Mă minunam acum ceva vreme în fața descoperirii esenței intelectualului. Văd acum că o țin dintr-o descoperire într-alta. Nu mă mai satur; mă dor ochii, mă doare sufletul, strig „evrika” destul de des… Cică adevărul are aceste efecte asupra noastră. Să fie adevăr sau să fie o înclinație kafkiană pe care o am în a vedea lucrurile?! Un profesor de-ai mei ar spune că de fapt acest ultim aspect mă urmărește și nu îmi dă pace când iau contact cu evenimentele sau persoanele. Și, ar spune acest profesor, aș putea foarte bine să văd frumosul, să văd partea bună a lucrurilor. Eu nu spun că nu fac și acest lucru. Dar cu cât timpul trece, văd cu stupoare că distincțiile „bine-rău”, „frumos-urât” se estompează și se amestecă atât de mult încât ajung să vorbesc despre un „dincolo de frumos și de urât și dincolo de un bine și de un rău”. Continuă să citești
Arhive etichete: Pompiliu Alexandru
Pompiliu ALEXANDRU – Despre mine şi fotografie…
„Din punct de vedere imaginar, Fotografia (cea pe care o doresc) reprezintă acel moment foarte subtil în care, la drept vorbind, eu nu sunt nici subiect, nici obiect, ci mai degrabă un subiect care se simte devenind obiect: trăiesc atunci o microexistenţă a morţii (a parantezei): devin cu adevărat spectru” – Roland Barthes – Camera luminoasă
Ceea ce mă atrage nespus de mult la fotografie este o curiozitate-fascinaţie de genul celei expuse de Barthes; Fotografia este pentru mine terenul explorator, cutia cu jucării şi cutia Pandorei în acelaşi timp. Sunt fascinat de acest joc serios care pune în mişcare reprezentarea interioară cu care operează pictorul, cel care îşi expune în tablou realitatea psihică pe de o parte, iar pe de altă parte, mişcarea reprezentării numită „obiectivă” dată de lentila foto – cea care ne-ar prezenta realitatea „aşa cum este ea” (sic). De fapt, cu cât iscodesc mai mult fotografia, ca şi pictura, nu văd decât un joc al imaginarului şi într-un caz şi în celălalt. Şi acest joc este minunat şi în a-l inventa (ca actor principal) şi a-l consuma (ca spectator)! Continuă să citești
Pompiliu ALEXANDRU – Sclavia modernă
Nu am obosit să vorbesc despre faptul că suntem sclavi și ținuți în această stare de cel puțin douăzeci și cinci de ani. Adică în acest sfert de secol am trecut de la o formă de sclavie la o alta. Știu, sunt voci care vor spune că exagerez cu acest cuvânt; „sclavia” a fost abolită de mult timp în Europa. Oare? Oare sclavia-clasică (adică cea specifică Antichității, apoi cea specifică Africii negre, apoi cea specifică sudului Continuă să citești
Pompiliu ALEXANDRU – Despre mine şi fotografie…
„Din punct de vedere imaginar, Fotografia (cea pe care o doresc) reprezintă acel moment foarte subtil în care, la drept vorbind, eu nu sunt nici subiect, nici obiect, ci mai degrabă un subiect care se simte devenind obiect: trăiesc atunci o microexistenţă a morţii (a parantezei): devin cu adevărat spectru” – Roland Barthes – Camera luminoasă Continuă să citești
Pompiliu ALEXANDRU – Un ghimpe în inimă (II)
Motto: N-am cer. Ce e mai departe de mine
sunt eu, negrul şi înlăuntrul.
Cerul meu este de carne neagră.
Cer îngropat.
(Nichita Stănescu – Lupta inimii cu sîngele)
În saloanele cu femei domnea aceeaşi atmosferă îngreunată de mişcarea întunericului. Era ceva mai cald parcă aici. Erau mai afective, mai materne şi mai seducătoare. Aici era locul mîngîierilor, al lingerilor din Lesbos, al gestului încet, nu dintr-o bucată şi cu icnete din salonul bărbaţilor. Şi aici eram imediat înconjurat de cum intram şi simţeam mîini moi cum mă ating cu delicateţe sau cu Continuă să citești
Pompiliu ALEXANDRU – Despre mine şi fotografie…
„Din punct de vedere imaginar, Fotografia (cea pe care o doresc) reprezintă acel moment foarte subtil în care, la drept vorbind, eu nu sunt nici subiect, nici obiect, ci mai degrabă un subiect care se simte devenind obiect: trăiesc atunci o microexistenţă a morţii (a parantezei): devin cu adevărat spectru” – Roland Barthes – Camera luminoasă Continuă să citești
Pompiliu ALEXANDRU – Între Homo ludens și Homo festivus
Se spune că omul atinge maximul de potențial, privit din toate punctele de vedere, între 20 și 25 de ani. Cel puțin aceasta ar fi concepția anticului grec. Platon își începe discipolatul pe lângă Socrate în jurul vârstei de 20 de ani. Noica, pe de altă parte, ne spune că nu putem să spunem ceva în filosofie înainte de vârsta de 40 de ani. Până atunci suntem într-o fază de formare – în care încă avem mintea, simțurile, cultura tulburi, fără sedimente. Într-un fel, dacă Continuă să citești
Pompiliu ALEXANDRU – Despre mine şi fotografie…
„Din punct de vedere imaginar, Fotografia (cea pe care o doresc) reprezintă acel moment foarte subtil în care, la drept vorbind, eu nu sunt nici subiect, nici obiect, ci mai degrabă un subiect care se simte devenind obiect: trăiesc atunci o microexistenţă a morţii (a parantezei): devin cu adevărat spectru” – Roland Barthes – Camera luminoasă Continuă să citești
Pompiliu ALEXANDRU – Metamorfozele parcării mele (II)
Și a venit soarele peste parcarea mea! În sfârșit, după săptămâni întregi de ploi încep să văd fundul gropilor. Îmi era dor de ele. Sunt niște funduri superbe; nu poți să nu le observi. Îți atrag atenția de fiecare dată când întri în parcare. Exact ca atunci când treci pe stradă și, hop, în față îți apare de nicăieri un funduleț pe care se mulează o rochie uni sub care se frământă, ca două roți de moară, două bucuțe Continuă să citești
Pompiliu ALEXANDRU – Despre mine şi fotografie…
„Din punct de vedere imaginar, Fotografia (cea pe care o doresc) reprezintă acel moment foarte subtil în care, la drept vorbind, eu nu sunt nici subiect, nici obiect, ci mai degrabă un subiect care se simte devenind obiect: trăiesc atunci o microexistenţă a morţii (a parantezei): devin cu adevărat spectru” – Roland Barthes – Camera luminoasă Continuă să citești