Îmi aduc aminte cum poetul Virgil Bănescu, acum câțiva ani, după ce am fost împreună la o lansare de carte care mai apoi s-a lăsat cu o mică întâlnire la un restaurant în prezența mai multor „intelectuali de rasă”, toți cu Sorbona, Oxford și Cambridge la activ, actuali politicieni, scriitori și „oameni de cultură” de succes, mi-a răspuns foarte frust la întrebarea…. „ei, cum ți s-a părut întâlnirea?”. Virgil îmi spune: „Discută chestiuni faine, se vede că sunt oameni citiți, dar în general nu mi-a plăcut. Ai observat că toți vorbesc la fel? Adică au aceeași voce? Seamănă între ei precum gemenii? Au așa, ceva, nu știu ce, care e cumplit în spatele acelor vorbe spuse pe voci mieroase”. Așa era. Nu trebuia să fac un efort prea mare pentru a vedea acest lucru. Conținutul discursurilor te fac să te gândești că sunt niște oameni minunați. Așa și este. Dar din punct de vedere strict cultural. În schimb, omul din spatele discursului respectiv are ceva…. are un „nu știu ce” care te pune în gardă. E un fel de intuiție care ți se activează dar fiind foarte fină, o elimini sau pălește în fața unor evidențe care se impun cu o mai mare forță. În prezența lor ți se activează intuiția automat. Dar nu ții cont de ea. Îți spui că te păcălește, că ți se pare. Ți se ascute, deși nu poți înțelege care este de fapt acel element pe care ar trebui să îl sesizezi.

Sunt sigur că o tipologie a intelectualului poate fi făcută. Dar nu știu la ce ar servi acest lucru. Probabil a umple din nou un gol de cunoaștere stearpă. Ar fi încă un exercițiu „intelectual” de dragul exercițiului. Vreau să vă spun din capul locului că nu îmi place deloc acest cuvânt: „intelectual”. Încă din liceu mă irita. Are ceva în nuanțele sale destul de respingător, precum multele persoane care stau sub eticheta lui, ca în cazul amintit. Este un cuvânt… paradoxal; te fascinează, dorind să intri socialmente sub el, dar știi clar că are și un côté de fanfaronadă. Viața concurentă a liceenilor de altădată se juca destul de mult cu acest termen. Îmi spunea odată un coleg de liceu, nu îmi mai aduc aminte în ce clasă eram; știu că era o pauză însorită, stăteam sub arborii de Ginkgo Biloba din fața cancelariei Liceului Carabella (pe atunci numindu-se Grigore Alexandrescu): „Tu realizezi că noi vom fi intelectuali într-o zi?” Îmi venea să râd de seriozitatea și afecțiunea cu care spunea acest lucru respectivul coleg. O fracțiune de secundă am tresărit și eu, căci mă vedeam… intelectual! Adică ce, mai exact? Nu știam ce… îmi plăcea cum sună. În mintea mea de atunci „a fi intelectual” însemna să ajung să conferențiez în fața unor mulțimi, să studiez zece ore pe zi la o măsuță ca a lui Mircea Eliade, să fiu un fel de Hașdeu, enciclopedist și priceput în cât mai multe domenii, sau să port halat alb, să stau ascuns printre retorte și să scriu formule complicate pe o tablă alăturată, precum Einstein, în timp ce fumam dintr-o pipă. „Nuuu, nu cred eu că o să ajung așa…” am răspuns eu, dezarmându-mi colegul. M-am înțeles foarte bine cu un alt coleg, tot carabellist. Era/este artist. Sculptor. Mihai Rusen (astăzi predând la Academia de Arte de la București și fiind un sculptor pe care îl apreciez sincer). Împărtășeam cu el pasiunea pentru desen, cărțile lui Sven Hassel, arta lui H. R. Giger și filmele science-fiction, în special cele în care apărea contribuția lui Giger (Alien, Dune). Artistul meu era ceva mai frust în legătură cu intelectualii. Spunea: „Eu urăsc intelectualii. Nu vreau să devin așa ceva!” O spunea cu acel aer cu care Micuțuʼ din cărțile lui Hassel ar fi spus-o. Intelectualul este tot ceea ce se opune eficienței imediate, eroismului, existenței pline de noroi, a vieții adevărate pe planeta Terra. Intelectualul este cel care stă undeva la cald și inventează războaie pe care le trăiesc la maximum non-intelectualii. „Mai bine să fii un telectual decât un in-telectual!” O spunea și cu un aer de glumă, ceea ce îi sporea efectul și șarmul acestui cuvânt. Așa îl puteam digera. Trebuie să lucrezi cu mâinile, trebuie să ieși din Kant pentru a te descurca să prinzi pește cu mâna în Ialomița. Trebuie să îți meșterești singur jucăriile, trebuie să experimentezi singur fabricarea trinitrotoluenului în hambarul bunicii, trebuie să îți faci singur o lunetă, desființând iremediabil aparatul de proiectat diapozitive, vechi de o sută de ani și moștenire de familie. Ori toate acestea nu înseamnă a fi intelectual! Eu vreau să fiu artist, da, artist este cu mult mai bine decât intelectual! Intelectualul nu își riscă viața, toți ceilalți o fac!

Când am ajuns la Universitate, s-a schimbat tactica. Am intrat în cuibul de intelectuali adevărați. Brusc. Iremediabil. Facultatea de Filosofie nu te face intelectual: aici ești deja așa ceva; aici doar te perfecționezi în intelectualitate. Încă din prima zi, fără să îți arate nimeni cu degetul, știi că ești printre o mulțime de intelectuali. Grei! Bătrâni, cu vechime într-ale intelectualismului. Și de aici încolo aș putea să construiesc o tipologie a intelectualilor acestora. Aveam la îndemână toate rasele, toate formele, toate nuanțele. Aș fi putut fi un fel de Jim Henson care a făcut o extraordinară astfel de tipologie pornind de la colegii săi de facultate pe care i-a transformat în caracterele marionetelor viitorului Muppets Show. Nu a fost să fie – să am o asemenea idee! Nu înțelegeam pe deplin esența „intelectualului”. În orice caz, dincolo de acele vorbe numai de bine despre categoria aceasta, era deranjant cât de repede se trece peste defectele stereotip ale intelectualului. Laș, nepriceput la lucruri practice de zi cu zi, iritabil, malițios, aer superior, sarcastic, flegmatic, zeflemitor, fals, ipocrit, fixist, schizoid, paranoid, mincinos, ateu, bolnăvicios, cu tabieturi extrem de fixe, având ticuri verbale sau corporale, tăcut când nu trebuie și extrem de vorbăreț la fel când nu trebuie, tipicar, secretos, lăudăros, egoist, turnător, cu principii mai mult sau mai puțin modificabile în funcție de situații, șantajist, profitor, sedentar, prea grijuliu de a fi în rândul lumii, expert în a nu spune nimic deși vorbește cu orele, plin de sine, afectat de orice floare ruptă dar orb/tăcând în fața tragediilor, snob, bârfitor, răutăcios, țâfnos, pompos, găunos, sterp, fricos/sperios, siropos, libidinos, granit în încrederea în convingerile sale etc.

Nu există nimic cu adevărat grav în lista aceasta! Tipurile de intelectuali se grupează în jurul unor centri având câteva astfel de trăsături dominante. Dar parcă există în toată această listă ceva, un fel de aer de scuzabil, de „nimic grav”. Și asta irită și mai tare. Ce sunt toate aceste umbre sufletești? Pai… chiar simple umbre. Mici defecte scuzabile. Cum scapă un intelectual de acestea? Simplu, suferind cumplit! Lucru rar suferința adevărată pentru un intelectual. Asta este iar o trăsătură cumplită. Suferințele tinerilor intelectuali se reduc la iritarea cumplită datorată lipsei unui confort pentru a putea să citească sau să scrie. Suferința vine din faptul că nu are la ora 12 fix, pe masă, o mâncare caldă pe care să o servească alături de o soție iubitoare și frumoasă, care apoi îl lasă în pace să se retragă în fotoliul său de gânditor profund. Suferința este cumplită din cauza plictisului care pune stăpânire pe el când plouă afară și i se umple capul de gânduri negre. Și tot așa… Dacă aș cunoaște vreun intelectual lecuit de toate acestea? Desigur. Sunt cei care au slăbit, murit și au pierdut dinții în bătăile pușcăriilor comuniste. Cinic fiind, pot spune că ăsta este singurul lucru „bun” pe care l-ar fi făcut aceste pușcării. Au educat intelectualii. Toți supraviețuitorii acestor pușcării nu au mai fost apoi intelectuali. Au devenit orice altceva, dar nu intelectuali, chiar dacă unii s-au întors la scris, la citit, la predat, la meditat. Era altceva. Altfel se vedea viața. Au trecut efectiv prin adevărul adevărat, biologic, al vieții. Acum erau vaccinați, vindecați de toată lista de umbre de mai sus. Asta dacă au supraviețuit! Au devenit…. înțelepți. Ordinea ar fi: intelectual, filosof, înțelept.

Dar care este acel tip de intelectual care închide în sine cel mai mult calitățile și defectele acestea? Cred că l-am descoperit zilele trecute, mergând la o conferință, la Iași. Niciodată nu întâlnisem acest tip – complex și complet, arhetipal chiar – într-o persoană mai mică decât mine ca vârstă. Întâlnirea a fost electrizantă. Nu îmi venea să cred ochilor cum se arată pe sine, iar eu îl priveam și îl ascultam, în timp ce istoria din liceu până în ziua de astăzi se relua în memorie și se întregea prin acest mic personaj de basm. Îți crea deopotrivă admirație și greață. Cum arată acest Dorian Gray, acest portret de intelectual la tinerețe? Simplu… Este manierat. Asta în primul rând! Are privire inteligentă. Este tuns scurt și extrem de îngrijit din toate punctele de vedere. În special capilar. Au acești intelectuali o grijă extremă față de podoaba capilară. Părul nu este un ornament. Nu are o funcție auxiliară. Nicidecum. Pentru intelectual, părul, chiar atunci când este răvășit și lăsat de izbeliște, el are o funcție. Doar atunci când este îngrijit, funcțiile lui se accentuează. Devine un simbol de forță. Te transformă într-un Samson Intelectual. Fiecare fir de păr trebuie să fie pus la locul lui, să fie orientat precum o antenă de pe timpuri spre bulgari. Părul captează gânduri din Univers. Apoi ochelarii. Obligatoriu! Există un fel de semi-cecitate pentru a-ți arăta simbolic că de fapt privirea sa este mai ascuțită înspre înăuntru, sau este orientată spre lucrurile care nu se văd. În capcana asta pică de obicei femeile care admiră această categorie umană. De fapt, cecitatea este în ambele lumi. Semi-orb în lumea aceasta și semi-orb în lumea cealaltă. Nu vede bine nici-nici!

Este bărbierit. Mereu proaspăt. Cu obrăjorii de copil. Fără riduri. Nici nu ar avea de ce și nici cum… căci doar niciun mușchi dat de dureri cumplite nu este antrenat să brăzdeze fața cu șanțuri în timp. Este un fel de efeb. Apoi vine elementul central: vocea! Este o voce lucrată, dar adolescentină. Are o căldură, o asigurare hipnotizantă. Te poartă pe acea voce, efeminată, spre culmi nebănuite. Îți dă iluzia puternică de om bun. Autentic, nu ca în cazul preoților care își transformă vocea într-una mieroasă care, din surplus de miere, ți se prelinge pe urechi căci nu poți înghiți atâta dulceață. Este bine dozată, calculată cu șublerul. Dar pentru acest lucru își schimonosește sufletul. Și se vede în semipareza pe care orice intelectual autentic o are. Un colț al gurii trebuie să atârne inert, paralizat. Nu are tot creierul întreg. Una dintre emisfere este dizgrațios de diformă, o sugrumă pe cealaltă. El vede lumea printr-o singură emisferă. Și o vede adânc și este mândru de această perspectivă. Gura puțin paralizată este semnul că centrul vorbirii este supralicitat, are nevoie de alt faringe, de alte corzi vocale, de alte urechi să audă cuvintele pentru a reda bogăția lumii pe care el o vede cu acel creier dezechilibrat dar pătrunzător. Apoi vin mâinile. Mereu frumoase. Cu degete lungi, cu unghii îngrijite. Delicate ca ale unei fete de pension care cântă zilnic la pian. Și le mișcă savant când dă pagina unei cărți. Sunt antrenate pentru baletul explicațiilor. Degetele sunt cele care dansează mereu pe muzica vorbelor. Explică și ele alături de cuvinte. Și explică fermecător. Nu prea poate cu acele degețele să folosească o șurubelniță căci ele sunt antrenate doar pentru a vorbi cu ele. Aria cerebrală care este răspunzătoare de mișcarea degetelor, mâinilor, palmelor este redusă. Are nevoie de spațiu de depozitare pentru idei, de aceea se ia din terenul mâinilor care fac mai puține operații, dar cât de bine le fac pe acestea! Oricum, acest corp firav, fără mușchi inutili, este mereu pus în haine frumoase. Parcă mereu aceleași de la un individ la altul. Nimic țipător, nimic novator. Intelectualul nu este racordat la vreo modă. Este tern, închistat într-o modă nedefinită. Îi este mereu frig, de aceea are nevoie de ceva de lână. Un pulover pe gât este ideal. Se mulează pe gât frumos, natural, îngrijit, scoțându-i capul în evidență precum statuia de pe un soclu de muzeu. Are peste acest pulover un sacou – maro este ideal – iar dacă vrea să fie puțin mai… tineresc, își pune petice la coate, căci îi crește aerul de interesant. Pantalonii trebuie să fie cu dungă. Și dunga este linia de conduită a vieții. Dă un sens mersului. Încălțările sunt mereu neadecvate și foarte adecvate în același timp. Sunt fie cizme „bune la de toate”, adică doi în unul – și elegante, dar și utile – trebuie să fie făcute cu cremă zilnic, deși nu se umplu de praf mai niciodată căci merge ca și cum ar pluti, ocolind drumul neasfaltat, precum și bălțile, călcând precum o pisică. Încălțările sunt mereu luate la set; mai multe perechi – eventual același model dar culori diferite – și nu se uzează niciodată. Cum să se întâmple asta? Doar merge de la o clădire la alta și atât. A face piață este o acțiune amuzantă. În fine, întreaga sa ființă trebuie să spună ceva. Nu se admit deloc derapajele. Mâneca scurtă? Pantalonii scurți? Doamne ferește! Doar cu nevasta în casă se poartă așa ceva. Și e destul de ridicol în postura asta. Trebuie să aibă și o băscuță când iese în zilele mai friguroase. Și un fular. Roșu ar da bine. Ar scoate în evidență capul aflat pe un asemenea soclu. Îl pune în valoare. Băscuța este de fetru. Sau o căciulă îmblănită pe dinăuntru, cu urechile ridicate, iarna, primăvara și toamna. Așa cum erau în perioada comunistă, dar puțin mai delicate.

Cum se mișcă intelectualul? Aici este artă/știință pură. Așa cum spuneam, mișcările încep de la degete. Aici începe baletul. Dacă își sprijină cotul pe masă, vorbind cu cineva, mâna, de la încheietură, poate să atârne natural, luând o poziție de statuie, adamică și divină în același timp, creat și creator. Degetul arătător se orientează obosit spre înainte. Tot corpul este indicat să aibă în mișcările sale ceva de felină. Este efeminat îndărătnic. Când îl vezi mișcându-se trebuie să îți spui că ai în fața ta un om curios. Mai puțin os și mai mult… altceva! Este incert sexual. Sau este un iubitor universal. Când vorbește cu femeile se comportă ca ele, râde ceva mai mult, gesticulează mai mult. Când vorbește cu alți bărbați este prețios, bățos. Se deranjează și te privește superior și scârbit dacă pronunți vreun cuvânt vulgar. Tace superior, cu degetele de la ambele mâini lipite, degetele răsfirate și palmele neunite. Trebuie să circule aerul printre degete și palme, pentru a răcori tensiunea care se crează în acest circuit închis. Se închide în cușca acestor degete și te privește pe sub sprâncene, deranjat. Te pune în gardă: „ai grijă ce vorbești, căci acum îți pot trânti o vorbă de te bag sub scaun!” Gândește mult în asemenea momente. Te judecă din cap până în picioare, pune etichete peste etichete, de la bădăran până la canalie! Este înțelept și cuminte, adică îți arată superioritatea prin această tăcere cultă, calculată și calculantă. Îți zâmbește din când în când doar pentru a te iluziona că este civilizat. Dar îi ies doar zâmbete false, în semi-pareză. Aruncă vorbe tăioase, ticluite. Vobește în maxime. Propoziții scurte dar amenințătoare. Își scoate batista de cârpă, asortată oricând cu orice pijama și își suflă nasul care nu are niciodată secreții abundente. Suflă doar așa, un aer infestat care s-a blocat prin cotloanele sinusurilor. Este mereu jenat de acest gest. În timp ce își suflă nasul te privește cu coada ochiului pentru a vedea dacă te uiți la el. Dacă este așa, atunci se grăbește și devine din ce în ce mai jenat. Vă ridicați în picioare și mergeți spre bufetul suedez. Intrați în vorbă. Acum este acum. Discuția în picioare nu se compară cu cea șezândă. Acum mâinile au o mobilitate ceva mai scăzută. Mai ales dacă are vreo farfurie în ele. Se înroșește căci îl surprinzi în jenanta postură de mâncător. Renunță să mestece în fața ta și înghite repede dumicatul aflat în lucru în timp ce îl întrerupi de la intima acțiune. Vă imaginați ce tragedie poate fi dacă surprinzi un intelectual în postura de eliminare a toxinelor corporale! Este ca și cum ai intra în sufletul său cu tractorul. Așadar, discuția în picioare este altfel. Acum ai o distanță periculoasă față de el. Ești prea aproape, indiferent de distanța păstrată. Acum îi vezi clar trăsăturile feței. Îi vezi dioptriile, îi vezi tartrul acumulat pe brațele ramelor de ochelari, de la transpirațiile de odinioară. Te privește cu precauțiune. Calculează, calculează cu ochișorii care se mișcă repede în cap și îți scanează orice mișcare. Este la vânătoare acum. Pe teren deschis. Și are un singur scop în viață. Ce vânează, așadar? Superioritatea! Tot timpul se deplasează intelectual într-un sistem de coordonate. Este precum un punct care se mișcă pe o tangentă și proiecțiile punctului pe axe se modifică în fiecare moment, indicând valori diferite. Este un grafic în mișcare. Își caută poziția intelectuală față de tine. Se întreabă tot timpul, în arierplan, indiferent de subiectul de discuție și de interesul pe care îți dă de înțeles că îl are, oare este mai tare decât tine, sau nu?! Este o măsurare de forțe așa cum la non-intelectuali se măsoară mușchii, hormonii, puterea fizică, mirosurile etc. El se măsoară intelectual. Adică… știi mai multe decât el? Ești mai tare decât el în domeniul x? Dacă îi vorbești despre o idee pe care o ai, începe să-i caute contraargumentul, să ți-o desființeze, să îți spună că nu se poate susține și să renunți la ea căci nu poți să dai naștere unor idei tari. Asta ar însemna să îl pui în inferioritate. Ideile sale nu ți le spune. Preferă să îți vorbească despre ideile altora. Autorități în domeniu! Iar el dorește din tot sufletul să devină o astfel de autoritate din care alții să citeze. Și îl doare cumplit, suferă infinit că încă nu a devenit o astfel de autoritate. Dacă tu ești o astfel de autoritate, vine la tine precum evlaviosul la preot. Se spovedește, ți se agață de haine și te căpușează încercând să stoarcă totul, să ți se bage pe sub piele. Îți dă repede numărul de telefon, te caută, te sufocă, îți pune pe tavă toate ideile pentru a i le lăuda. Iar dacă îl lauzi, a doua zi se duce la primul cerc de prieteni pe care îl are și se umflă în pene mai ceva ca un păun în călduri. Nimeni și nimic nu se va mai compara cu el. Este centrul Universului. Este Dumnezeu însuși. De fapt, Dumnezeu nu îl ajută pe el în a-l pune în situațiile propice pentru a descoperi idei noi, ci invers, Dumnezeu are nevoie de ajutorul său pentru a-și duce planurile la bun sfârșit în lumea aceasta. Iar de acum se va comporta cu cei egali, adică cu eventualii săi rivali într-un mod oribil. Îi minimizează, îi calcă în picioare, iar dacă ar putea, i-ar și împușca! Sunt nulități absolute în ochii săi. Față de cei de sub el adoptă o atitudine înaltă, de magister. Își caută discipoli pe care îi mângâie cald pe cap. Începe să verse miere pe gură când este măgulit și fanii i se agață de haine, sorbindu-i vorbele. Oricum, în tot acest proces nu există noțiunea de sacrificiu. Dacă o sticlă pică de pe o masă și se sparge cu un zgomot puternic, tresare și își varsă băutura din paharul de plastic pe care îl strânge brusc în mână. Instinctiv face un pas spre ușă. Intelectualul adevărat, în sala de teatru, de operă sau a filarmonicii, va căuta să se așeze strategic. Unde? Undeva de unde să fie văzut, dar nu evident, precum un politician, căci trebuie să spună ceilalți despre el că este o persoană modestă, la locul ei. Se comportă natural, ca și cum s-ar băga seara în pat. Apoi, dacă locul este undeva spre un capăt de rând, ar fi ideal. De ce? Pentru că în caz de cutremur sau de incendiu, să poată să iasă primul. Dacă este fumător, va merge la colțul său, nederanjându-l faptul de a fuma singur, privind în gol și savurând țigara la fel de mult precum ceașca de cafea. Intelectualul este cafegiu. Îi plac aromele tari. Bea multe căni de cafea pe zi. Cu țigări multe. Le savurează, le plescăie. În singurătate. Dacă este acompaniat, atunci își mișcă degețelele artistic. Colorat. Degetul mic este important aici. Funcția lui se activează. Țigara se ține între degetele arătător și mijlociu în partea de sus, cât mai spre unghii. Și degetele sunt drepte, țepene, ca o foarfecă. Are aerul de cocotă. Uneori dă bine să aibă muștiuc. Sau pipă. Pipa este ceva extraordinar. Apelează la ea când efectiv are o impresie despre sine că a devenit cineva!

Ce îi mai este specific intelectualului? Norocul! Are noroc să dea peste tot tacâmul care îi va cocoloși viața. Este nici bogat, nici sărac, cu tendințe clare spre bunăstare. Are o casă frumos aranjată. Părinții au jucat un rol esențial în acest sens. Este adevărat că atașamentul față de părinți este enorm, de aceea se desparte greu de ei. Mama intelectualului își îngrijește progenitura până când pleacă la groapă (mama sau copilul). Și îl îngrijește cu aceeași intensitate cu care l-a îngrijit din prima zi. Iar el este dependent de mamă ca puiul de găină. Nu poate să facă niciun pas fără ea. Nici nevasta nu și-o poate alege fără înțeleapta coordonare a mamei. Este și a fost mereu un sensibil. Sensibil la praf, la polen, la dureri, la boli, la tot! De aceea este oblăduit și îngrijit continuu de cineva. Mereu se va găsi cineva să îngrijească un intelectual. Banii îi pică fără să îi ceară. Are acces la burse la Oxford, Princeton, Sorbona în mod frecvent. Fără efort, fără zbatere. De obicei părinții, tot intelectuali, au o greutate anume și covorul acestor burse se așterne la picioarele intelectualului într-un mod atât de natural precum se așterne zăpada iarna peste toate cele. Cei care se zbat să participe la concursuri de preselecție, de selecție pentru orice, fac dosare, cu șină și fără șină. Mereu se stă cu frica în sân că la itemul x se șchioapătă și comisia ar putea să se lege de acel amănunt. Intelectualul nu are grija aceasta. El are totul perfect. Dosarul este perfect, iar dacă nu este, nu-i nicio problemă, se poate corecta pe parcursul bursei respective. Vorbește cu curaj engleză, franceză, spaniolă, italiană, uneori germană. Prost, dar curajul îl ajută. Și stima de sine. Impresionează cu mișcările degețelelor sale și cu puloverele pe gât, sau cu papioanele de rezervă, cu cuvintele măsurate care nu spun nimic deranjant, nimic îndrăzneț, doar poeme în proză care produc oricărei comisii de intelectuali efluvii de trăiri intense. Și bursele se acordă în ciuda oricăror alte obstacole. Și intelectualul nostru ia avionul spre Paris, spre Londra, spre Roma, spre New York. Și dacă te nimerești cu el în aeroport sau în avion, atunci îl vei vedea lângă valijoara sa, stând cuminte la coadă sau relaxându-se pe vreo băncuță, citind relaxat fie presa fie un tratat. Și face aceste călătorii de studii sau schimb de experiență ca și cum face acest lucru dintotdeauna. Se comportă natural – excesiv de natural – pentru a nu da de bănuit că inima îi saltă de bucurie. Trebuie să se stăpânească. Până dă de unul mai de la țară care cască gura la lume și la avioane. Pe acesta îl va trata cu un calm și mai calculat, somnolent, plictisit de moarte. Pe el nimic nu îl impresionează în jur. Nici mărimea aeroportului, nici lumea pestriță, adunată de pe tot globul, din jurul său. Pe el îl interesează mai mult ideile din ziar sau din tratat. Restul sunt modernisme desuete. În schimb își va face o fotografie de jos în sus, cu vedere la nările lui delicate care aspiră aer puțin, iar în spatele capului său vreo turlă de catedrală gotică. Istoria îi place. O cunoaște și o admiră sincer. Pentru că a trecut și pentru că are așa, un aer de idee… e volatilă, nu are nimic concret. Brusc, un eveniment care trece în istorie, nu mai pute. Un aeroport trebuie să fie ca o gară obișnuită. Nu e nimic special la gara asta. O catedrală însă este altceva. Pe aici au trecut niște intelectuali, niște personalități. Și urma personalității, eterată fiind, chiar dacă inutilă pentru restul lumii, pentru el capătă o importanță desăvârșită. Îți va spune propoziții de genul: „Îți dai seama, pe aici a trecut Richard Inimă de Leu!” Iar tu privești podeaua catedralei să vezi urmele respective. Și pici în hipnoza evlaviei că pe acolo a pășit cândva Richard Inimă de Leu. În schimb, dacă pe lângă intelectual trece un oarecare om, mic sau mare, bogat sau sărac, artist sau savant, acesta nu îl vede. Sau îl vede așa cum vede pe oricare non-intelectual. Chipurile oamenilor îi provoacă silă, indiferență sau nimic. Zâmbește formal când trece pe lângă cineva care îi dă voie să intre sau să iasă din metrou sau din biserică, în schimb nu vede nimic. Decât forme inutile ale vieții. Dacă s-ar putea ca viața să se întrerupă în timp ce ia un taxi să meargă la operă sau când este nevoit să meargă pe stradă, ce bine ar fi!

            În inima intelectualului nu poți pătrunde. Rațiunea este un Panzer care protejează interiorul în care se găsește…. ce? Nimeni nu știe! Nici el, căci și el însuși fuge de acel interior profund! Totuși, ceva-ceva veți putea să vedeți, ca prin gaura cheii, dacă îl observați la operă sau la filarmonică. Un Beethoven sau un Puccini sunt în stare să crape puțin blindajul Panzerului. Aude o voce diafană de copil. Orchestra plânge în spate. Un cor intervine din când în când, printr-un ison prelungit. Atunci intelectualul își duce mâinile amândouă, ca într-o rugăciune, la gură. Și lacrimile i se adună în colțul ochilor. Plânge, plânge cu orchestră cu tot. Simte, vede abstractul muzicii care îl atinge acolo, în străfundul acela pe care el nu îl dorește la suprafață. Muzica este punctul lui sensibil. Este vârful de ac ce îl înțeapă acolo, în adâncul inimii. Apoi se ridică brusc în picioare și aplaudă, râzând printre lacrimi. De ce oare râde? Să ascundă o jenă, i se pare un banc bun. Se miră, „ia uite, ce chestie!” Se bucură și se admiră pe sine: „vaaai, cât de sensibil pot fi!” În sfârșit, muzica o poate înțelege și ea îl înțelege pe el. Se duce acasă și ascultă și mai abitir muzică. Și începe cu Debussy. Cu chestii grele, cu muzica serială, dodecafonică. Și i se ascute sensibilitatea, chiar dacă urechile îl zgârie. Nu contează, în sala de spectacol a plâns sincer. Acum trebuie să desăvârșească acest sentiment, raționalizându-l. Cerșetorul din colțul străzii nu îi stârnește decât o milă vagă sau dezgust. În schimb muzica… asta este altceva! Sau un roman. Fetița cu chibrituri a lui Andersen l-a mai făcut să plângă când era mic. Și a plâns tare atunci. Și de atunci a citit multe romane care l-au făcut să plângă și să vadă cât de sensibil este el. Este o mimoză a naturii care tresare la cea mai mică pală de zefir care îi atinge nervii sufletului său hipersensibil.

POMPILIU  ALEXANDRU  este doctor în filosofie, lector universitar la Universitatea „Valahia”, din Târgoviște, dar, mai ales, absolvent de CARABELLA…