,aşa că nu eram pregătit pentru viaţa în mijlocul unui colectiv. Nu mi-am făcut niciun prieten, nu luam parte la jocurile gălăgioase (eram foarte neîndemânatic la jocuri) ale celorlalţi copii, pe care nu-i simpatizam şi care nu mă simpatizau, pe scurt, mă simţeam acolo ca a cincea roată de la căruţă. Echipamentul de grădiniţă consta într-un şorţuleţ bleu (al fetelor era roz), cu un buzunar mare, pe care mama îmi cususe cu aţă roşie o gărgăriţă, o gentuţă de tablă în care ni se punea o mică gustare şi un săculeţ de pânză în care ne duceam papucii de casă, căci descălţatul era obligatoriu. Continuă să citești
Octavian SOVIANY – Am fost un copil reușit? (19)
Am fost un copil bilingv: la noi în casă se vorbea atât româneşte, cât şi ungureşte.
Cu tata se vorbea româneşte: el nu cunoştea limba maghiară, probabil o înţelegea, dar refuza s-o vorbească: nu l-am auzit niciodată pronunţând vreun cuvânt unguresc. Mama şi bunica, în schimb, vorbeau între ele ungureşte. Şi tot ungureşte vorbeau şi mare parte din vizitatoarele bunică-mii, deşi unele dintre ele (doamna Tampa, doamna Ionescu) erau românce. De altfel, pe strada Aurel Vlaicu bilingvismul era un fenomen cvasi-general. Probabil vorbeam totuşi mai bine româneşte, pentru că atunci când a sosit timpul să fiu dat la grădiniţă, s-a decis că voi merge la grădiniţa maghiară, tocmai pentru că (a constatat bunică-mea, care era, în familia noastră, factorul de decizie) nu vorbeam suficient de bine ungureşte. Continuă să citești
Octavian SOVIANY – Am fost un copil reușit? (18)
Bunică-mea, despre care am tot vorbit în rîndurile de faţă, nu era, de fapt, bunica mea adevărată, era o mătuşă a maică-mii. Mama îşi pierduse părinţii de timpuriu. Tatăl ei, un ungur din secuime, se numea Ráduly Mihály şi avea un atelier de croitorie în Sfântu Gheorghe. Era o fire boemă, îi plăcea să bea şi adesea i se întîmpla să doarmă peste noapte pe cimentul din atelierul de croitorie. De aici i s-a tras probabil şi moartea: s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi a murit la 30 de ani, lăsând în urma lui trei copii: pe mama şi doi băieţi: István şi Béla. Pe Pista-bacsi am apucat să-l cunosc şi eu; Béla a murit de copil de nu ştiu ce boală de oase şi tot ce am aflat despre el e că avea un talent deosebit la desen. Continuă să citești
Octavian SOVIANY – Am fost un copil reușit? (18)
„Banca măgarilor“ invocată cu mare drag şi de colegi, era locul în care, alături de Ţeposu mi-am petrecut anii de liceu.
Porecliserăm așa prima bancă de pe rândul din dreapta, banca în care am stat o vreme cu Țeposu în clasa a XI-a… Din păcate ea nu a avut o viață prea lungă… După vreo două trimestre, dirigintele nostru, domnul profesor de limba română Constantin Cuza a găsit de cuviință să ne despartă. Țeposu a fost expediat ceva mai în spate, mie Continuă să citești