„Life is great. Without it, you’d be dead.”

Vreau să scriu despre Gummo, dar fără să scriu de fapt prea mult despre el. (Hai că am început bine!) E un film care aș vrea să îți placă. Dar în caz că nu-ți va plăcea (și e genul de film care ori îți place, ori îl abandonezi în primele 5 minute, ori te uiți până la sfârșit scrâșnind din dinți și când s-a terminat ieși pe stradă și omori în bătaie prima persoană care îți iese în cale), n-aș vrea să fie vina mea că te-ai uitat, că am zis eu că e așa și pe dincolo. Iar dacă e să îți placă, nu vreau să stric surpriza. Și dacă l-ai văzut, ce sens ar avea să îți spun lucruri pe care deja le știi? Așa că o să mă străduiesc să nu zic nimic despre el. Continuă să citești →

IOANA PIOARU este absolventă a Facultății de Arte Plastice a UNA – București, o tânără artistă de recunoaștere națională și europeană și, mai ales, absolventă de CARABELLA târgovișteană…

„Aparţinând uneia dintre primele generaţii a căror mentalitate nu a fost influenţată de ideologia comunistă, Ioana Pioaru este o tânără artistă care a început să se bucure, pe parcursul ultimilor ani, de recunoaştere naţională şi europeană. Absolventă a Facultăţii de Arte Plastice din cadrul Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti (2008 – licenţă, 2010 – master), Ioana Pioaru s-a impus rapid în atenţia publicului de artă prin lucrări care, provocând reacţii extrem de variate, reuşesc să nu lase pe nimeni indiferent.” (Daniel TACHE) Continuă să citești →

Mă plimbam acum câteva zile, cam fără țintă, printre rafturile unei librării, când am dat din întâmplare peste o carte pe care am deschis-o la întâmplare și din care am citit câteva rânduri la întâmplare. Acum, gândind retrospectiv, nu știu să zic dacă chiar a fost o întâmplare sau dacă nu cumva cartea mă aștepta acolo, fatidic, în timp ce în jurul ei plutea certitudinea faptului că eu voi veni la un moment dat și voi citi mesajul plantat acolo special pentru mine, ca apoi să merg și să-mi împlinesc destinul. Continuă să citești →

Îmi este din ce în ce mai greu să mă hotărăsc să scriu. Altădată reușeam să o fac cu ușurință, iar într-o vreme, nu chiar demult, devenise un gest aproape natural ca, ori de câte ori îmi trecea prin minte vreo idee sau când mă bântuia vreo stare mai neobișnuită, să mă apuc să o transpun în cuvinte. Era ca și când aș fi smuls gândul din cap și aș fi început să-l întorc pe toate părțile, să-l sucesc și să-l Continuă să citești →