Mă plimbam într-o zi prin pădure, printre copaci şi mă gândeam de ce mă aflu eu acolo. Nu, nu ştiam ce căutam. De fapt, cred că cineva mă căuta pe mine pentru că, în secunda următoare, a apărut în faţa mea o siluetă albă care arăta ca un om, doar că nu avea mâini şi nici picioare, ce să mai zic de faţă. Cred că plutea.
Am simţit o nevoie nebunească să îi dau un pumn ca să văd cum reacţionează. Nu ştiu de ce, dar în momentul în care am ridicat braţul gata să lovesc, s-a deschis sub mine pământul şi, la propriu, am căzut în el. Am înjurat silueta şi am urlat la ea spunându-i că, nu am de gând să mă transform într-o Alice în Ţara Minunilor, deşi, recunosc, ar fi fost interesantă o aventură de genul. Continuă să citești →
Este o convingere comună în rândul oamenilor să spună că americanii sunt proşti. Până acum ceva timp, blamam cu ardoare această idee, întrucât majoritatea persoanelor care afirmau acest lucru, făceau referire la lipsa de cunoștințe a americanilor vizavi de geografia/cultura/istoria Europei. Într-un fel e scuzabil, ia gândeşte-te puţin: Statele Unite ale Americii este o ţară (da, o ţară, pentru cei care nu ştiau, e doar numele care induce în eroare), care e cu puţin mai mică decât întreagă Europa (un continent). Evident că ţie ţi-e uşor să înveţi istoria propriei ţări, care, probabil, este de dimensiunea unui singur stat din S.U.A., sau câte puţin de prin istoria Europei, dar gândeşte-te că şi ei îşi ştiu istoria, care este destul de generoasă de asemenea, o istorie, de care, în general, noi nici nu avem habar, dar sărim să comentăm. Cam astea erau convingerile mele… până acum. Continuă să citești →
Cred că tuturor ne e frică de sfârşituri, pentru că niciodată nu ştim ce urmează. Vrem să trăim ceea ce cunoaştem, pentru că nimeni nu excelează în necunoscut. Fiecare are limite pe care le răsfrânge până când le ignoră, dar ele apar în momentul în care ceva se schimbă. Chiar şi cea mai spontană şi excentrică persoană simte o emoţie atunci când închide ochii, pentru că nu ştie dacă ceea ce va vedea în clipa următoare o va surprinde sau doar va simţi o dezamăgire faţă de timpul care a rămas acelaşi, camera ce se scufundă în mirosul cunoscut de flori cărora nu le cunoaşte numele, sau vocea mamei care poartă duritatea tinereţii, dar a dobândit o urmă de regret şi nemulţumire. Tocmai de aceea timpul este o povară pentru cei care îl trăiesc, iar cei resemnaţi îl percep ca pe un prieten fără pretenţii. Dar ceea ce va contracta întotdeauna secundele este planul, acea dorinţă a oamenilor de a-şi depăşi condiţia, de a deveni regizori, atunci când ei devin neîntrecuţi în arta mimatului. Aceştia care au curajul să vadă viitorul, nu sunt capabili să se uite în oglindă mâine, pentru că a privi înseamnă a simţi, iar ei tocmai de acest lucru fug. Poate că mă implic şi pe mine în această categorie, dar chiar nu îmi e teamă să recunosc că nu mă supun ideilor pe care le exprim. Cred că acum, când intru, oficial, în ceea ce numim, generic, “viaţă”, sunt destul de visătoare încât să îmi proiectez un viitor în care aplauzele să fie melodia de fundal, iar fericirea să mă copleşească, dar asta o să dureze până când sfârşitul se va metamorfoza într-un nou început. Continuă să citești →
Până când suntem copii? Care este momentul tranziţiei noastre de la titulatura de copil la cea de adolescent, mai apoi la cea de adult și ulterior la cea a individului matur? Mă gândesc deseori la procesul acesta complex și ciudat prin intermediul căruia fiinţa umană se metamorfozează continuu, dar ȋn același timp rămâne reconoscibilă, păstrându-și trăsăturile definitorii, trăsături care ne fac să rămânem autentici, să nu ne pierdem prin mulţimea de figuri ce conturează ceea ce cu toţii numim “societate”. Cred că definiţia scurtă a ceea ce am scris anterior este echivalentă metodologiei care face posibilă transformarea unor pietre aparent banale ȋntr-unele preţioase, respectiv termenul “șlefuire”. Continuă să citești →
Mă gândeam zilele trecute la destin, la aparente momente ratate care să evolueze înspre ceva constructiv. Personal, îmi este destul de greu să cred într-o soartă care să dicteze absolut fiecare suiş şi coborâş al existenţei, dar, pe de altă parte, este infinit mai uşor să pasezi vina unui potenţial eşec pe nişte evenimente exterioare,pe care oricum nu le poți controla. Continuă să citești →
Mă plimbam într-o zi prin pădure, printre copaci şi mă gândeam de ce mă aflu eu acolo. Nu, nu ştiam ce căutam. De fapt, cred că cineva mă căuta pe mine pentru că, în secunda următoare, a apărut în faţa mea o siluetă albă care arăta ca un om, doar că nu avea mâini şi nici picioare, ce să mai zic de faţă. Cred că plutea.
