Cel mai greu este să lucrezi cu oamenii, mai ales când ai de-a face cu indivizi şi individualităţi de larg consum care trăiesc cu/pentru impresia că au dreptate indiferent ce ar spune. Şi mai greu de digerat este acea clipă inefabilă când ei simt nevoia să îşi exprime părerile total neargumentate fără ca cineva să le fi dat de înţeles că opinia lor este necesară. Despre asta vreau să vorbesc azi. Despre cei care vor neapărat să fie băgaţi în seamă cu orice chip, chiar dacă atenţia de care au parte vine sub forma unei înjurături. Continuă să citești
Arhive categorii: Petrică STOICA
Petrică STOICA – Printre rânduri
Te-am tot așteptat. Așteptarea mea nu are însă nimic de-a face cu răbdarea, e o luptă ce îmi macină liniștea, un foc mocnit, care mă mistuie pe dinăuntru, mă roade ca un vierme adânc ascuns sub aparenta fericire a cojii ce mimează starea de bine. Și voi aștepta, până când mă voi prăbuși în nimicul rămas înăuntru, până când sufletul mi se va întoarce pe dos, precum pielea unui animal proaspăt jupuit. Prea multe burți de pește, zicea pe bună dreptate Iona. Prea multe și afară și înăuntru. Așteptarea mea are toate șansele să vadă chiar și sfârșitul timpului, dincolo de granițele infinite ale universului care ne joacă destinele la zaruri. Nu caut răspunsuri, nu pun întrebări, nu am pretenția să mi se dezvăluie taine, nu vreau epifanii inexistente. Continuă să citești
Petrică STOICA – Printre rânduri
Fusese o vară enervantă, cu prea puţin soare şi prea multe ploi, sub a căror apăsare pământul căpătase o nuanţă borşită, prin care se întrezărea vag verdele plin de viaţă de odinioară. Dezamăgirile se ţinuseră lanţ, de parcă s-ar fi vorbit dinainte care şi când să apară, fiecare mai urâtă şi mai greu de suportat. Bicicleta zăcea aruncată într-un colţ al curţii, abandonată sub o streaşină care nu reuşise să o apere de umezeală. Din cadrul ei metalic mustea acum rugina, care se împreuna undeva mai jos cu vaselina neagră de pe lanţ. Continuă să citești
Petrică STOICA – Printre rânduri (Printre gânduri)
Uneori intru într-un soi de amorţeală care mă împiedică să îmi adun gândurile răvăşite de atrocitatea vieţii, căzută iremediabil într-o rutină bolnăvicioasă. De fapt, este mai degrabă un soi de imponderabilitate a minţii, rămasă suspendată undeva în gol, de unde este greu de ghicit linia orizontului. Să zicem gol existenţial, deşi termenul este clar exagerat şi voit ales astfel încât să pară deplasat. Stau şi privesc aiurea şi îndelung, aşteptând să mă lovească brusc o clipă de inspiraţie, cea care dezleagă şirul vorbelor. Semăn oarecum cu o maşinărie descărcată peste noapte şi care are nevoie de nişte cabluri de curent să o ajute să pornească. Apoi, pusă în mişcare forţat, îşi vede singură de treaba ei. Totul e să iasă din acea stare amorfă, în care nici măcar silabele nu se mai articulează, ci zac dezlânate pe o aţă atemporală. Ei da, efortul de a mă direcţiona către un scop anume nu face decât să mă îndepărteze de el. Derapez în cu totul alte direcţii. Blocajul este la locul lui şi nu se dă bătut nicicum. Îmi zâmbeşte în bătaie de joc, din capătul opus al dexterităţii lingvistice, ca un adversar care ştie că a câştigat lupta înainte ca aceasta să înceapă cu adevărat. Continuă să citești
Petrică STOICA – Recurs în anulare
Plouă mocnit. De câteva zile şi alte câteva nopţi, ca şi cum apa ar căuta să se înfiripe în toţi porii acestei lumi deja putregăite. Dincolo de orizont, la întretăierea dintre lumi, se zăresc cu greu umbrele palide ale regretelor estompate pe piatra aspră a timpului. E vremea aruncării de priviri îngreunate de nostalgie, suferinţă şi furie. Nimic nu mai poate alina ceea ce a fost dat să se întâmple. Încercând să par contemplativ, distant şi resemnat, scot din cutia ferecată a amintirilor neplăcute evenimente pe care le întind pe masa de disecţie a vieţii. Continuă să citești
Petrică STOICA – Erată imaginară
Povestea a fost scrisă demult, în decursul unor ani pierduţi printre degete, pagină cu pagină, într-o înşiruire fără noimă, a cărei ordine s-a născut din paradoxul şi ironia vieţii. Acum, rămasă îngheţată printre rândurile aproape şterse, frumos ornate cu o caligrafie atentă, ea sălăşluieşte întemniţată pe veci pe foile a căror singură vină este că au acceptat neştiutoare să ducă povara şi mizeria sensurilor adânc înrădăcinate în cuvintele ce par desprinse din alte timpuri. Iar timpul perfid a devenit, cu fiecare clipă ofilită, o imagine hidoasă a propriei metamorfoze maligne din unitate de măsură în unitate de tortură. Ca un vierme, s-a înfipt nemilos în carne, smulgând în drumul lui sfredelit bucăţi de suflet. Continuă să citești
Petrică STOICA – Viaţa pe scurt
Fără a avea pretenția că reinventez apa caldă, roata sau mersul lumii, mă simt jignit atunci când unii au impresia că mă pot îmbrobodi cu un zâmbet prefăcut, două vorbe cioplite în lemn și promisiuni pe care nici măcar un copil nu le mai înghite nemestecate. Probabil ar trebui să renunț la politețe, observ că în mintea unora ea se confundă cu naivitatea. Și, spre dezamăgirea celor unși cu toate alifiile, Continuă să citești
Petrică STOICA – Printre rânduri
DICTEU – Aşadar, gândurile mi s-au fracturat exact în secunda când credeam că totul capătă o formă palpabilă. Gândurile bolnave de hemofilie latentă, pe care boala lor intrinsecă le împiedică să se coaguleze, au căzut răpuse de o forţă venită de pe un tărâm ce ignoră logica. Castelul de nisip s-a prăbuşit în el însuşi, într-o implozie necontrolată, târând cu sine către hăul uitării bruma de adevăr Continuă să citești
Petrică STOICA – Poveşti din bătrâni
Stau de vorbă cu tatăl meu, om simplu şi fără mofturi, croit dintr-o bucată şi cu vorba precum aluatul din care a fost plămădit. Se întâmplă într-o vară, atunci când poposesc o vreme acasă, cât să mă mai hrănesc cu seva pierdută a pământului uscat şi pietros din care m-am clădit.
El îşi cântăreşte din priviri paharul cu rachiu făcut de mâna lui, din fructe adunate de el şi dospite în acelaşi butoi pe care îl ştiu de când Continuă să citești
Petrică STOICA – Printre rânduri
Din când în când, la hotarul dintre noapte şi zi, înspre primul cântat al cocoşilor, răzbat din vremuri apuse amintiri, fâşii de gânduri, filme şterse, în nuanţe de gri. În buimăceala minţii, trecutul şi prezentul se confundă pentru o clipă, iar sufletul tresare bucuros în aşteptarea zilei ce va să vină. Apoi, negura se prelinge neştiută peste lumina leşinată a iluziei că timpul a stat pe loc. Trupul greoi începe să scârţâie iar din toate încheieturile, într-o mişcare ce pare a dura la nesfârşit, acompaniată de dureri surde şi indefinite, ascunse în locuri ce greu ar putea fi precizate în termeni anatomici. Continuă să citești