Daniel TACHE – Scrisori către tine

 

Despre gânduri şi cuvinte

Daniel_TacheCuvintele sunt şi nu sunt ale noastre. Le învăţăm şi învăţăm să fim, învăţându-le. Avem sentimente cărora cuvintele nu pot decât să le dea ocol. Şi avem cuvinte pe care gândurile le ocolesc îndelung.

Gândul şi cuvântul fac o pereche stranie. Cât din ceea ce gândim este influenţat de bagajul de cuvinte de care dispunem? Şi în ce măsură cuvintele au fost create de gândurile care îşi pretindeau dreptul de a fi? Mai degrabă gândurile sunt ale noastre. Cuvintele nu. Căci cuvintele pe care Tu mi le-ai dat Mie, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis. (Ioan, 17,8). Gândul, străin de cuvânt, se naşte în cuvânt. Dar câte din gândurile noastre se nasc în Cuvânt? Eu le-am dat cuvântul tău şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, aşa cum nici Eu nu sunt din lume (Ioan, 17,14). Cuvântul ne este străin. Tot aşa cum străin ne este şi sacrificiul pe care îl simbolizează crucea. Atât de străin, încât de 2000 de ani nu conteneşte să ne uimească.

Cuvântul este crucea pe care ne răstignim gândurile. Ce binecuvântată este această cruce, această aproximare a gândului în cuvânt, această înstrăinare de noi care ne permite să ne apropiem de celălalt… Şi totuşi, câtă suferinţă poate aduce cu sine. Câtă energie punem în a-i demonstra celuilalt că nu are dreptate, că nu gândeşte bine, că se înşală! Că doar noi avem dreptate, că doar noi gândim bine. Că doar noi ne merităm privilegiul de a gândi. De fapt, câtă energie consumăm pentru a ne convinge că rostul nostru în lume este mai important decât al lui! Şi pentru asta ne legăm de cuvinte.

Deşi absenţă a binelui, răul nu este lipsit de consistenţă. El are consistenţa pe care i-o dau gândurile noastre născute din nevoia nemăsurată a egoului de a fi, de a-şi declara existenţa şi de a-şi proteja graniţele. Acel ego care îl exclude pe Dumnezeu, care foloseşte cuvintele nu pentru a-şi înstrăina gândurile, ci pentru a se înstrăina de ceilalţi. Care, în acest fel, îşi proiectează urâţenia asupra lumii, cu speranţa nemărturisită că lumea se va contamina, va deveni la fel de urâtă ca el. Şi care, după ce a urâţit lumea, îşi asumă cu mândrie rolul de apostol al urii, căci ura rămâne, nu-i aşa, singurul sentiment pe care îl mai poate inspira o asemenea lume. Cu ce gust de leşie rămâne cel care tocmai i-a servit răului de unealtă… Deoarece, fiind o absenţă care se manifestă, răul nu se satură niciodată. Nimic nu poate umple acest sac fără fund. Desigur, cu excepţia Nimicului.

Dumnezeu a ridicat gardul din jurul lui Iov. Mă întreb din ce o fi fost făcut acel gard? Şi de ce a permis răului să se manifeste? Asemenea lui Iov, suntem cu toţii descoperiţi în faţa răului? Din ce să împletim un nou gard? Căci răul îşi caută trup şi nu-şi poate împărţi locuinţa cu lumina. Poate de asta, cu cât ne ridicăm mai mult spre lumină, cu atât răul ne pândeşte şi mai tare ne pune la încercare. Cum să mă apăr de rău? Nu pot ridica în jurul meu decât garduri vremelnice. Cum să înving răul? Cum să împrăştii întunericul? Cum să fiu lumină? Soluţia gnostică a mântuirii se opreşte la jumătatea drumului. Lumina izvorăşte din suflet. Cunoaşterea singură, fără iubire, mă cufundă în întuneric.

Există în limba română un cuvânt care ne învaţă să gândim cu inima, să cunoaştem cu sufletul: cuvântul omenie. A te purta cu omenie, adică a te împăca deodată cu sinele şi cu celălalt. În omenie se întâlnesc cunoaşterea de sine şi iubirea născută din cunoaşterea celuilalt prin raportare la sine, desăvârşirea lăuntrică şi deplina integrare în lume. Cunoaştere iubitoare şi iubire cunoscătoare, de sine şi de celălalt, omenia presupune conştientizarea limitelor, asumarea eşecului de a fi în lume doar ca intelect şi depăşirea acestuia prin punerea intelectului în slujba iubirii. Omenia, stranie punere a gnozei în slujba mântuirii creştine.

Altul, celălalt, acela. Dacă infernul este în ceilalţi, calea către mântuire ne este arătată de acela, de acela pe care îl cunoaştem, care, deşi este diferit, ne seamănă, care, fără a fi noi, este la fel ca noi. De Cel care, fără a fi din lume, este în lume. Mai rămâne să fim şi noi ca EL.

 

Despre alegeri

         Lumina este creată. Întunericul nu. El preexistă: şi întuneric era deasupra genunii (Facerea, 1:2). Genune, adică hău. Adică haos. Întunericul preexistă, fără a fi propriu-zis; el este absenţa luminii, veşnic flămând de ea, veşnic mistuindu-se pe sine. Lumina, în schimb, este ordinea, este cosmosul. Alegem între a fi în lumină şi a ne lăsa devoraţi de întuneric, între a ne înălţa şi a ne prăbuşi. Alegem între a fi şi a nu fi. Îţi spun, din mult întuneric s-a zidit cuptorul de foc!

         Destinul? Dovada că suntem ai cosmosului şi nu ai haosului, că suntem ai luminii şi nu ai întunericului. Lumină, ordine creată, plan divin. Şi noi, parte a acestui plan. Cu toţii, şi fiecare în parte, avem un destin. Nenumărate sunt profeţiile care s-au împlinit. Nenumărate sunt profeţiile care nu s-au împlinit. Pentru că, deşi ne întrupăm într-un destin, nu ne este dat să-l cunoaştem sau, oricum, nu ne este dat să-l cunoaştem în totalitate. Iar câtă vreme nu-l cunoaştem, ne închipuim că putem alege ce să trăim. Şi câtă râvnă depunem în a face alegeri! False alegeri. Căci false sunt alegerile care nu ne sporesc. Iar dacă luăm aminte că avem un destin, o facem doar pentru a-l putea evita. Cum, odată ce orice încercare este inutilă? Şi totuşi, am fost creaţi cu dreptul de a alege. Dar de a alege ce să trăim sau de a alege cum să trăim?

         Prefigurate în Psalmi, patimile au fost prorocite de către Isaia, Maleahi şi Zaharia. Aşa trebuia să se întâmple. Şi dacă aşa trebuia să se întâmple, te întreb: de ce anume se face vinovat Iuda sau care mai este vina lui Irod, cel care a poruncit uciderea pruncilor? Care este păcatul locuitorilor din Nazaret, care n-au luat aminte la cuvintele fiului unui tâmplar? De ce a blestemat Iisus smochinul fără rod? De ce i-a mustrat pe cărturari şi pe farisei? Şi ce rost a mai avut rugăciunea din grădina Ghetsimani? Să fi încercat Iisus, în chip absurd, să evite manifestarea unui destin despre care ştia că este implacabil?

         Şi, mai ales, de ce se fac vinovate noroadele care, puse la cale de către preoţi, l-au cerut pe Baraba, lăsându-l pe Iisus morţii? Da, mai ales de ce se fac vinovate noroadele care, între o resurecţie spirituală, pe cât de anevoioasă, tot pe atât de sigură, şi o revoluţie social-politică imediată, dar incertă ca finalitate, au ales calea mai scurtă ori care doar părea mai scurtă?

         Sau este vorba doar despre un viciu de interpretare? Relatată dintr-o perspectivă ulterioară, istoria neotestamentară se desfăşoară în concordanţă cu profeţiile Vechiului Testament. Dar asta, doar pentru că perspectiva este ulterioară. Cred că Iisus s-a întrupat pentru a ne mântui. Mântuirea face parte din planul divin. Nu însă şi modul în care să fim mântuiţi. Altfel, ce rost ar mai fi avut chemările la pocăinţă ale profeţilor? Nu cred că Iisus s-a născut pentru a da curs unui destin implacabil. Nu cred că Iisus s-a întrupat cu certitudinea că va fi răstignit. Nu cred că doar patimile făceau parte din plan. Ele reprezentau doar o posibilitate de manifestare a acestuia. Un plan care anulează orice altă posibilitate de manifestare în afara celei predictibile este un plan care nu ia în calcul liberul arbitru. Dacă Irod, nazarinenii, Iuda, cărturarii şi fariseii şi dacă mai ales noroadele ar fi ales să procedeze diferit de cum au procedat, ar fi fost aceasta o dovadă că omul poate fi mântuit şi altfel decât prin suferinţă. Iisus s-a întrupat pentru a ne mântui, însă calea către mântuire am ales-o noi, atunci când am ales pentru Iisus drumul Golgotei. De aceea, Iisus îi va spune lui Toma abia după Înviere: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine (Ioan, 14:6). După, deoarece omul a avut dreptul de a alege. Şi alegând calea ce părea mai scurtă, omul a ales, de fapt, calea cea lungă a patimilor. Alegând să-l răstignească pe Isus, omul a ales să se răstignească pe sine. Şi nealeasă a rămas cealaltă cale, ce doar părea mai anevoioasă şi pe care doar câţiva avuseseră curajul să păşească: Aşadar, mergeţi şi învăţaţi-vă ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă; că n-am venit să-i chem pe cei drepţi la pocăinţă, ci pe cei păcătoşi (Matei, 9:13). Nealeasă a rămas calea iubirii. Şi nu doar din frică sau răutate au ales cei mulţi astfel. Pe cât de adevărat este că răutatea se naşte din frică, tot pe atât de adevărat este şi că frica se naşte din prostie. Din întuneric. Fără nicio îndoială, celălalt nume al suferinţei este prostia. Căci dovadă de prostie este să-ţi imaginezi că poţi alege ce, când nu poţi alege decât cum.

         Dar dreptul de a alege este şi al nostru, este şi al meu, după cum este şi al tău. Şi atunci, alegem să fim mântuiţi prin suferinţă sau alegem să fim mântuiţi prin iubire? Abia alegând cum să trăieşti, vei putea să schimbi ce trăieşti. Născuţi în întuneric, dar născuţi din lumină, va trebui, mai devreme sau mai târziu, să ne întoarcem faţa către noi, către lumină: Şi fiind întrebat de farisei: când va veni împărăţia lui Dumnezeu?, El le-a răspuns: Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în chip văzut. Şi nici nu vor zice: Iat-o, e aici!, sau: Acolo! Că iată, împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru (Luca, 17:20,21). Înainte de toate, va trebui să ne amintim. Pentru a fi lumină.

         Îţi spun, nu mai putem pierde vremea cu false alegeri, nu mai putem aştepta. Trebuie să ne întoarcem la ceea ce suntem.

Despre bine şi rău

Nietzsche ne cere să ne îndoim, înainte de toate, de existenţa antinomiilor. Să ne ridicăm deasupra dialecticii strâmte a binelui şi a răului. Să-l depăşim pe doi către unu. Nici Iisus nu ne cere altceva. Cu o diferenţă, totuşi: acel Unu către care ne îndreaptă Iisus este Totul. Nietzsche ne propune să ne îndreptăm către Nimic.

Când Domnul Dumnezeu a văzut că răutatea oamenilor s’a mărit pe pământ şi că toată închipuirea din gândul inimii lor era fără’ncetare numai spre rău (Facerea 5.5), s-a hotărât să piardă omenirea, să o şteargă de pe faţa pământului. Totuşi, nu fără a-l salva pe Noe. Deşi distruge omenirea, Dumnezeu salvează omul. În cele din urmă. Pentru că Noe făcea binele. Iată de ce cred că lumea, aşa cum o ştim astăzi, nu se va sfârşi deocamdată. Pentru că lumea continuă să trăiască în miezul dialecticii binelui şi răului. Iar câtă vreme va rămâne fie şi doar un singur om care să facă binele, ea va continua să existe. Ceea ce, pe de altă parte, pare să explice şi manifestarea răului în lume. Să explice, dar nu şi să justifice.

Adevărul de care Nietzsche vrea să ne convingă este faptul că atât răul, cât şi binele sunt iluzorii. Altfel spus, perspectiva creează fenomenul. Fără a fi reale, atât răul, cât şi binele participă la real şi se hrănesc la nesfârşit unul din celălalt. Nici Mani nu credea, în esenţă, altceva. Atâta doar că, pentru acela, binele şi răul erau cât se poate de reale.

Admiţând că ambele sunt iluzorii, ce s-ar afla dincolo de bine şi de rău? Ce s-ar afla dincolo de iluzie? Ce ne-ar rămâne? Dasein-ul lui Heidegger sfârşeşte prin a se defini ca Sein-zum-Tode. Cum aici şi acum, prin ele însele, lipsite de un sens oarecare, nu valorează mare lucru, nu ne-ar rămâne aproape nimic. Şi cine ar avea nevoie de acest „aproape” nimic?

Şi, chiar mai mult, presupunând că această dialectică a binelui şi a răului ar fi doar mirajul născut din setea noastră de sens, până la urmă orice miraj actualizează, în plin deşert, amintirea unei oaze. În spatele perspectivei care naşte fenomenul se află totuşi amintirea altui fenomen. Şi poate a altei perspective. Dar nu cred că lumea s-a născut dintr-o perspectivă. După cum nu cred, pe de altă parte, nici că răul poate crea. Cel puţin în privinţa răului, poate că Nietzsche are totuşi dreptate. Deşi nu există, răul se manifestă. Pentru că el este absenţa binelui.

Fiind o absenţă care se manifestă, răul nu se satură niciodată. Nimic nu poate umple acest sac fără fund. Desigur, cu excepţia Nimicului. Prinşi între bine şi rău, tot ce avem de făcut este să descoperim lipsa de finalitate a răului. A spune că avem nevoie de sens echivalează cu a spune că avem nevoie de destinaţie. Nimic fiind, răul ne va duce către Nicăieri. Iată de ce, dacă omenirea va depăşi această dialectică a binelui şi răului către rău, ea se va condamna la pieire.

Situaţia în care Nietzsche a reuşit să ne plaseze, punând sub semnul întrebării categoriile pe care Platon doar le numise, fără a le crea ca atare, este cea din proverbul cu nebunul care aruncă o piatră în baltă, ca apoi zece cuminţi să nu reuşească să o scoată. Cum demonstrezi că binele precedă existenţei omului, că Adam şi Eva doar au cunoscut binele şi răul, că ceea ce ei continuă să facă este să aducă, dialectic, binele şi răul în lumea creată şi, odată cu aceasta, şi moartea? Că moartea este, înainte de toate, efectul căderii celor doi în păcat şi abia apoi cauză a păcatului şi nu aşa cum ar dori Heidegger să ne convingă, că moartea, ca posibilitate a imposibilităţii Dasein-ului, deci prin negare, este unica creatoare de existenţă. Şi chiar şi aşa, a spune că Totul s-a născut doar din teama de posibilitatea existenţei Nimicului nu presupune decât a da chip şi consistenţă Răului. Precum în mitofolclorul românesc, unde lumea s-a născut în visul Morţii.

Nu putem decât să ne întoarcem la cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola către romani: Căci când păgânii, care nu au lege, din fire fac cele ale legii, ei fără să aibă lege îşi sunt loruşi lege; ei arată fapta legii scrisă în inimile lor prin mărturia conştiinţei şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau chiar îi apără (2, 14-15). Câtă vreme omul se naşte cu o conştiinţă a binelui şi a răului, stă în puterea lui să facă binele sau să răspundă răului nu prin rău sau prin indiferenţă resemnată, ci prin bine. Plasat dincolo de bine şi de rău, supraomul lui Nietzsche a făcut (după cum era şi de aşteptat) îndeajuns rău. Un rău care nu a fost şi nu este deloc iluzoriu.

Iată de ce, venit să ridice de deasupra noastră păcatul strămoşesc, păcatul cunoaşterii binelui şi răului, Iisus ne îndeamnă să depăşim dualitatea către Tot, către binele vieţii, şi nu către Nimic, către răul morţii. Este acum datoria ta să depăşeşti această dialectică în direcţia binelui, punând astfel temeliile unei noi lumi. O lume în care binele, adevărul şi frumosul să redevină calea, adevărul şi viaţa. O lume construită nu în jurul copacului cunoaşterii binelui şi răului, ci în jurul celui al vieţii. Căci doar urmând calea binelui, vei descoperi adevărul care îţi va permite să vezi splendoarea vieţii.

 

Despre cunoaşterea prin creaţie

În Facerea, Dumnezeu mă înduioşează, nu omul! Aşa cum mă înduioşează orice părinte care, pentru a-şi proteja copilul, încearcă, în zadar totuşi, să-l păcălească… Şi Domnul Dumnezeu i-a dat lui Adam poruncă şi i-a zis: „Din toţi pomii raiului poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, cu moarte vei muri!” (Facerea, 2. 16-17). Şi apoi: „Iată, Adam a devenit ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum, ca nu cumva să-şi întindă el mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci. . . ”, Domnul Dumnezeu l-a scos din raiul Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat (Facerea, 3. 22-23). Ce formidabilă ratare! Să creezi omul, să-i rezervi posibilitatea de a deveni Dumnezeu, iar el să strice tot.

Jaspers vorbea undeva despre convingerea paradoxală a europeanului conform căreia Dumnezeu se aşteaptă să fie cunoscut tocmai în pofida refuzului său de a se lăsa cunoscut. Oare? Care Dumnezeu? Cel asupra căruia omul şi-a proiectat toate slăbiciunile ? Cel care, după ce asistă neputincios la alunecarea omenirii spre rău, dezamăgit sau furios, vrea s-o distrugă prin potop, dar salvează, în cele din urmă, ce convenabil paradox, chiar omul?

Cum părintele nu împleteşte în jurul copilului său un gard de interdicţii pentru a-l provoca să le încalce, nici pomul cunoştinţei binelui şi răului nu se afla în Eden pentru a-i lăsa şarpelui posibilitatea să o ispitească pe Eva, iar omului, posibilitatea să încalce porunca divină. Punându-se în scenă şi înstrăinându-se astfel de sine, nu oameni a vrut Dumnezeu să creeze. Atât doar că, lăsându-se ispitit, pripindu-se, omul şi-a ratat nu iniţierea, ci îndumnezeirea.

Dacă ar fi să-i îi dăm crezare martorului, Dumnezeu îşi încheie creaţia nu prin rugăciune, aşa cum şi-a început-o, ci prin blestem. Şi ce lung şir de blesteme a pus omul în gura lui Dumnezeu! Ce convenabil şir de blesteme! Iar femeii i-a zis: „Îţi voi spori, înmulţindu-le, durerile şi geamătul; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni”. Iar lui Adam i-a zis: „Pentru că ai ascultat de vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care şi-am poruncit: Să nu mănânci!, blestemat va fi pământul din pricina ta. În dureri te vei hrăni din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi, şi tu cu iarba câmpului te vei hrăni. Întru sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!” (Facerea, 3. 16-19). Femeia este pusă sub stăpânirea bărbatului, iar bărbatul, sub stăpânirea pământului. Doar şarpele, deşi sub stăpânirea tuturor, căci blestemat este să se târască şi să mănânce pământ în toate zilele vieţii lui, îi va ţinti veşnic Omului călcâiul. Insuficient pregătit să stăpânească binele şi răul, nu i-a mai rămas omului altceva decât să penduleze mereu între ele, neştiind că a fost creat pentru a le depăşi către Dumnezeu. Iar Dumnezeu s-a văzut din nou condamnat la singurătate. Da, în Facerea, Dumnezeu mă înduioşează, nu omul!

Tributară gândirii ortodoxe, Julia Kristeva renunţă la convenabilul paradox în favoarea şi mai convenabilei deconstrucţii. Creatorul şi lumea creată intră într-o veşnică răsturnare: deşi, proiectându-se, este simultan centru şi margine, Dumnezeu nu se poate actualiza decât alternativ, iar omul, cel care ar fi trebuit să unească ceea ce Dumnezeu a despărţit, rămâne prizonier al aceluiaşi veşnic balans.

Nu de un nou Dumnezeu are nevoie noua lume care este acum pe cale să se nască, ci doar de o nouă înţelegere a învăţăturii lui Iisus: Când veţi face din doi, unul, şi când veţi face ce este înlăuntrul la fel cu ce este în afară, şi ce este afară asemenea cu ce este înlăuntru, ce este sus precum ce este jos şi când veţi face bărbatul şi femeia unul şi acelaşi lucru, în aşa chip încât bărbatul nu va mai fi bărbat şi nici femeia femeie, şi veţi obişnui să puneţi un ochi în locul altui ochi, o mână în locul unei mâini, un picior în locul unui picior şi un chip în locul unui chip, atunci veţi intra întru Împărăţie (Evanghelia după Toma, în Evanghelii gnostice, Editura Herald, Bucureşti, 2005, p. 100). Şi, să fiu bine înţeles, nu la chirurgia plastică şi reparatorie se referea aici Iisus, ci la depăşirea cunoaşterii prin discriminare. La anularea dualităţii printr-o nouă creaţie. Al cărei autor să fie, de această dată, omul. Pentru că a creat omul după chipul şi asemănarea lui Sa, Dumnezeu a sădit adânc în el nevoia de a crea. Determinându-l astfel să se întoarcă la Sine.