1.Azi, un poem în proză… – Scris pe la optsprezece ani, de cineva… Cu răbdare, să-l citim… ” „Cântul thyrsului și al bățului, sau despre toate lucrurile ce au trecut, ce sunt și cele ce va să vie… Fost-a odată un satyr, și el cânta. Cu a sa goarnă-n mâna dreaptă    și-al său thyrs în mâna stângă el cânta și se veselea și se tânguia. Iar Cerul și Pământul pe el îl îngânau, pe-acel satyr fiu al lui Asclepios, ce din thyrs bătea și din goarnă suna, și care cânta și se veselea și se tânguia. Iar Muzica era începutul și era frumoasă și domoală, pură, clară, suficientă, și de pe Soare până pe Lună ea curgea, și pe satyr îl asculta, și peste tot îl urmarea, pe zeul cel încornorat ce cânta și se veselea și se tânguia, ce din thyrs bătea și din goarnă suna și pe toți îi încânta. Și Muzica duioasă mai era, și toate înotătoarele apelor și zburătoarele cerurilor și animalele pământului, târâtoare, săltărețe, ușoare și mătăhăloase, cu sânge cald și sânge rece, la ea pe toate le chema și le liniștea și taina lumii le zicea: „Știți voi de satyr, de fiul lui Asclepios, urmaș al Șarpelui, cel care cu thyrsul de pământ lovește și cu a sa goarnă vântul Lumii răpește, stiți voi de încornorat, de cel blănos și copitat, de cel duios și înstelat, de cel frumos și-nnobilat de-al timpului blestem? ”Iar lighioanele strigau: ”Da, Mare Sunet, știm prea bine”. Iar Muzica le răspundea: “Ei bine, va fi o zi când nu voi mai fi, precum nici satyrul, precum nu vor mai fi cele ce-acum sunt pe pământ, și nici voi nu veți mai fi, și vor veni de-a pururi alții, mai mari, mai puternici, mai mulți.” Iar animalele s-au cutremurat și au plecat, au fugit care-ncotro, căci nu voiau a-și închipui lumea fără satyrul cel încornorat, fiu al lui Asclepios, ce din thyrs bătea și din goarnă suna, ce cânta și se veselea și se tânguia. Și iată că sosit-a ceasul când satyrul nu mai fu, dar Muzica, una rămânea, și singură era, și mult mai plângea și se văita și ocolul lumii îl făcea, pe satyr îl căuta și nu-l găsea. Și Cerul, și Pământul, și Soarele, și Luna o priveau și se întristau, unul pe altul ei se mâniau. Și iată că a fost să fie ca Muzica să ajungă la două urechi de drac, ce în asemuire cu satyrul aducea, cu coarne mari și-ncovoiate, cu blană groasă pe picioare, copite tari, din adamant și mâini mai lungi decât un om, cu ochii iuți, la fel cu dinții ascuțiți, și gheare lungi, la fel ca Marele Satyr. Și dracul auzi Muzica, și jindul i-a crescut și o râvnea și o dorea și numai pentru el o mai voia, se consuma, la Cer urla, îl blestema, și pământul cu copitele lovea, căci de toți era urât Marele Drac. Și dracul se roși, mai roș ca racul, și după Muzică fugi, și pe toți din cale îi dădea și o urmărea și o prindea. Și dracul rupse-o ramură, dintre cele mai alese, din copacul cel mai falnic, tare pe dinafară, putrezit însă pe dinăuntru, plină de viermi, de gângănii, de omizi și fluturi morți, și în el bătea, și luă o scoică și-o goli cu limba-i lungă, bifurcată, curățind-o, și din ea suna.
Și Muzica se transforma, căci bățul putrezit larmă făcea, și scoica golită rău mai suna, și dracul pe Pământ se tot plimba, și Zgomot scotea, și se-nfuria, și se revolta. Iar Cerul și Pământul îl blestemau pe drac, fiu al nimănui ce din băț bătea și din scoică suna, căci Zgomotul crunt și groaznic mai era, străveziu, mânjit și nesupus, iar Soarele și Luna și viețuitoarele apelor, pământurilor și cerurilor de drac fugeau, căci Zgomotul rău le făcea: “O, Groaznic Sunet, fie-ți milă, rogu-te, nu te supăra, dă-ne pace și în schimb speranță iți vom da.” Ele strigau, dar dracul nu le asculta și mai departe larma se ducea, și lumea toată-acoperea și pe toți îi speria… Și așa a fost să fie, ca după satyr, fiu al lui Asclepios și lumină a lumii, să vină un drac, iar thyrsului și goarnei, un biet băț putrezit, și-o biată scoică dezgolită locul le-au luat, iar Lumea plângea, căci Muzica nu mai era, ci doar un Zgomot nici domol, nici lin, nici pur, nici suficient, ci străveziu, ci mânjit, ci nesupus, impertinent și răutăcios, iar în acea zi din urmă i-a fost dat să vadă Lumii totul si nimic, orice, cât timp în ape dracul nu-nnota, în ceruri nu zbura iar din lume nu era, căci satyrul era bun, iar dracul rău, și nebunesc, și roșu de furie, și mijloc pentru el nu exista.
Și s-a zis așa: „Muzica sfârșitu-s-a. Să-nceapă Zgomotul.”

2.Înapoi la literatură –  Destoinic fiu al lui Adam, ia seama! A sosit ora, s-a țesut pânza vieții, se lasă întunericul. Ai visat frumos, păianjen gânditor, cum stăpânești tu peste cartea deschisă a lucrurilor: cu munți și văi, cu grădini bogate și dezmierdătoare, cu văi și dealuri, cu plante de tot felul, colorate și roditoare. Viața ta a fost un adevărat câmp de luptă, dar a fost și purpură strălucitoare, și curcubeu liniștitor! Ai fost prins între ape înghețate, te-au bătut vânturi nesfârșite, ai fost tras pe roata răutății, te-au înroșit în rug  și-n sabie. Peste tine au năvălit ploile reci și triste, mari revărsări de focuri și de sânge, vânturi năucitoare. Te-au făcut prizonierul unei peșteri pline de tâlhari, ca fiarele neîmblânzite, înconjurat de vorbe grele și înveninate. Și viața a trecut iute și ușor, ca frunzele pe ape, ca norii albi pe cer… Ai fost vânătorul cel negru din ostrovul argintat al pădurii, ai fost fericitul călător ce mușcă din fructele cărnoase ale cortului pământesc, ai fost o emoție-n mișcare, ai iubit legea nopții și ai domnit în legea zilei. Ai călcat, fără frică, pe mărăcini și bălării, peste pălămidă și spini – și singur ți i-ai smuls din carnea picioarelor tale, și singur te-ai îmbărbătat. Dar soarele vieții tale, mlădiță a Primului Om, a ajuns la sfârșit. Marele luminător va străluci în continuare, în fiecare zi, peste lucruri și oameni, dar tot mai pustiitor. Omenirea va ajunge o singură mare de capete împietrite în spaimă. Ai visat vis minunat, omule: cum ai stăpânit tu, ca un rege, peste bogății și bunătăți și plăceri. Ce aurii și lucitori au fost anii tăi, muritorule! Și ce coborâre măreață! Ce asfințit mântuitor! Ce cădere grozavă! A sosit ceasul din urmă, a venit ora deșteptării. Te-ai trezit, omule…Vei deschide ochii și vei vedea, în sfârșit!… Dar ce vis încântător ai avut! Ești atât de senin, încât nici nu auzi fâlfâitul de aripi care se apropie. Nu te înfricoșa, Constantine! Ridică-te și stai în picioare! Sunt cu tine.

3.Toamna – Această liniștire pe care ne-o oferă natura drept model. Această temperare a extremelor ( fierbinte, rece). Această culoare ruginie, profund vitalistă, dar neostentativă.
Toamna, da, ar trebui să învățăm din tonalitatea ei.

4.Supratext – Stil, inventivitate, inteligență narativă: „A desfăcut capacul de lemn, și-a vârât degetele în miere și a început să lingă și să mănânce. Astfel, pentru prima dată în viața lui, gustase el dulceața cea pură, o dulceață care nu era amestecată cu nimic altceva, ci era doar ea însăși, cel mai dulce gust pe care-l poate cunoaște un om. Mierea îl pătrunsese prin toată ființa și îl aruncase într-o stare de fericire și extaz, acela fusese un moment de fericire deplină…” Pentru mine, o capodoperă: „Miere de bondari”, Torgny Lindgren…

5.Pentru editori –  Și nu numai… Acum, la finele lui august, redau prezentarea romanului AGONIA LUI CONSTANTIN, finalizat și finisat. Un Ivan Ilici pe pământ românesc și în secolul al XXI-lea. Numele acestui călător printr-o Românie înălțată pe vulcani aprinși este Constantin Constantinescu. Prietenul său cel mai devotat, din afara lumii așa-zis vii, îi spune la ureche, șoptit, povestea vieții lui amarnic de frumoase, în care, mereu, peste roua de dimineață se prăvălește soarele arzător și nimicitor. O istorie a păianjenului gânditor, care-și țese, din propriile viscere, pânza, covorul vieții, și care se împotmolește în nodurile lor prea încâlcite, visând totodată la fața țesăturii cu desene clare, curate, colorate. O tărășenie dramatică a întâlnirii fatale cu acela care răspunde la numele de gloată, de mulțime, de legiune. Și o istorisire despre cum, neașteptat, își face apariția momentul rarisim și fericit al conversiunii, al supunerii românești, al acceptării jugului dulce al jertfei. În fine, un roman al privirii de sus asupra lucrurilor, viețuitoarelor, zbaterilor, patimilor și fericirilor de lut. Un imn tragic închinat splendorilor vremelnice ale pământului.

NICOLAE STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea București…