Sunt un monstru: sunt sărac, sunt scriitor, sunt hetero, fumez, am băut, mi-au plăcut femeile, mănânc carne, mi-am făcut teza de doctorat pe bune, am un nivel de instrucţie relativ ridicat, nu fac greșeli de ortografie, mama a fost pe jumătate unguroaică…. dar îmi place de mine așa cum sunt…

22. E foarte adevărat că o nenorocire nu vine niciodată singură. Scăpasem de hepatită, nici la grădiniţă nu mă mai trimiteau deocamdată. Între timp se făcuse iarnă. O iarnă cu un Crăciun sărăcuţ (moşul mi-a adus cel mai scund brad pe care îl primisem vreodată) şi cu o noapte de Revelion agitată care s-a terminat, ca de obicei, cu un mare scandal: bunică-mea conchisese că părinţii mei sărbătoreau mult prea gălăgios trecerea dintre ani. A doua zi atmosfera era în continuare foarte tensionată: priviri duşmănoase, figuri încruntate şi puse pe harţă, declaraţii tacite de ostilitate. Pe scurt cearta părea gata să izbucnească, de la o clipă la alta, din nou…Iar maică-mea, care era campioana deciziilor imprevizibile, a hotărât că nu se mai poate aşa, avem nevoie de puţină relaxare şi linişte. Aşa că l-a pus pe tata să-şi ia concediul şi ne-am dus pentru a doua oară să ne vizităm rudele de la Bucureşti. De data asta călătoria cu trenul n-a mai fost aşa fabuloasă ca rândul trecut; începusem să mă obişnuiesc cu podurile şi cu tunelurile. Parcă şi Bucureştiul îşi mai pierduse din puterea de fascinaţie. Îmi amintesc că era foarte frig, iar străzile erau pline de pete de zăpadă murdară. Verii mei mai crescuseră între timp. Puiu devenise tot mai expert în jocuri războinice. Reuşea să-şi confecţioneze nişte puşti şi pistoale de concepţie proprie din te miri ce şi împuşca fără cruţare tot ce se nimerea: scaunele, masa, lustra, pisica şi, în primul rând pe mine, care aveam toate datele victimei ideale. Şi mai inventase o distracţie: când părinţii nu erau acasă (şi de obicei nu erau) şterpelea din pod nişte clişee fotografice (zestrea unchiului Vică!) pe care le arunca în sobă, privindu-le apoi cu mare plăcere cum ard cu nişte flăcări mari şi viu colorate. Distracţia asta îmi plăcea şi mie şi aş fi luat cu bucurie parte activă la ea, dar nu eram admis decât în calitate de spectator. Puiu spunea, privindu-mă cu un aer superior (el era deja în clasa a treia) că sunt prea mic şi prea prost ca să mă joc cu focul… Cu Mihaela, care era preferata mea, mă întâlneam acum mai rar: ea fusese dată la un internat şi nu venea acasă decât sâmbăta şi duminica.
De data asta cred că am stat mai mult în casă. Singura ieşire mai spectaculoasă a fost o vizită la cimitirul Bellu, la iniţiativa maică-mii, căreia îi plăcea la nebunie să colinde prin cimitire şi să citească inscripţiile de pe crucile răposaţilor. Bellu a fost pentru ea un regal, dar din păcate eu am fost cel care i-a stricat distracţia. Era un frig cumplit, îmi îngheţaseră picioarele bocnă şi am început să urlu că vreau acasă… Tata n-a scăpat nici la Bucureşti de corvoada cititului. Rudele noastre nu aveau însă cărţi de poveşti (doar Mihaela avea câteva, dar şi acelea în limba franceză, căci verişoara mea era crescută ca o domnişoară din interbelic, cu lecţii de pian şi ore de franţuzeşte) aşa că a trebuit să mă mulţumesc cu ceea ce se găsea în biblioteca lui unchiu’ Sandu şi tanti Irina. Atunci mi s-au citit de exemplu pentru prima dată nişte poezii de Eminescu, dar n-aş putea spune că mi-au plăcut din cale afară. Mult mai tare îmi plăceau poeziile lui Bolintineanu, pe care le-am găsit în cartea de citire a lui Puiu. Nu peste mult, aveam să ştiu pe dinafară Muma lui Ştefan cel Mare şi Preda Buzescu, înduioşându-l pană la lacrimi pe unchiul Vică, fostul colonel din garda regală, care era şi un bun patriot! Trebuie să spun de altfel că începuturile mele poeticeşti s-au produs pe linia Bolintineanu-Alecsandri. Dar asta s-a întâmplat mult mai tîrziu, când aveam nouă ani, eram în clasa a treia şi începuse să mă bată gândul să mă fac… scriitor. De scris mai scrisesem şi până atunci, dar nu poezii, ci basme şi piese de teatru. Basme mîzgăleam încă de pe la patru-cinci ani şi pentru asta procedam în felul următor; ceream să mi se cumpere un caiet cât mai gros, în care făceam, cam din două în două pagini, nişte desene schiloade şi vai de ele, apoi încercam să compun pentru fiecare desen câte o povestioară corespunzătoare, pe care o caligrafiam (sau mai degrabă kakografiam) cu litere de tipar, căci nu ştiam încă literele de mînă, iar învăţatul lor (aşa cum voi povesti poate ceva mai încolo) a fost pentru mine o adevărată corvoadă. Genul dramatic l-am abordat ceva mai târziu, după ce repertoriul meu de lecturi s-a mai îmbogăţit. Începeam prin a face o listă lungă, cât mai lungă de personaje, apoi descriam foarte amănunţit decorul primului act şi… de obicei mă opream aici, rareori reuşeam să înjghebez câteva replici. Vreo zece pagini am reuşit să încropesc doar la tragedia în versuri Perseu. Dar acum eram deja mare, în clasa a patra, îi frunzărisem pe tragicii greci şi ştiam povestea lui Perseu din legendele lui Alexandru Mitru. Aşa cum spuneam: la nouă ani am debutat şi în poezie, iar asta s-a întâmplat într-o zi când. iarăşi bolnav (nu ştiu cum se face că în copilărie eram tot timpul bolnav, iar acum nu sunt bolnav niciodată) mă plictiseam de moarte şi nu mai ştiam ce să născocesc ca să-mi treacă urâtul. Şi, dintr-odată, m-a străfulgerat o idee: ia să scriu eu nişte poezii! Şi am scris patru: câte una pentru fiecare anotimp. Erau probabil nişte caricaturi neizbutite ale pastelurilor lui Alecsandri. Nu mai trebuie să spun că părinţii mei îmi urmăreau cu mare mândrie isprăvile literare şi mă socoteau un soi de mic geniu. Iar tata, cu ochii înlăcrimaţi, (căci plângea foarte uşor) obişnuia să spună, în simplitatea lui, că,la mintea pe care o am voi ajunge un om mare, poate chiar… ministru. Ca să revin însă la povestea sejurului bucureştean, acesta s-a prelungit neaşteptat de mult. Tata şi-a terminat concediul şi a trebuit să se întoarcă la Braşov, noi, ceilalţi însă am mai rămas: maică-mea începuse să-şi valorifice şi pe cheiurile Dâmboviţei talentele de croitoreasă şi era destul de solicitată. Prelungirea sejurului n-a fost însă, cel puţin din punctul meu de vedere, o idee prea fericită, căci în curînd urma să am iarăşi de a face cu medicina, care mă urmărea peste tot, cu ghearele ei insidioase, ca un fel de fatalitate. Cred că de atunci mi se trage o anumită ostilitate faţă de medici, pe care îi frecventez extrem de rar, doar atunci când n-am încotro. În privinţa asta o moştenesc pe maică-mea, care nu se avea nici ea prin bine cu instituţiile sanitare. Tata, în schimb, adora să meargă la doctor şi să vorbească despre feluritele lui boli, care erau mai mult închipuite decât reale. Eu mă voi procopsi însă la Bucureşti cu o boală cât se poate de reală, cu scarlatina.

OCTAVIAN SOVIANY este membru al Uniunii Scriitorilor, a fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară și este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi…