Arhive autor: Cultura de sâmbătă

Pompiliu ALEXANDRU – Despre mine şi fotografie…

pompiliu_alexandru_68„Din punct de vedere imaginar, Fotografia (cea pe care o doresc) reprezintă acel moment foarte subtil în care, la drept vorbind, eu nu sunt nici subiect, nici obiect, ci mai degrabă un subiect care se simte devenind obiect: trăiesc atunci o microexistenţă a morţii (a parantezei): devin cu adevărat spectru” –  Roland Barthes – Camera luminoasă

Ceea ce mă atrage nespus de mult la fotografie este o curiozitate-fascinaţie de genul celei expuse de Barthes; Fotografia este pentru mine terenul explorator, cutia cu jucării şi cutia Pandorei în acelaşi timp. Sunt fascinat de acest joc serios care pune în mişcare reprezentarea interioară cu care operează pictorul, cel care îşi expune în tablou realitatea psihică pe de o parte, iar pe de altă parte, mişcarea reprezentării numită „obiectivă” dată de lentila foto – cea care ne-ar prezenta realitatea „aşa cum este ea” (sic). De fapt, cu cât iscodesc mai mult fotografia, ca şi pictura, nu văd decât un joc al imaginarului şi într-un caz şi în celălalt. Şi acest joc este minunat şi în a-l inventa (ca actor principal) şi a-l consuma (ca spectator)! Continuă să citești

Iulian MAREȘ – Ipoteze de lucru

iulian_maresIPOTEZĂ  –  Poate că asta este cheia de interpretare … KWI nu a vrut, de fapt, nici să candideze, nici să fie președinte. A fost împins de la spate, convins, constrâns… Iar acum se poartă ca orice om care este silit să meargă zilnic la un job de care nu-i place. E apatic, absent, face tâmpenii, spune prostii, doar-doar ajunge în situația în care angajatorul îl pune pe liber, iar el se poate justifica acasă: „eu m-am străduit, el m-a dat afară”. Numai că face o confuzie gravă KWI: angajatorul lui real nu este cine l-a împins spre dealul Cotroceniului, ci este poporul român. Care începe să îl vrea concediat … Continuă să citești

Răzvan NECȘULESCU – Cultura sportului…

necsulescu_74ISTORIA EUROPEANULUI, UNA VECHE DE 56 DE ANI –  URSS. Germania, Franța și Spania sunt cele 3 echipe care se pot lauda cu 3 titluri de EURO. Nemții și rușii au mai adăugat la palmares și cate 3 finale, pierdute însă. La capitolul finalelor pierdute, se adaugă fosta echipă a Iugoslaviei, cu două finale pierdute în 1960 și 1968, dar și Italia, în 2000 și în 2012. Despre echipa României putem spune că are la activ 5 turnee finale. Cea mai bună performanță a realizat-o în anul 2000, atunci când s-a calificat în sferturile de finala. Așadar, în iunie, tricolorii vor juca meciul de deschidere împotriva Franței în ceea ce înseamnă cea de-a șasea prezență a lor la EURO. Continuă să citești

Daniel CRISTESCU – Se poate și la noi!

daniel_cristescu_74Subiecte precum situația economică, rata crescută a șomajului, corupție sau birocrație excesivă sunt pe larg dezbătute atât de specialiști, cât și de alți oameni preocupați de economie. Nu rar mi s-a întâmplat să aud exprimări precum: „În România nu se poate dezvolta un proiect sustenabil”, „România nu are un viitor promițător” sau „Când o să cresc, mă voi stabili într-o țară civilizată”. Deși, de multe ori acestea s-au dovedit a fi îngrijorări foarte întemeiate, lucrurile au evoluat în mod favorabil. Continuă să citești

Larisa Ioana MILEA – Poate dispariția unor ocupații să ajute la progresul economic?

larisa_mileaSocietatea umanӑ a fost ṣi înca se aflӑ în continuu progres încӑ de la fondarea ei. Evoluția pe diferite planuri, în diversificate domenii de activitate, în multiple și distincte contexte ne-a adus în secolul vitezei, mileniul trei. Modernizarea a impus adaptarea fiecarui sistem existent la condiṭiile realităṭii actuale. Astfel, sistemul economic, a suferit modificӑri treptate,  în funcție de acṭiunile populaṭiei. Acesta, prin complexitatea lui covarṣitoare, asigurӑ buna funcṭionare a mediului social. Interconexiunea dintre consumatori și producători face să existe ECONOMIA. Fӑrӑ permanenta lui monitorizare, consecințele ar fi de proporții considerabile. Continuă să citești

Ovidiu IVANCU – Arhivă… Israel, impresii de călătorie…

Ovidiu_IvancuSunt în Israel pentru prima dată. De fapt, sunt pentru prima dată în această parte de lume. Înainte de a ateriza pe Aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv, în avion, încerc să îmi imaginez Israelul și oamenii lui. Mă fascinează în special ideea că voi ajunge într-o stat construit, din multe puncte de vedere, de la zero, în condiții vitrege, pe un sol a cărui supunere presupune un soi de încăpățânare ce mă interesează. Apoi, limba… În călătoriile mele prin Asia, am descoperit că a-i auzi pe nativi vorbind în mediul lor natural, oferă limbii pe care o folosesc un exotism pe care nu-l poți descoperi stând acasă, în fața televizorului, ascultând vocile actorilor din cine știe ce filme sau seriale tv. În aeroport, descopăr că ebraica are, pentru mine, sonoritatea limbii arabe, cu importanta excepție a unor „h”-uri. Este, desigur, o apreciere eminamente subiectivă.   În Tel Aviv, mă întâmpină o vreme plăcută, un fel de primăvară timpurie românească sau toamnă târzie. Se întunecă devreme, iar seara este rece. Din mașina care mă duce către hotel văd palmierii așezați de o parte și de alta a drumului. Străzile Tel Aviv-ului sunt paralele, în așa fel încât, nici să vrei, nu te poți rătăci. Punctul meu de reper este faleza Mării Mediterane. De la Old Yaffa și până în apropierea hotelului, o plimbare în pas lejer pe faleză durează cam 40-45 de minute. Clădirile Tel-Aviv-ului au toate aceeași nuanță. De la alb la bej sau gri, ele oferă ochiului o imagine liniștitoare, de un calm cu care până astăzi asociez, poate în mod paradoxal, Tel Aviv-ul.  Continuă să citești

Roxana CLOPOTARU – La pas prin Ucraina…

roxana_clopotaru-1Dacă v-ați întrebat ce loc să mai vizitați, pot să vă recomand cu încredere o vizită la Cernăuți, acolo unde frații noştri români trăiesc atât de liniştit şi de frumos. Știu că nu este o țară care să fie doldora de turişti străini şi probabil că nici eu nu aş fi ajuns acolo prea curând, dar m-am hotărât să particip la un festival internațional de folclor, „În grădină cu flori multe”.

Am ştiut de la bun început că o să fie o nouă experiență fantastică pentru că ardeam de nerăbdare să vină ora plecării. Tot la fel de repede s-a lăsat şi seara, iar după aproape 600 de kilometri parcurşi, destinația mea avea să fie undeva pe partea dreaptă… Noaptea a trecut ca un fulger! Dimineața, am îmbrăcat alături de micuțul meu coleg de cântec, Alex Garzia, straie populare româneşti şi am pornit la festivalul nostru. Continuă să citești

Șerban FOARȚĂ – Alte rimelări

Serban_Foarta-img11.SCATOLOGICUM PARVUM

PROFA (de francă şi dirigenţie): Copii, ce-i aia un cacatoès? COPIII (în cor): Un cacatoès e-un papagal. PROFA: Ce papă un cacatoès, copii? COPIII (în cor): Cacatoeşii beau cacao. PROFA: Corect, copii… Ce papagali mai ştiţi? COPIII: Papagalul kakadu, Madame. PROFA: Şi care e mâncarea preferată a unui kakadu, copii? UN COPIL (de consul în Tunis): C’est le couscous, Madame. PROFA: Bravo, mon petit! COPILUL (acelaşi): Bon apetit, Madame! PROFA (schimbând subiectul): Copii, Tananarive e un lac, un cap marin, o capitală? COPIII (în cor): O capitală. PROFA: Ba nu, copiii, este un lac. DOI-TREI COPII (mai cu tupeu): Doamnă, un lac e Titicaca. PROFA: Titicaca e o capitală. UN COPIL (obraznic): Titicaca nu-i o capitală; Titicaca-i o cacapitală! ALT COPIL (obrazic): Ba nu, doamnă! E o cacapipitală! PROFA: Muclesu şi mai puţin tam-tam! BULĂ: Obama vrea la pipi, doamnă. PROFA: Cine-i Obama? BULĂ: O polecră! PROFA (simulând că nu-l aude): Ce copipil poate să-mi spună unde e cacapul Noa-Noa. UN COPIL (superimpertinent): Cacapul Noa-Noa este în noua noastră budă. FRATELE GEAMĂN (al celui dintâi): Doamnă, frate-miu e bâlbâit; vrusese (aşa-i, bă?) decât să zică capac de budă, de toaletă, nu cacap. PROFA (firoscoasă): Aţi auzit de regele Capac? O FETIŢĂ (superdezgheţată): Nu încă, doamnă, pas encore! PROFA (după o lungă pauză de gândire): Să ne întoarcem la franceză… Copii, ce-i aia un zizyphe? COPIII: Un zizyphe e un jujube! Continuă să citești

Ovidiu IVANCU – Ce am mai (re)citit în ultima vreme…

Ovidiu_Ivancu1.Javier Marias, „Mâine în bătălie să te gândeşti la mine”, Bucureşti, Editura Univers, 2009, 337 de pagini

În ciuda limbii române execrabile pe care traducătoarea o foloseşte, cititorul poate lesne constata că se află în faţa unui roman de calitate. E povestea unui bărbat în braţele căruia moare Marta, o femeie mai tânără cu care ar fi trebuit să aibă o aventură. Bărbatul părăseşte casa Martei fără să anunţe moartea ei, în cele din urmă, însă, atât soţul Martei cât şi sora ei află de aventură. Povestea se întretaie cu cea a soţului care, în noaptea fatidică, se afla la Londra cu propria sa amantă, o infirmieră care moare şi ea în condiţii tragice. Două morţi aproape simultane în două capitale europene diferite… Păcat că traducătoarea nu reuşeşte să mânuiască în română frazele de largă respiraţie care, în traducerea ei, îşi pierd sensul şi devin artificiale. Acesta este, de altfel, marele defect al cărţilor apărute în Colecţiile Cotidianul. Se ratează, din această cauză, întâlnirea cu un mare autor spaniol. Continuă să citești