Intru într-un domeniu extrem de delicat legat de relația dintre politică și etică. Dar mă voi rezuma la o abordare mai restrânsă, cea dintre politică și morală. Adică voi coborî din sfera teoretică pură în cea a cazului particular, a agentului. Nu voi aborda frontal problema acestei relații dintre politică – sistem – și etică – teorie generală – ci voi deplasa discuția spre agenții acestora: politicianul și morala. Imaginea politicianului – fie el român sau oricare altul, european să zicem – este aceea care se colorează în nuanțe care trimit la etichete de genul: mizerie, corupt, imoral, hidos, fără caracter, alunecos, ipocrit etc. Este, într-un cuvânt, înconjurat de o aură estetică a urâtului. Iar din punct de vedere moral este înconjurat de o aură a răului. I se mai spune și răul necesar. Sau răul cel mai mic. Pe de altă parte, politicienii, alături de mulți susținători ai politicii în general spun că nu se poate fără existența lor. Lumea nu ar putea exista fără ei. Eu aș spune că nu ar exista lumea așa cum o cunoaștem noi. Și fără acest tip de politician lumea nu ar mai exista în felul acesta. Ar fi altfel. Așa cum avem programul Școala Altfel se impune să gândim și Politica Altfel. Măcar experimental. Izolat. Așadar, politicienii se arată mereu mirați că „oamenii de valoare” nu vin spre politică. „Porțile le sunt deschise”, afirmă aceștia. „Nu oprim pe nimeni să vină în politică.” „Toți avem dreptul de a candida și de a face politică.” „Toți avem o șansă în a deveni politicieni.” Cu toate acestea numai o anumită categorie de indivizi pare să răzbată până în locurile care contează cu adevărat din punct de vedere politic. „Oamenii de valoare” sunt în mod mecanic blocați la un anumit nivel, iar unii dintre ei își dau seama imediat despre ce este vorba în acest sistem, în mod concret, și sunt imediat puși în fața unor întrebări crunte: să intru în politică și să mă compromit în mod automat? Sau, să intru în politică și să fac ceva în ciuda alterării imaginii și pierderii stării de liniște? Așa sfârșesc „oamenii de valoare” pe care politicienii de carieră îi așteaptă doar de fațadă. De fapt chiar despre fațadă este vorba. Despre afișare cu ceva mai curat, mai pur, după care afișul este rupt și aruncat la gunoi până la următoarea nevoie de curățenie. Se consolează repede politicienii în fața acestor ezitări ale oamenilor care au priceput despre ce sacrificii trebuie să facă. Ei spun: „nu au curajul! Sunt niște lași! Ca să fii politician trebuie să ai pielea groasă și tăbăcită și dinți de oțel! Politica nu este pentru oricine!” Adică politica nu este decât pentru cei mai buni, cei mai rezistenți, cei mai puternici din specie, cei mai abili și cei care o merită pe aceasta. Ei pozitivează politica în felul acesta. De fapt încearcă să o privească dintr-o perspectivă prin care aura de rău ce îi înconjoară să fie disimulată sub un aparent bine. Spun că nu vedeți voi bine realitatea! Lași fiind și având frica de a acționa în mod concret, este normal să aruncați cu noroi în nobila imagine a politicianului. Politica este fabrica istoriei! Iar pe istorie o priviți clar și negativ și pozitiv. Voi înșivă sunteți produsul istoriei. Deci acest rău este de fapt o proiecție imaginară a neputinței umane. A vulpii care nu ajunge la struguri.

Așa or sta lucrurile, nu zic nu. Deci ar trebui să spun că avem de-a face cu două perspective de putere egală. Una, cea a societății civile care vede pe politician ca pe un fel de adversar care joacă murdar, iar politicianul care privește „oamenii de valoare” care lâncezesc în societatea civilă ca fiind niște cârcotași lași care văd distorsionat lucrurile. Politicianul nu este murdar, urât, corupt etc. Politicianul nu este nici bun, milostiv, căutător sincer al binelui general. El este amândouă la un loc și dincolo de bine și de rău în același timp. Să presupunem că astfel stau lucrurile în realitate.

Dar ne confruntăm cu un fapt astăzi. Iar faptele sunt obiecte reale. Sunt fenomene incontestabile. Copacul pe care îl vezi în fața ochilor este un obiect, este un fapt concret că el există aici și acum. Și nu îl poți contesta! De ce ai face acest lucru? Dacă faci asta, este posibil să te izbești cu fruntea de el și faptul existenței sale îți va anula orice contestație pe care ai avea-o. Iar un astfel de fapt este că a fi politician a devenit un lucru rușinos. Partidele, mai mici sau mai mari, aflate în căutare urgentă de oameni buni de pus în față, nepătați și cu o morală nepătată, încă, sunt căutați, curătați. Numai că aceștia nu vor. Preferă să „ajute cu sfaturi”, să „stea în spate”, „să sprijine ideologic”, lăsând în față fie pe cei naivi, care încă nu s-au prins despre ce capcană este vorba, fie pe cei înzestrați cu abilitățile și musculatura specifică politicianului de rasă pură. Iar când întrebi acești „oameni valoroși” care este motivul real pentru care nu intră în politică, pentru a nu mai lăsa lichelele și corupții să ne conducă pentru că, „vedeți și voi că praful s-a ales de țărișoara asta”, ei spun sincer: pentru că îmi este rușine! A fi politician, astăzi, este un lucru rușinos. Cum să merg eu pe stradă și să mă vadă cunoscuții care după ce trec îi aud șoptind: „Uite-l și pe ăsta. S-a apucat de politică. Nu era mai bine să stea în banca lui?!” Iar dacă povestești unui politician că lucrurile stau chiar așa, el va spune că trebuie să ignori proștii de pe margine. Că noi avem o misiune și că dacă tu sau tu nu te implici, atunci e normal să vină mizeriile. Și atunci nu mai aveți voie să vă plângeți. În fine, acestea sunt explicații găunoase pe care cred că nici ei nu le mai cred.

Ceea ce mi se pare cu adevărat grav este această stare de rușine! Dacă rușinea s-a instalat la nivel social, atunci zilele politicii așa cum o știm astăzi sunt numărate. Este un semn bun, zic eu! Rușinea este un bun educator. Problema este că nu mai poate fi făcut nimic de aici încolo. Nu de către „oamenii valoroși”. Văd un ministru al educației care este cu adevărat valoros. Văd că am un prim ministru care dă semne periculoase de sănătate politică. Adică are principii. Are principii morale! Ceea ce este și mai grav. „Ei, vedeți, spun politicienii, ei cum au ajuns acolo? Nu vedeți că noi nu i-am blocat? Am făcut ce ați cerut voi, puturoșii!” Oare? Priviți oamenii aceștia. Poate că s-au îmbătat de putere, poate că s-au hotărât să meargă acolo pentru a face ceea ce alții nu au făcut. Dar vedeți mai bine și observați că nu stau deloc confortabil. Sunt pe picior de plecare în orice clipă iar zilele le sunt numărate acolo unde sunt. Trebuie debarcați urgent! Sunt tehnocrați. Iar calculele politicienilor au fost ușor tulburate. Credeau că dacă vin acești tehnocrați nu au să facă nicio brânză, că doar nu sunt susținuți, nu cunosc bucătăria mizeriei, și fără cunoștințe temeinice aici ești ca un pui de căprioară pierdut în junglă. Numai că ăștia par să facă în câteva luni ceea ce politicienii nu au făcut în decenii. De aceea se încearcă să li se propună apăsat să se decidă din care barcă a mizeriei să facă parte! Iar aceștia dacă tot au reușit să treacă peste partea cu rușinea, atunci să vă țineți bine căci majoritatea „oamenilor valoroși care stau pe margine”, stau pe margine de rușine să intre în politică.

Dar ce ar fi rușinos să fii politician? Vorbesc celor tineri despre subiectul acesta și tresar cu toții. Se înroșesc, se bâlbâie… Și nu fac asta pentru că ar fi măguliți de propunerea de a intra în politică. Sunt speriați. Îmi spun chiar: „Doamne ferește!” Or fi timizi? Sau în inocența lor simt foarte clar despre ce este vorba? Uneori îmi spun că „oamenii valoroși” chiar sunt timizi și speriați de misiunea politicianului viitor. Iar cei care trec peste această rușine prind aripi și în câțiva ani devin chiar ei politicieni autentici. Adică autentic mizerabili. Am auzit deunăzi cum un „om valoros” a intrat în politică. Chiar sus, pe „listele eligibile”, fiind cu „mari șanse să iasă”. Cei care îl cunosc îmi spun: „Ai auzit de X? A intrat în politică! Săracul! Păcat! Și-a stricat imaginea din dorința de a urca și mai mult!” „Atinsese maximumul în cariera lui, ce vrei, merge mai sus acum! Dar pierde tot ce a făcut pentru că s-a terfelit deja numai pentru că a intrat în horă!” Politicianul care nu știe cât costă o cartelă de metrou sau cum drămuiește un profesor sau o bătrână care vinde pătrunjel la colțul blocului, stând cu frica vigilenților polițiști locali, fiecare leu și fiecare monedă de metal, acesta se arată uimit cu încrețit de frunte când aude că politicianul și rușinea de a fi astfel sunt legate în mintea oamenilor. Poate vreți să spuneți că este o rușine să fii profesor! Pensionar! Medic! Dar politician? I-am spus unui mare om politic, fost candidat la președințiale, cu copiii educați la Oxford, care se arăta mirat, printre altele, că nu vin tinerii spre politică, care este motivul acestui refuz al lor. Rușinea! A dat din mână a lehamite, ceva de genul, „termină, domne, cu teoriile tale bizare!” Atunci i-am spus un adevăr proaspăt auzit din gura unui astfel de tânăr: „Vreți să vă spun cuvântul folosit de tinerii cărora le este rușine și să facă, și să spună că vor în politică? Mi s-a spus direct: a-mi cere să intru în politică înseamnă a-mi cere să intru într-o hazna!” Vai, ce s-a mai atacat politicianul nostru. M-a pus la punct imediat pentru limbajul folosit. „Ei, nu așa… vreți să spuneți că se intră în promiscuitate!” Să bușesc în râs, nu alta! Auzi, tu, „promiscuitate”! De la hazna la promiscuitate e o distanță ca de la autostrada Ploiești-Comarnic la modulele de pe Marte! Îi zice Liiceanu lui Cioran în povestea cu craniile din cimitir care erau transformate în mingi de fotbal în copilăria lui Cioran: „Maestre, aveați o apetență spre morbid în copilărie!” Iar Cioran îi răspunde frust: „Nu, domne, îmi plăcea fotbalul!” Cam așa și aici, de la hazna la promiscuitate este aceeași distanță ca cea dintre plăcerea fotbalului și apetența spre morbid. Adică unul îți dă cu uluca în cap iar tu spui că pălitura este cam vulgară, de aceea o să îi spunem că este… promiscuă!

Cum se instalează rușinea aceasta? Cred că vine pe fondul unui sentiment curat al sufletului românului. Curățenia care a mai rămas. Ultima rază, ultima sclipire de sănătate sufletească. Nu mai este un secret, am început să ne prindem de mizeriile politicienilor, chiar vopsite de televiziune și de Mass-Media în general. Știm cum arată un articol incriminator degeaba – precum cel care dorește să terfelească pe ministrul educației, Mircea Dumitru, că ar fi colaborat cu Securitatea. Știm cum se dă la gioale prin presă (apropos, Geoană are o etimologie comună cu „gioală”?), știm cum se scapă infractorii unii pe alții prin imunitate și privilegii regești. Știm cum se poate da o lovitură de stat cu legea în brațe. Știm cum să trăim cu frica în sân la locul de muncă. Știm să ne ținem gura căci directorul sau unul și mai mare poate să audă că ești nemulțumit de salariu sau de munca ineptă și kafkiană pe care trebuie să o faci și te trezești sancționat cu prima ocazie. Știm că acest director este legat de politicianul din cartier, care e legat de politicianul de la Primărie, care e legat de Consiliul Județean, care e legat de vreun om cu bani care are fie om pus, fie e el însuși este ceva/cineva prin Guvern sau Parlament. Știm cât de incapabili pot fi. Știm cum apar politicienii în costum prin piață să ne vorbească despre proiectele de țară pentru următorii patru ani, știm că trec prin piață doar atunci, în rest chiar ne întrebăm, de unde dracu își fac ăștia cumpărăturile, sau prin cine? Știm că nu dau doi bani pe vreo minoritate decât dacă iese o afacere din asta. Știm că nu dau doi bani pe un om valoros care are dreptate și că îl dau oricând la schimb pe zece bețivi care au gura mare dar nu au habar cum se numește țara în care trăiesc. Știm că între politicienii și infractorii de rând, cei care ne dau în cap nouă sau cei care au costume frumoase și stau în spatele unei tejghele de bancă și îți oferă un credit să îmbraci copilul să îl duci la școală și pentru care plătești vreo doi ani acest credit, toți ăștia sunt prieteni la cataramă. Știm deja că nu ai nicio șansă să lucrezi undeva fără să nu dai o șpagă serioasă sau să nu ai un spate politic asigurat. Știm, mai nou, că zilele astea a fost vizitat Parlamentul României de un mare om. Din câți mari oameni vin în țara asta, mari medici, mari profesori, mari laureați ai premiilor internaționale – ca să nu mai spun de Premiul Nobel dat celei care este încă în viață acum, Herta Müller, și care s-a născut pe plaiurile astea și este proaspăt uitată – sau chiar mari artiști, ei bine, dintre toți ăștia care tranzitează țara asta, Parlamentul nostru a găsit de cuviință să invite în clădirea sa pe marele…. Mike Tyson. E mare, nu zice nimeni nu! Dar dintre toți ăștia tu inviți un boxeur care are IQ-ul de 0,07, tot un fel de James Bond, dar pe minus, și care, în plus a făcut pușcărie la greu?! Era rege în pușcărie. Era mai rege în pușcărie decât era pe străzile New York-ului. Gibonii din pușcărie admiră mușchii, admiră criminalii în serie, admiră răul absolut. Este o lume pe invers acolo. Iar Parlamentul nostru găsește de cuviință să îl invite cu covorul roșu. De ce? Gibonii politici au cumva o admirație față de Regele Pușcăriei exact cum au pușcăriașii pentru gibonul șef? Ăla este un Parlament plin cu ce anume? Doriți să mai faceți vreo hermeneutică anume la acest eveniment? Nu este destul de clară? Mai doriți să știți ceva în plus pentru a pune în mișcare ultima urmă de bun simț care a mai rămas în națiunea asta? Adică rușinea? Cum să nu îți fie rușine să fii politician în condițiile astea?

POMPILIU  ALEXANDRU  este doctor în filosofie, lector universitar la Universitatea „Valahia”, din Târgoviște, dar, mai ales, absolvent de CARABELLA…