Am fost un copil reușit?  (23)

Sunt un monstru: sunt sărac, sunt scriitor, sunt hetero, fumez, am băut, mi-au plăcut femeile, mănânc carne, mi-am făcut teza de doctorat pe bune, am un nivel de instrucţie relativ ridicat, nu fac greșeli de ortografie, mama a fost pe jumătate unguroaică…. dar îmi place de mine așa cum sunt…

Înaintea scarlatinei s-a produs însă operaţia de polipi. Artizanul acestei intervenţii violente asupra sărmanului meu organism a fost tanti Tanţi. Ea era un fel de lider al familiei Soviany, iar cuvântul său se bucura de o mare autoritate. Reuşise mai bine în viaţă decât fraţii ei: actriţă la Naţional, căsătorită în interbelic cu un ofiţer din garda regală, bănuită de o relaţie ocultă cu Ion Dacian, această mătuşă poseda (cel puţin în cadrul restrâns al familiei) aureola fiinţelor de excepţie. Nu ştiu dacă a fost o mare actriţă, dar a fost cu siguranţă o femeie foarte frumoasă. Pe scenă n-am văzut-o niciodată, am auzit-o doar o dată la radio, interpretând rolul Emiliei, soţia lui Iago, din Othello. Cariera ei actoricească şi-a atins punctul de apogeu înainte de război, când că a avut, se pare, un mare succes în rolul titular din Maria Stuart de Schiller. După instaurarea la putere a comuniştilor a început să aibă probleme la teatru, unde nu mai primea decât roluri mărunte sau nu mai primea roluri deloc. De vină era trecutul de ofiţer de gardă al soţului ei, de care la un moment a trebuit să divorţeze formal, deşi continuau să trăiască împreună. Unchiul Vică scăpase ca prin urechile acului de puşcăria politică, pentru că nu luptase pe frontul rusesc, fusese trecut în rezervă cu gradul de colonel, beneficia de o pensie destul de substanţială, dar nu era scutit de atenţia specială a Securităţii.
Cei doi, aşa cum i-am cum cunoscut eu, erau nişte oameni foarte diferiţi: ea – un temperament poetic şi predispus – ca toate temperamentele poetice – către misticism, având şi în viaţa de toate zilele un comportament uşor teatral, uşor histrionic, care o trăda pe actriţă, pe când el, un bărbat foarte cu picioarele pe pământ, pasionat de ştiinţele exacte, îşi petrecea cea mai mare parte a timpului rezolvând probleme şi exerciţii din Gazeta matematică sau citind cărţi de ştiinţă popularizată. Tanti Tanţi şi unchiul Vică aveau totuşi ceva în comun: preocuparea aproape maniacală pentru sănătatea Mihaelei. I se gătea separat, după nişte reţete speciale, era îndopată cu vitamine, la masă unchiul Vică o ţinea pe genunchii şi atunci când refuza să mănânce tot ce i se punea în farfurie, tatăl ei folosea o metodă persuasivă total neortodoxă… o înţepa cu un ac. Bineînţeles că ei i se extirpaseră de mult şi polipii şi amigdalele,
Pe mine, care ştiam să declam din Bolintineanu şi eram la cinci ani (efectul teatrului la microfon!) pasionat de Shakespeare, tanti Tanţi m-a declarat nepotul ei preferat. Aşa că a început să se preocupe şi de sănătatea mea: îi scria maică-mii tot felul de reţete culinare, bine verificate pe pielea Mihaelei şi o punea să-mi cumpere vitamine, printre care un loc de cinste ocupa faimosul, pe atunci, Cavit, pe care unii copii îl ronţăiau cu plăcere. Mie îmi stârnea însă o greaţă nemaipomenită, efectiv nu-l puteam înghiţi şi după ce, pe parcursul anilor, am dobândit o anumită experienţă a băuturilor spirtoase, pot declara acum cu mâna pe inimă că mai scârbos decât gustul Cavitului este numai gustul masticii! Dar tanti Tanţi nu s-a mulţumit doar cu reţetele culinare şi cu vitaminele. Într-o zi m-am pomenit că-i declară maică-mi, pe un ton ce nu admitea nicio replică că trebuie să mi se scoată urgent polipii şi amigdalele. Vom începe cu polipii! Cunoaşte ea un orelist excelent! Un profesor! Pe vremea aceea extirparea amigdalelor şi a apendicelui era un fel de modă: toată lumea, mai ales copiii, se operau de ele, chiar şi atunci când nu-i creau purtătorului lor nicio problemă. Nu ştiu cine decretase că era mai sănătos fără! Maică-mea nu s-a arătat la început prea cooperantă, dar tanti Tanţi putea să fie foarte convingătoare. A adus o broşură pe care ne-a citit-o din scoarţă în scoarţă, cu o dicţie impecabilă şi aşa am aflat că polipii sunt un mare focar de infecţie, cauza tuturor bolilor trecute, prezente şi viitoare, iar neoperarea lor înseamnă, pe termen lung, moarte sigură.
Cine n-ar fi cedat la asemenea argumente? A cedat până la urmă şi maică-mea, mai ales că tanti Tanţi s-a oferit să ia asupra ei toate cheltuielile operaţiei. Înainte să fiu dus la locul supliciului, mătuşa s-a gândit să-mi facă un mic instructaj: mi-a spus că n-o să mă doară de loc, n-a durut-o nici pe Mihaela, dar dacă totuşi o să mă doară puţin şi o să-mi vină să-l înjur pe doctor, să-l înjur… ungureşte. Eu n-am înţeles însă prea bine cum vine chestia asta cu înjurătura, am crezut că face parte din protocolul operaţiei, aşa că i-am promis lui tanti Tanţi că o să fac întocmai cum m-a învăţat ea. Şi iată-mă într-o frumoasă dimineaţă de iarnă, instalat în scaunul orelistului, care după ce m-a scrutat cu atenţie în adâncul nărilor, tocmai se pregătea să-mi bage nişte sârme în nas. Eu, tremurând ca varga, am decis că probabil a venit momentul înjurăturii, mi-am dat deoparte toată timiditatea şi i-am trântit doctorului în faţă un ,,Baszom az anyadot! ’’ cât toate zilele. Acesta a clipit de câteva ori din ochi a nedumerire, iar pe urmă m-a întrebat:,,Te beszélsz magyarul?’’ Tanti Tanţi se făcuse roşie ca sfecla la faţă şi bănuiesc că îi venea să intre în pământ de ruşine.

OCTAVIAN SOVIANY este membru al Uniunii Scriitorilor, a fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară și este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi…