Mă plimbam acum câteva zile, cam fără țintă, printre rafturile unei librării, când am dat din întâmplare peste o carte pe care am deschis-o la întâmplare și din care am citit câteva rânduri la întâmplare. Acum, gândind retrospectiv, nu știu să zic dacă chiar a fost o întâmplare sau dacă nu cumva cartea mă aștepta acolo, fatidic, în timp ce în jurul ei plutea certitudinea faptului că eu voi veni la un moment dat și voi citi mesajul plantat acolo special pentru mine, ca apoi să merg și să-mi împlinesc destinul.

Ce introducere pretențioasă și tâmpită. E așa de ușor să vezi semne și simboluri peste tot, e așa de tentant să te amăgești cu gândul că lucrurile în jurul tău au un sens pe care tu, cu suficient efort și ambiție și înțelepciune și ce-o mai fi, ai putea să îl pricepi. Ce păcăleală sinistră.

Mă rog. N-ar trebui să fiu atât de cinică. Rândurile acelea pe care le-am citit, că or fi fost o întâlnire cu destinul sau pur și simplu o întâmplare oarecare, aveau totuși în ele o idee surprinzătoare; scria acolo ceva în genul că, atunci când vrei să te apuci de scris, dacă în ciuda tuturor eforturilor, a tuturor șiretlicurilor și stratagemelor și heirup-urilor motivaționale nu reușești să te convingi să începi să scrii, iar rezistența, împotrivirea la actul de creație se dovedește mai puternică decât dorința de a scrie, poate că ar trebui să renunți. Poate că acesta e cel mai bun semn că nu trebuie să scrii, că energia creatoare care vrea să iasă din tine ar trebui să ia o altă formă, să se materializeze în altceva, nu în scris. Ce mișto! m-am gândit eu. Câtă sinceritate, brutală ca o gură de aer atât de rece și de proaspăt că te face să tușești.

De ani de zile mă roade dorința asta de a scrie, „mă chinuie talentul”, cum s-ar zice; dar poate că chinul rămas la nivel de chin ar trebui să fie cea mai bună dovadă că scrisul nu-i de mine, că ar trebui să-mi văd de treabă și să fac ceva mai potrivit mie. Dorința mea de a scrie e ca un coș de-ăla enervant și dureros care stă perfid sub piele vreo săptămână, fără să facă nimic spectaculos, fără să te lase măcar să-l zdrobești violent lăsându-ți apoi pe față un crater micuț pe care-l vei regreta toată viața. (Iată o comparație care ar trebui să constituie un motiv în plus pentru a renunța la scris).

Cum n-am mai scris nimic de mult, mi-am pierdut exercițiul și de aceea probabil că textul acesta va părea încă mai dezlânat și mai haotic decât cele precedente Nu știu ce înseamnă să fii jurnalist, să scrii „articole”, și cu atât mai puțin ce înseamnă să fii scriitor. Toate manifestările mele textuale – nu știu cum altfel să le numesc – sunt de fapt gândurile mele, confesiuni adresate în primul rând mie și despre care mi-e greu să cred că au vreo importanță pentru altcineva, așa cum cea mai importantă parte din arta mea (de acum) – procesul, „producerea” în sine  au valoare doar pentru mine, în măsura în care reprezintă o scurtcircuitare a minții și a mâinii, în vreme ce pentru privitor important este cel mult produsul final, care din punctul meu de vedere e doar o relicvă a ceea ce contează cu adevărat.

Când am început să scriu pentru Cultura de sâmbătă cred că eram altcineva. Nu e o metaforă, chiar simt că eram altcineva, așa cum simt că eu cea de la diferite vârste eram mereu altcineva cu care acum nu mai am decât foarte puține lucruri în comun. Nu-mi dau seama foarte bine când și cum se face trecerea de la un stadiu de-acesta la altul, dar am senzația clară că se întâmplă, mă trezesc la un moment dat că nu mai sunt ceea ce credeam eu că înseamnă „eu”, fără ca acest fenomen să mă intrige. Ca în vis, unde toate ciudățeniile se întâmplă cumva firesc. Eu-a care scria înainte la Cultura de sâmbătă chiar avea ceva de spus, avea niște convingeri despre viață și despre lume, și avea înainte de toate convingerea că e o idee bună să împărtășească aceste convingeri și altora. Poate că nu aveau ele aerul de convingeri propriu-zise, erau îmbrăcate în cuvinte cețoase și formulări probabilistice care le făceau să pară un fel de opinii sfioase, o ascundere jucăușă pe după degete, o inocentă dare cu părerea. Dar să vă spun eu cum stătea treaba, de fapt:eu-a aceea se așeza țâfnoasă în fața computerului și se-apuca, plină de zel, încruntată și cu buzele strânse și cu sângele urcat la cap, să scrie „articole”. Se indigna grațios de situația din artă, dar și din Siria și Egipt, ca țăranul din Georgica a VI-a, care înțelege cum stau lucrurile pe planetă. Se foia pe scaun nerăbdătoare să schimbe lumea, din vârful degetelor și-al creionului, din clickăiala mouse-ului, din clipoceala tastaturii. Lumea era, pe vremea aceea, vai de steaua ei, iar eu-a își pusese-n gând, cum-necum, să o schimbe (în bine, desigur). Iar acest lucru era doar o chestiune de voință (pe care o avea), de timp (de care nu ducea lipsă), de a lăsa naibii la o parte literatura și ficțiunea de orice fel și arta neangajată social și politic (opiumul contemporan pentru popor) și de a citi lucruri care chiar contează, care revelează, care informează, care deschid mintea și o pregătesc pentru lupta cu nedreptatea lumii și cu meandrele concretului.

Eu acum, oricât m-aș strădui, nu mai reușesc să înțeleg nimic. Nu mai pot să discern nimic, concepte care altădată îmi apăreau clare și de netăgăduit  – drept și nedrept, bine și rău etc. – sunt acum o mocirlă amorfă care îmi dă dureri de cap. De aceea, îmi este foarte greu să mai vreau ceva sau să mai știu ce vreau. Un uragan de opinii despre absolut orice venite de la absolut oricine mă izbește din toate părțile și mă lasă năucă. Toată filosofia și teoria și critica și presa pe care le-a citit eu-activist-protestatar-revoltată nu-mi ajută la nimic, pentru că toată lumea pare să aibă dreptate într-un fel sau altul, într-o măsură mai mică sau mai mare, pentru că o opinie de care aflu acum o contrazice flagrant pe una cu care eram de acord acum cinci minute. Chiar și atunci când citesc ceva ce este, în mod evident și incontestabil, aberant, aștept cu groază momentul când certitudinea îmi va fi zdruncinată de o „probă contrarie”. Reacția sau, mai bine zis, starea mea actuală  în fața lumii este una de permanentă stupefacție. Habar nu am ce se întâmplă dar agitația generală din jurul meu îmi spune că ceva se întâmplă.

Încercam, cândva, prin arta mea să înțeleg lumea, să pătrund țesătura criptică a realității și să aduc o contribuție, să fac o schimbare oricât de mică. Cât timp am continuat să mă zbat, am avut o senzație continuă de panică și de sufocare, dar și un sentiment al datoriei, al certitudinii că cineva trebuie să ducă lupta și că odată ce ți-a venit gândul acesta, trebuie să te angajezi tu însuți în luptă și nu să aștepți de la altcineva să facă treaba pentru tine. Acum mi se pare totul o intenție fără sens și fără șanse de reușită, pentru simplul (sau nu tocmai simplul) fapt că ceea ce ți se arată în această așa-zisă luptă nu sunt structuri logice și entități discernabile, tabere clar delimitate cărora să li te alături sau să li te opui. Ceea ce se prezintă în fața ta este ideea de luptă, de nevoie de zbatere, de necesitate absolută de-a împărți pumni în stânga și-n dreapta încât să supraviețuiești cât mai mult, fără să conteze cum și de ce.

Aleg debranșarea de la acest real înșelător chiar dacă ea devine, poate, sinonimă cu ignoranța și cu egoismul, pentru că în conceptul de supraviețuire includ și „supraviețuirea mintală”, pentru că lupta cu morile de vânt n-o să se sfârșească niciodată. Aleg să revin la ficțiune, la pasiunea mea pentru literatură și la o practică artistică orientată către interior. Poate că este o greșeală să renunți la o luptă atât de importantă, dar când tot ce ți se opune este atât de absurd și de neînțeles, a continua pare o greșeală și mai mare. Și, la urma urmei, demonii și labirintul minții mele îmi sunt de-ajuns pentru un război lung cât o viață.

IOANA PIOARU este absolventă a Facultății de Arte Plastice a UNA – București, o tânără artistă de recunoaștere națională și europeană și, mai ales, absolventă de CARABELLA târgoviștean…