Eram în bucătărie, pe scaun. Complicat, nu? Auzeam de la combină Adagio al lui Albinoni. Nu numai că îl auzeam, îl simțeam. Mă vedeam mai tânăr cu cinci ani, undeva într-un mestecăniș, ascultând polifonia de voci din natură. O natură moartă, toamna, readusă la viață de armonia și puritatea piesei ce se derula la combină. Erau două lumi, indispensabile una de cealaltă. O lume a purului, unde domnea pacea, iar muzica își făcea de cap, formând o pleiadă de sentimente, emoții, trăiri, și o lume murdară, pătată de realitatea cotidianului, unde ura și nepăsarea conduc cu autoritate. În scrumieră, țigara încă fumega și aștepta cu înfrigurare notele de final. M-am ridicat de pe scaun și am dat piesa pe repeat. Îmi venea să râd, să îmbrățișez, să iubesc, dar totodată să plâng, să sfârtec, să sper, să urlu, să aștept, să fiu dependent. Eram un mim care s-a prins în propria cutie – și-mi plăcea. Cutia mea era Adagio. Era în mine, în toți porii mei, și-mi dădea o stare de mai bine. M-am dus la fereastră, și vedeam cum la lumina felinarului pier în umbră, frunzele îmbătrânite ale copacilor, pe muzica asta, care își lua rămas bun de la ele (și apoi o lua de la capăt). Parcă și norii deveniseră sensibili. Ploua. Des și mărunt. Eram de acolo, de pe discul ăla de vinil, din muzica aia, și le cântam lor, celor ce au pierit în umbră, frunzelor. S-a stins și țigara, în ceașcă a rămas doar zațul. Iar eu mă întreb cine își va mai aminti că odată, pe muzica lui Albinoni, un băiat conducea frunzele pe ultimul drum…

ANDREI MIHAIL RADU este elev în clasa a XII-a și unul dintre cei mai talentați violoniști ai generației lui…