Piața Universității, douăzeci și cinci de ani…

Am vrut să trăiesc libertatea cu adevărat. Să o văd. Să o simt. Să o miros. Și cu totul și în întregime nu avea cum să fie simțită sau trăită decât acolo, în locul acela magic, misterios, loc ce mă atrăgea în fiecare zi pe care o trăiam, în fiecare oră din viața mea de atunci. O gașcă, un grup de prieteni am plecat acolo ca într-un pelerinaj mistic și de puțini prevăzut și simțit. Am plecat cu bucurie, plini de viață și de Continuă să citești →

așteptări

cât de mult poți simți aceste sunete minunate ale pământului

ale ploii, ale fiecărei zile care începe sau care se termină Continuă să citești →

Imagini, rămășițe

tataia ion mergea înclinat puțin într-o parte

se oprea, trăgea un fum din țigară și se uita la tine

cu un ochi puțin mai închis

pe sub cozorocul lung al șepcii.

era un pătrunzător. Continuă să citești →

atunci când marea cea mai mare era mare nostrum, atunci Eroul a ieșit din apa lină de lângă mal, și-a îndepărtat apa de pe ochi lăsându-i să vadă, și-a șters apa de pe față lăsând să o vadă și a privit spre soare.

și-a scuturat părul, a fornăit mulțumit ca un cal în alergare și a făcut primii pași.

odată ajuns l-a așteptat pe cel care trebuia să vină, pe cel care trebuia să îl povestească. Continuă să citești →

Mergeam pe stradă şi trăiam acolo literatura propriei mele vieţi…(Gheorghe Crăciun)

 Scriu aceste rânduri chiar aici, pe stradă. Hai să zicem, să credem că scriu în timp ce merg pe stradă. Cândva a spune, a scrie, a recunoaşte asemenea lucruri (stări) era o dovadă de proastă creştere, tot aşa cum cei care se duceau sau veneau de la baie erau presupuşi a fi invizibili. Dar epoca noastră este mai necioplită. Nimic nu este ascuns. Şi totuşi este. Continuă să citești →

-fragment-
În memoria lui Gheorghe Rada, al treilea cel dintre unchi plecat.

Am încercat să văd lumea. Un pic mai neclară decât o văd ceilalţi. Am pus între privirea mea şi ceea ce vedeam mari şi lungi draperii ca de ceaţă care mă ajutau să contemplu mai mult decât să privesc. Să aleg ceea ce era altfel, adică pentru că aşa îmi doream. Era atât de plăcut să îndepărtez uneori cu mâna câte o bucată mică de pâclă, să o dau un pic la o parte ca pe un bulgăre de vată, ca să pot vedea nu mai bine ci mai departe. Continuă să citești →

GABRIEL  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un  master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…

Motto: ,, Iubesc literatura sfâșietor, în chiar clipa când moare”- Roland Barthes

Amintirea plutește ca un fetus prin golul existențial pe care știe că nu are cum să-l umple. Încărcătura emoțională pe care amintirea autorului o susține și o transmite nu este mai mult decât dorința de a găsi ceva, pe cineva pe care să se așeze, de care să se reazeme. În acest cadru (puțin) descris își face loc și trăiește aparența de deșertăciune a existenței personajelor ce vor ieși la suprafață, iar în sătucul populat (locuit?) de aceste spectre textuale se resimte acut, fizic, prezența limitelor lor, a locului gol ce trebuie (de)scris, umplut. Continuă să citești →

de Gabriel ENACHE

Pe domnul care a murit chiar în prima seară de când sunt aici l-am dus la morga cu singurul asistent de pe secţie. M-a rugat să îl ajut pentru că ,, morga este singurul loc din spitalul ăsta de care îmi este frică!” L-am ajutat. Am mers împreună prin noapte cu o targă rablagită cu roţi până la morga, undeva prin spatele curţii. Locul nu este deloc înfricoşător. Doar liniştit. Foarte. Continuă să citești →