Am fost un copil bilingv: la noi în casă se vorbea atât româneşte, cât şi ungureşte.
Cu tata se vorbea româneşte: el nu cunoştea limba maghiară, probabil o înţelegea, dar refuza s-o vorbească: nu l-am auzit niciodată pronunţând vreun cuvânt unguresc. Mama şi bunica, în schimb, vorbeau între ele ungureşte. Şi tot ungureşte vorbeau şi mare parte din vizitatoarele bunică-mii, deşi unele dintre ele (doamna Tampa, doamna Ionescu) erau românce. De altfel, pe strada Aurel Vlaicu bilingvismul era un fenomen cvasi-general. Probabil vorbeam totuşi mai bine româneşte, pentru că atunci când a sosit timpul să fiu dat la grădiniţă, s-a decis că voi merge la grădiniţa maghiară, tocmai pentru că (a constatat bunică-mea, care era, în familia noastră, factorul de decizie) nu vorbeam suficient de bine ungureşte. Continuă să citești →

Bunică-mea, despre care am tot vorbit în rîndurile de faţă, nu era, de fapt, bunica mea adevărată, era o mătuşă a maică-mii. Mama îşi pierduse părinţii de timpuriu. Tatăl ei, un ungur din secuime, se numea Ráduly Mihály şi avea un atelier de croitorie în Sfântu Gheorghe. Era o fire boemă, îi plăcea să bea şi adesea i se întîmpla să doarmă peste noapte pe cimentul din atelierul de croitorie. De aici i s-a tras probabil şi moartea: s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi a murit la 30 de ani, lăsând în urma lui trei copii: pe mama şi doi băieţi: István şi Béla. Pe Pista-bacsi am apucat să-l cunosc şi eu; Béla a murit de copil de nu ştiu ce boală de oase şi tot ce am aflat despre el e că avea un talent deosebit la desen. Continuă să citești →